Vasile Baghiu: Faptul că nu fac parte din nicio „gașcă literară” conține dezavantajul de a nu fi promovat

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

Tinerii în societate și în Biserică

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

Despre superficialitate ca maladie a societății contemporane

Când vorbim despre superficialitate ne referim la un lucru care se produce la suprafaţă, fără să atingă miezul sau esenţa lucrurilor. Această abordare simplistă asupra vieții se opune gândirii profunde și presupune o percepție reducționistă asupra lucrurilor. E adevărat că omul a avut de luptat cu superficialitatea încă de la crearea sa. Omul superficial este, de fapt, omul jumătăților de măsură, iar orice lucru făcut pe jumătate nu este pe placul lui Dumnezeu.

Din păcate, superficialitatea pare să fie una dintre bolile cele mai răspândite ale societății contemporane. Evoluția către relativizarea generalizată a sistemului de valori conduce, invariabil, la superficialitate. De fiecare dată încercăm să ne simplificăm viața pentru că astăzi nu mai este timp pentru înțelegere profundă. Pentru a evolua însă, omul trebuie să exploreze intens în direcția profunzimii, iar superficialitatea distruge treptat orice formă de  gândire profundă.

Superficialitatea poate deforma realitatea

Un om superficial este comod, rămâne la suprafața problemelor, acceptă ceea ce i se spune fără prea mari rezerve și nu se sinchisește să ajungă la „miez”, ci lasă pe altcineva să aleagă pentru el. Atunci când ne orientăm doar spre ceea ce ne este vizibil, accesibil, palpabil și convenabil, s-ar putea să omitem chiar esența. Profunzimea ne sperie atunci când presupune nesiguranță, necunoscut sau incertitudine. Problema este că această superficialitate poate modifica și deforma realitatea (sau mai precis percepția asupra realității).

Tendința unui om care acționează superficial este aceea de a găsi vinovați, de a da vina pe altceva sau altcineva. De fapt, nu face decât să fugă de adevăr. Scriptura cere oamenilor să facă toate lucrurile ca pentru Dumnezeu. Acesta este secretul eticii protestante, pe care Max Weber o vedea ca suport pentru bunăstarea economică a țărilor tradițional-protestante ale Europei. Atunci când faci toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, nu poți accepta superficialitatea în niciun domeniu al vieții.

Dumnezeu este cel mai mare dușman al superficialității. Prima întrebare când vine vorba despre religie este întotdeauna despre excepție, nu despre regulă. Totuși, când se dorește criticarea Bisericii, este recomandat să se meargă dincolo de rime fără ritm. De cele mai multe ori, căutăm împlinirea în afara noastră și departe de Dumnezeu, trecând cu vederea cuvântul Evangheliei, care zice că „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Rădăcina superficialității este ignoranța, care, la rândul ei, vine din lipsa iubirii, din necredință și din mândrie.

Stereotipuri, prejudecăți și stabilirea priorităților

Când vorbim (profund) despre superficialitate, nu putem să nu ne gândim la stereotipuri și prejudecăți. Noţiunea de „stereotip” a fost introdusă în anul 1922 de Walter Lippman, care susținea că oamenii nu se raportează în mod direct la realitatea exterioară, ci la o reprezentare a acesteia. Nevoia de a înţelege şi controla mediul înconjurător este, adesea, imposibil de satisfăcut din cauza informaţiilor prea numeroase cu care intrăm în contact. Pe scurt, oamenii încearcă să simplifice realitatea, introducând-o în câteva scheme şi categorii care să le uşureze raportarea la mediu.

Deşi stereotiparea este văzută, în genere, ca un mod de gândire negativ, teoreticienii clasifică stereotipurile în două mari clase. Stereotipurile pozitive (sau neutre) reunesc în structura lor trăsături valorizate în mod pozitiv la nivel social. Acestea sunt un fel de carte de vizită sau de ecuson pentru o anumită entitate. Astfel, nemţii sunt întotdeauna riguroşi şi punctuali, iar japonezii sunt dependenţi de muncă şi pasionaţi de tehnologia înaltă şi de miniaturizare. Adesea legăm anumite produse sau îndeletniciri de o anumită cultură naţională. Fără să ne dăm seama, ceasurile (foarte bune şi valoroase) sunt elveţiene, ciocolata (de calitate) este belgiană, iar industria IT este inevitabil legată de japonezi. Stereotipurile negative sunt mult mai numeroase şi reunesc valori cu conţinut negativ. Psihologii remarcă faptul că individul dezvoltă stereotipuri negative referitoare la alte grupuri mai mult decât la cele din care el face parte.

Gordon Allport defineşte „prejudecata” drept o atitudine negativă faţă de un individ, membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la grupul respectiv. În relaţiile sociale, stereotipia poate avea o funcţie utilă: prin clasificarea indivizilor, le putem anticipa comportamentul şi planifica reacţiile. Dar stereotipurile pot conduce la prejudecăţi, la opinii negative despre ceilalţi. Stereotipurile şi prejudecăţile se constituie drept obstacole majore în calea unei comunicări eficiente, devenind cauze ale unor acţiuni şi emoţii negative.

Majoritatea stereotipurilor se dezvoltă din cauză că grupul extern („victima”) nu face parte din viața cotidiană a grupului intern (cel care judecă) și, deci, există prea puține date pentru a susține teze care s-au instalat deja ca atare. O apropiere a grupurilor, crearea posibilităților de cunoaștere reciprocă, ar putea fi soluții pentru eliminarea in timp a respectivelor stereotipuri.

Ținând cont de ceea ce s-a spus mai sus, radicalii pot fi mai lesne manipulați, pe când moderații sunt mai rezistenți, având controlul asupra propriilor lor preconstructe cognitive și asupra comportamentului lor social. Securitatea individului se face în spiritul protecției propriei persoane prin filtrarea și selectarea informației. În cazul în care o informație amenință să perturbe echilibrul intern al individului, asistăm la apariția unor mecanisme de menținere sau restabilire a echilibrului. Disonanța cognitivă reprezintă inconfortul psihologic dat de contradicția dintre informația deținută și informația nouă și este un aspect important al motivației umane și un mijloc de autoapărare. Individul aflat într-o astfel de situație de dezechilibru cognitiv va trece la organizarea informației astfel încât aceasta să corespundă structurii sale atitudinale anterioare. Eliminarea unor informații incomode, memorarea selectivă, interpretarea defensivă sau negarea autorității sursei sunt câteva dintre mijloacele folosite pentru restabilirea unui echilibru interior convenabil.

Influență, manipulare sau alegere liberă?

Se folosesc astăzi, din ce în ce mai des, tehnicile numite „agenda setting” (rezumată în formula „noi nu îți spunem ce să gândești, ci îți spunem la ce să te gândești”) și „framing”, care constau în a promova în fruntea listei de priorități din percepția pe care o are publicul asupra realității înconjurătoare a unor teme anume, care uneori nu țin neapărat de interesul public imediat și nici nu au caracter de prioritate de grad înalt. Cu cât devenim mai profunzi, cu atât lucrurile devin mai clare; cu cât ne detașăm de detalii inutile, cu atât putem obține o imagine mai amplă. Dacă suntem ocupați cu detalii, va fi mai greu să reușim să vedem imaginea de ansamblu.

Așadar, omul superficial are o fire influențabilă, versatilă, ce reflectă trasformările timpului. Se mulțumește doar cu un unghi din care să observe realitatea și adevărul. Un astfel de om tratează totul cu prea mare ușurință, se complace în mediocritate și devine un om blazat. Imobilitatea nu poate fi numită statornicie, ci devine un efect al superficialității. Nimeni nu va recunoaște un asemenea defect, decât cu un efort extrem de mare de cunoaștere și autocunoaștere. Există totuși și oameni care dezvoltă în profunzime, detaliază, luptă cu ambiguul, disecă și verifică, cizelează și clarifică. E adevărat că sunt mult mai puțini cei care caută soluții și chiar le găsesc. Majoritatea doar le folosesc. Totuși, cine știe să se bucure de gândirea profundă va avea mereu de câștigat. Modul nostru de a raționa (care include și „gândirea fără gândire”) și dorința noastră de a ni se face pe plac ne oferă drept pradă speculațiilor oricui are tendința de a manipula. Și de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de asta!

Secularizarea într-o cultură a dialogului (pluri)religios

„Ce-i folosește omului dacă dobândește lumea, dar își pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36). Iisus Hristos adresează mulțimii și apostolilor această întrebare retorică pentru a comunica ideea evidentă a importanței părții divine din om, aflată într-o permanentă legătură cu transcendența. Altfel spus, sufletul omului este cu mult mai presus decât materia, nimic din această lume neputându-l depăși sau înlocui. Chiar din secolul I d. Hr. se poate vorbi de un secularism primar, marcat de o lipsă acută a legăturii omului cu divinitatea. În această lume, mesajul Evangheliei a reușit să fie încununat de succes. După cum rabinul Nicodim nu era mulțumit de religia formalistă din acea perioadă și L-a urmat pe Hristos pentru o renaștere spirituală interioară (nu doar individualistă), tot așa omul care caută cu adevărat un sens al vieții va ajunge să se ancoreze în transcendență. Dar oamenii pornesc astăzi de la premisa că pot trăi și fără Dumnezeu. Pare destul de clar că marile referințe simbolice ale existenței suferă un proces de eroziune, iar individul e trimis tot mai mult în sfera privată pentru a găsi sensul vieții.

Secularizarea evită relația ontologică a omului cu Dumnezeu și ignoră Revelația, deși omul a avut întotdeauna conștiința unei vocații ce depășește lumea materială. Cunoașterea lui Dumnezeu devine cel mult o chestiune intelectuală, ce nu produce nici un fel de consecință la nivel moral sau spiritual. Dumnezeu este izolat în transcendent, iar omul devine singurul stăpân pe pământ: teonomia este înlocuită de o autonomie promovată cu orice preț. De aceea, teologul francez Olivier Clément evidenția că „pământul, erosul și corpul sunt astăzi exaltate împotriva unui creștinism care nu a încetat să se detașeze de ele”.

Vorbind despre paradigma conform căreia cu cât modernitatea avansează, cu atât religiosul dă înapoi, teologul protestant olandez Hoekendijk spunea că „atunci când s-a pus prima piatră a cetăților industriale moderne, Biserica n-a participat la ceremonie”. La fel și astăzi, despre Biserică nu se pomenește mai nimic, ci revine în actualitate doar atunci când se realizează asocieri convenabile pentru a se justifica anumite aspecte politice, sociale sau chiar economice. De exemplu în cazul crizei imigranților din Siria, Uniunea Europeană pare să fie depășită de situație. Există voci care afirmă că imigranții au ales Europa pentru că au așteptări mari cu privire la respectarea drepturilor omului. Dar ce se întâmplă atunci când granițele se închid, iar libertatea și egalitatea în drepturile omului (principii derivate din doctrina creștină) devin relative? Unii se întreabă de ce românii nu pot trece în Schengen deși sunt cetățeni europeni, dar islamiștii au culoar liber spre granițe? Deja state europene au implicat armatele naționale în controlul fluxului migranților, iar statul de refugiat tinde să devină destul de confuz.

Rădăcina cuvântului „secularizare” – „saeculum” are înțelesul de „în vecii vecilor”, „timp îndelungat” ori de „lumea aceasta ca opusă lumii lui Dumnezeu”. Înțelesul juridic al secularizării presupune o separație între „cetatea lui Dumnezeu” și „cetatea oamenilor”, iar sensul cultural promovează un antropocentrism radical. La nivel terminologic, „laicizarea” este văzută ca o ieșire a religiei din activitățile societății fără intervenția unor instituții, pe când secularizarea include o separare reglementată la nivel legislativ, instituțional. Statele moderne preferă să legifereze raportul cu instituțiile religioase, respectând pluralitatea confesională. Însă toate societățile au funcționat cu fermentul unei lumi alternative ideale. Civilizația nu poate fi înțeleasă fără raportarea la Evanghelie, chiar dacă vorbim despre o rescriere sau o negare a acesteia.

Iisus Hristos a fost primul care a stabilit distincția între domeniul spiritual și cel temporal, între Împărăția lui Dumnezeu și cea a cezarului, atunci când a spus: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), însă acest principiu a cunoscut în timp multe schimbări istorice.

Momentul apariţiei secularului în cultura europeană poate fi legat de ivirea posibilității abordării religiei dintr-un alt cadru de referință decât cel religios. Sociologii susțin că libertatea conștiinței individului și ideile protestantismului au început să secularizeze Europa. Unii specialiști consideră chiar că debutul politic al secularizării ar fi marcat de Pacea Westfalică din anul 1648, când s-a hotărât suspendarea aspectelor religioase în relațiile dintre puterile politice.

Astfel, se poate spune că secularizarea presupune un apel extrem la autonomie și libertate, teza fiind dezvoltată într-un context european. Afirmarea autonomiei omului a fost asociată cu emanciparea de sub tutela religiei, iar principiul libertății trece înaintea problemei adevărului. Marile sisteme religioase nu mai controlează dimensiunile experienței spirituale, individuale sau colective. Religia pare să devină „just another hobby” (conform expresiei teologului american Stephen L. Carter): există oameni care merg duminica la pescuit, la film sau la biserică.

Modernitatea societății occidentale se bazează predominant pe raționalitate, înțeleasă ca adaptare coerentă a mijloacelor la scopurile urmărite și bazată, de cele mai multe ori, pe știință și tehnică. Dar „a investiga” pe Dumnezeu cu instrumentele științifice înseamnă a ignora limitele științei, iar dacă religia nu se pretează unei astfel de analize, nu înseamnă că poate fi declarată ireală. Omului de știință îi e accesibilă numai forma empirică a religiei, calitatea acesteia de construcție umană. Gândirea instrumentală reține, astfel, doar aspectele măsurabile, având parte de o limitare voită.

Secularizarea se poate manifesta ca abandonare a Bisericilor, dar și ca o absorbție a Bisericii de către societate, declansând o pierdere a conținuturilor religioase distinctive. Astfel, secularizarea este dublată de o „reîntoarcere a sacrului”, dar nu la modul tradițional, ci prin forme de religiozitate hibride. Pluralismul religios contribuie la birocratizarea și standardizarea religiilor, iar rațiunea creează cadrul și premisele unui dialog și a unei expuneri a doctrinelor pentru toate religiile și credințele. Omului îi revine, mai mult ca oricând, sarcina și responsabilitatea de a alege. Există chiar voci care afirmă că principalul efect al modernizării nu este neapărat secularizarea, ci mai degrabă diversificarea religioasă și ideologică (pluralism). Pe scurt, secularizarea nu înlătură total perspectiva religioasă, ci o modifică, încercând să prezinte o metafizică fără transcendență.

Într-o lume în care certitudinile par să fie din ce în ce mai puține, iar confuziile tind să devină mult mai frecvente, se constată o nevoie acută de clarificare a perspectivei și a viziunilor asupra lumii. Criza sensului în postmodernitate conduce spre o reînviere religioasă, care pare să meargă în paralel cu fenomenul secularizării, întrucât oamenii au nevoie de repere solide și de soluții transcendente. Fără să își propună neapărat, omul constată că libertatea de alegere nu îi este suficientă pentru a se împlini, ci are nevoie și de libertatea prin participare la divinitate, iar  ignorarea dimensiunii sale supranaturale aduce cu sine limitarea drastică a libertății.

Chiar dacă omul a fost pus stăpân pe pământ, nu înseamnă că Dumnezeu S-a retras, ci rămâne „partenerul atotputernic” al coroanei creației Sale. Secularizarea nu poate ignora cerul și nici nu poate nărui speranța Învierii. Omul are nevoie să iubească, iar Biserica are puterea de a legitima și sfinți existența prin iubire. În Scriptură, poporul lui Dumnezeu a avut un impact ca o minoritate într-o societate păgână: Iosif în Egipt, Daniel în Babilon, creștinii în lumea romană etc. Creștinismul primar s-a dezvoltat și a înflorit într-un context pluralist. „Teologia minorității” asigură, prin ajutorul divin, reușita mărturisirii, deși „turma este mică”, iar „calea este strâmtă”. Așadar, după expresia Ancăi Manolescu, „adevărul nu are nevoie de forță pentru a se impune conștiințelor”. Societatea secularizată poate deveni pentru Biserică locul de propovăduire dezinteresată și fecundă, prin golirea prezenței creștine de orice „complicitate” cu statul. Întrucât creștinismul nu se judecă după măsura vizibilității sociale, secularizarea arată tocmai ireductibilitatea religiei la norma socială: Biserica trebuie să acționeze în lume ca și cum nu s-ar afla în ea. Dar cum poate face acest lucru când i se cere să nu acționeze, dar să fie prezentă?  Toți refugiații sunt imigranți, dar nu toți imigranții sunt refugiați; nu toți refugiații sunt islamiști, ci o parte sunt creștini. Dincolo de speculațiile (bogate și variate) despre cine se află în spatele acestor mișcări de oameni, pericolul islamizării poate fi minim. Dimpotrivă, creștinismul este capabil să-i convertească pe noii veniți. Totul depinde de forța creștinilor de a aplica porunca cea nouă a iubirii.  

Dincolo de iluzia reducționistă a omului lipsit de dimensiunea sa contemplativ-intelectuală, transcendența persistă discret, chiar dacă e doar presupusă sau chiar respinsă. Atunci când se încearcă înghesuirea eshatologiei în istorie, individul trebuie să reziste impulsului de a găsi o explicație materialistă pentru orice. Omul are nevoie de speranță eshatologică și de comuniune. Într-o lume secularizată este nevoie de un creștinism cât mai autentic, real și nu artificial. Trebuie să încercăm nu doar să apărăm și să păstrăm, ci și să cultivăm și să dezvoltăm. Este nevoie de reafirmarea convingerii că nu credem într-un Dumnezeu – Idee, ci într-un Dumnezeu – Persoană. Astfel, religia îl poate responsabiliza pe om în fața unicității existenței sale și a destinului său veșnic, confirmându-și mereu menirea și valoarea sa. Căci, după cuvintele Fericitului Augustin, „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” („Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in Te” – Fericitul Augustin – De Conffessiones).

Fenomenul secularizării nu trebuie, așadar, studiat pornind de la premisa că a existat la un moment dat o societate ideală din punct de vedere religios. Chiar dacă oamenii par mai puțin loiali instituțiilor religioase, acest lucru nu înseamnă în mod necesar că ei sunt mai puțin religioși. Deși vorbim despre un fapt istoric de o complexitate importantă, totuși rămâne un fenomen relativ. Contrar constatării lui Nietzsche, Dumnezeu este viu, într-un fel sau altul, chiar pentru europenii de astăzi. Ateismul nu înseamnă o identitate fără Dumnezeu, ci mai degrabă una construită printr-o raportare negativă la Dumnezeu. Chiar și „mort”, Dumnezeu rămâne un reper, o referință pentru lumea ce se considera cândva creștină.

Brandul religiei și religia brandului – o viziune laterală

Una dintre principalele învinuiri aduse Bisericii o reprezintă faptul că nu mai are nimic spiritual, ci doar a reușit să copieze niște principii de management și marketing, pe care le aplică pentru a se îmbogăți. Eseul de față își propune să arate că acuza adusă Bisericii, cum că ar deveni o afacere ce împrumută principiile marketingului și brandingului, e total nefondată, ci lucrurile stau total invers: brandurile tânjesc după autenticitatea, autoritatea și stabilitatea pe care le oferă religia și Biserica.

Omul are nevoie de credință

Brandul înseamnă mai mult decât motto și logo; e ceva ce nu se vede, dar e foarte cunoscut.  Termenul „brand” are origini norvegiene, unde „brandr” înseamnă „a arde”. Treptat, conceptul a început să semnifice „marcare cu fier înroșit”, apoi desemna produsele de la raft care purtau însemnul producătorului, astăzi devenind un termen extrem de complex. Brandul reprezintă mult mai mult decât un simplu nume sau o siglă, fiind definit drept „o colecție de percepții în mintea consumatorului” (Colin Bates). Altfel spus, un brand e modul în care este văzut un produs, un serviciu, o idee, un stat, o persoană, o companie sau o organizație în ochii celor cu care interacționează.

Mintea omului este predispusă să creadă în ceva, putându-se spune că omul are nevoie de credință. Multe branduri încearcă acum nu să vândă mâncare, parfumuri, cosmetice, ci vor să vândă puritate, spiritualitate, virtute și chiar căință. Totul se rezumă la încercarea de comercializare a păcii interioare, a împlinirii spirituale, a speranței și a unei vieți mai bune. Brandurile năzuiesc să-și depășească baza de loialitate tradițională și să creeze o legătură similară unei relații de tip religios. Așa cum religia include promisiunea unei lumi perfecte, brandurile prezintă o alternativă extrem de atractivă la lumea de astăzi. Brandurile se străduiesc să creeze produse asupra cărora consumatorii să-și poată proiecta ideile referitoare la o lume perfectă, în cadrul căreia ele să aibă un rol activ în conservarea acesteia.

Creatorii de branduri se inspiră mereu din modul în care religia și-a comunicat mesajul prin intermediul mitului, simbolului și al metaforelor de-a lungul mileniilor. Întreaga structură a lumii moderne se bazează pe simboluri. Cele mai cunoscute simboluri din lume sunt cele religioase: crucea, semiluna, Buddha în meditație, crucea egipteană sau steaua lui David sunt doar câteva dintre exemplele cu o pondere simbolică ușor de recunoscut. Fiecare reprezintă un mod de viață, un sistem de credințe și o comunitate pentru miliarde de oameni. Și în cazul brandurilor, simbolurile trebuie să reflecte valorile fundamentale și să fie atât de distincte, încât să poată fi recunoscute instantaneu de orice persoană interesată mai mult sau mai puțin.

Într-o lume care se exprimă și se dezvoltă prin competiție, o lume în care alegerile raționale au devenit aproape imposibile și desuete, brandurile vor să ilustreze claritate, motivație, consistență, apartenență și orice altceva care ajută indivizii să se definească. Este destul de clar că oamenii caută și împlinirea emoțională.

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități

Fervoarea religioasă se bazează, în primul rând, pe credință și devoțiune. După asta tânjesc toate brandurile. Pentru un număr mare de oameni, religia reprezintă o sursă de împlinire într-o lume în care totul se schimbă într-un ritm amețitor și derutant. Credința oferă sprijin de-a lungul întregii vieți și furnizează un model de viață ce cuprinde inclusiv viitorul îndepărtat, asigurând chiar perspectiva de după moarte. În această lume plină de incertitudini, oamenii nu sunt dispuși să facă investiții (bani, timp, alte resurse) în lucruri lipsite de perspectivă, ci se orientează (poate inconștient uneori) spre repere temeinice, care oferă promisiuni solide. Brandingul se străduiește continuu să fie autentic și să construiască o relație cu consumatorii care să dureze de la naștere până la sfârșitul vieții (și chiar dincolo de aceasta). Imprimarea permanentă pe piele a logourilor marilor companii, un fapt tot mai întâlnit la consumatorii fanatici, este un semn al credinței neclintite în brandurile respective. Prin însăși longevitatea sa, religia stabilește în mod automat cu adepții săi o relație autentică, loială, care se întinde pe durata întregii vieți și mai presus de aceasta.

Cu cât un brand inspiră mai multă loialitate, cu atât are un potențial mai mare pentru succesul pe termen lung. La fel ca în cazul tuturor celorlalte chestiuni legate de credință, nu se poate cântări, prezice sau cumpăra loialitatea. Aceasta este rezultatul unei serii de factori ce construiesc încrederea, care, de-a lungul timpului, generează devotamentul. Loialitatea este puternică, însă tradițiile au un impact și mai mare, fiind construite parțial din loialități pe termen lung. Uneori, tradițiile se transformă în ritualuri adânc întipărite în viețile noastre. Celebrarea tradițiilor este, bineînțeles, centrată pe ritualuri. Există multe ritualuri nereligioase pe care le păstrăm pentru că ne oferă un sentiment de stabilitate, deși nu ar rezista unei analize raționale. Aceste acțiuni ne leagă de comunitatea din care facem parte, ne oferă sentimentul de apartenență și ne fac să ne simțim în largul nostru și în siguranță. Dacă un brand dorește să-și unească, prin ceva anume, consumatorii într-o comunitate, trebuie să încorporeze principiile consecvenței, recunoștinței și experienței împărtășite, trebuind să fie adecvate unei anumite situații tipice pentru utilizator sau unei nevoi specifice a clientului. Totuși, cel mai important element este siguranța că ritualurile sunt împărtășite, întrucât acestea nu își îndeplinesc menirea dacă nu sunt recunoscute și proclamate. Într-adevăr, religia chiar a reușit, de-a lungul secolelor, să transforme ritualurile în forme rafinate de artă recunoscute pe scară largă.

O gândire holistică

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități. În interiorul acesteia se poate astfel naște și consolida credința, care va cimenta relațiile dintre membrii comunității, creând sentimente puternice de apartenență. Brandurile se străduiesc să creeze acest sentiment de apartenență și să dezvolte comunități prin stabilirea unui set de valori comune care să-i unească pe consumatori.

Autenticitatea este o componentă esențială în istoria oricărei religii, iar fervoarea religioasă apare rareori în lipsa acesteia. Principalele religii ale lumii și-au fondat legitimitatea în timp, reușind să inspire și să atragă devoțiunea, tradiția și autenticitatea. Într-o lume a copiilor și a falsurilor de toate tipurile, autenticitatea reprezintă unul dintre motivele pentru care evoluția unui brand și poveștile create în jurul imaginii sale devin din ce în ce mai importante.

Pe lângă conceptul de „autenticitate”, brandurile împrumută de la religie și pe cel de „stabilitate”. Cu cât rămâne mai mult neschimbat, un brand își consolidează mai bine încrederea în rândul consumatorilor. Menținându-și calitatea și consecvența și furnizând servicii pe care se poate conta, brandul devine un reper stabil în viața clientului său.

Vorbind despre brandurile de succes, expertul danez Martin Lindstrom propune o perspectivă holistică asupra brandingului, în care abordarea senzorială completă este esențială. Niciun brand existent nu poate pretinde că se adresează tuturor celor cinci simțuri, însă aproape orice religie poate susține acest lucru: fiecare cult religios are propriile sale culori, uniforme, simboluri, decoruri, ritualuri etc. Tămâia , de exemplu, are un caracter ritualic religios, fiind un simbol al transformării și al înălțării spirituale. Locașurile de cult se remarcă și prin calități acustice speciale, fiecare religie având propriul său sunet unic. Chiar dacă este dificil de „simțit” spritul, religiile au reușit să creeze referințe simbolice pentru a-și ajuta adepții să empatizeze. Gustul vinului în ortodoxie sau ostia romano-catolică, tikka hindusă de un roșu aprins, aplicată ferm pe frunte cu degetul mare, atingerea și sărutarea cărților sacre sau mătăniile răsucite în mâini – toate acestea dovedesc faptul că și senzația tactilă face parte din experiența religioasă. Așadar, brandurile încearcă astăzi, mai mult ca oricând poate, să creeze o stimulare senzorială totală, inspirându-se din modelul religios de identificare și recunoaștere ce implică simțurile.

Cine nu și-ar dori un „manager de brand atotputernic”?

Religiile au cultivat dimensiunea mistică și misterul încă de la începuturile lor. Și în cazul brandurilor, necunoscutele se pot dovedi a fi o sursă de inspirație la fel de importantă ca și elementele cunoscute (gândiți-vă doar la rețeta Coca-Cola). Cu cât caracterul mistic cultivat de brand este mai pregnant, cu atât produsul acestuia are mai multe șanse de a fi căutat și admirat.

Brandul religiei e intangibil, iar puterea acestuia nu stă în banii adunați la cutia milei. Cine nu și-ar dori un manager de brand atotputernic? Dar religia nu este o afacere, ci brandurile tind să devină o formă de religiozitate. A avea un brand înseamnă a avea o identitate puternic conturată, ceea ce religia are datorită experienței milenare a Bisericii. Așadar, lucrurile stau puțin diferit față de o privire superficială și pripită asupra instituției Bisericii și asupra religiei.

Tehnic și simplist vorbind, cine vrea să creadă are nevoie doar de un preot pentru a se mântui. În funcție de sensul pe care îl dăm vieții, putem regăsi rostul respectiv peste tot. Cine are urechi de auzit, poate să audă, iar cine are ochi de văzut, poate să vadă. Ce trebuie să facă cei care critică Biserica? Să fie sinceri și să nu aibă „libertatea drept acoperământ al răutății” pentru că „toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”. Ce trebuie să facă Biserica și slujitorii ei? Să urmeze cuvintele care înmulțesc dragostea: „Dacă vă urăște cineva, iertați-l, ca să nu existe în acest fel doi oameni răi”. Pentru că până la urmă contează perspectiva. Și bunăvoința.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑