„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” – Despre libertate și libertinaj

Simon spunea că „libertatea – fără de care nu există morală – nu este puterea de a face, ci puterea de a alege”. Libertatea a fost descoperită, definită și redescoperită de-a lungul istoriei, strigătul acestei libertăți traversând, de asemenea, firul istoriei. Este un cuvânt frumos, pe care orice ideologie încearcă să-l importe în patrimoniul personal.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma că Dumnezeu Își restrânge atotputernicia Lui în fața libertății omului, iar un teolog occidental vorbește chiar despre o „slăbiciune a lui Dumnezeu în fața libertății persoanelor umane”, slăbiciune care dovedește tocmai atotputernicia și înțelepciunea divină: Dumnezeu nu violentează voința omului.

Libertatea nu este un dat static, ci trebuie câștigată în fiecare zi, e un dar care se dezvoltă în interior și se răsfrânge în exterior. În societate ne bucurăm de libertate de manifestare până când nu îngrădim libertatea semenului nostru. Putem fi liberi din punct de vedere social, dar în interiorul nostru suntem constrânși de propriile limitări. De aceea, constrângerile exterioare pot fi premise pentru dezvoltarea libertății lăuntrice, după cum cei din temnițele comuniste se simțeau mult mai liberi decât în societate. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că nevoia de a alege între bine și rău este o urmare a căderii în păcat. Tocmai de aceea sfântul nu mai are nevoie să aleagă, pentru că el nu se mai desparte de Dumnezeu, Care este Libertatea Supremă.

Libertatea religioasă și libertatea de conștiință sunt garantate de Constituția României și dezvoltate în Legea Cultelor sau Legea 489 din 2006. Însă spațiul public e un spațiu populat de valori împărtășite de comunitate și nu putem vorbi despre o teorie a vidului ca neutralitate religioasă. Biserica este un spațiu al libertății și e în dialog cu societatea. Doar în Biserică putem găsi libertatea deplină pentru că ea este o însușire a lui Dumnezeu.

Natura libertății e însăși natura umană ca și chip al lui Dumnezeu și presupune posibilitatea exprimării conform propriei voințe. Religia presupune nu doar un crez interior, ci și o mărturisire liberă a credinței. Altfel spus, pentru a avea valoare, orice faptă trebuie să fie făcută în mod liber și conștient. Fiecare are atâta libertate religioasă pe cât are deschidere și dorință de a manifesta din punct de vedere religios ceea ce simte în interior. Libertatea religioasă nu trebuie să se limiteze doar la recunoașterea acestui drept, ci se definește și în măsura capacității noastre de a o valorifica.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”. Astfel, nu putem vorbi de libertate fără a vorbi și despre responsabilitate. De multe ori însă, noi nu încercăm să ne aprofundăm libertatea, ci încercăm să ne-o târguim după bunul nostru plac. Uneori, propria libertate ne încurcă și încercăm să scăpăm de ea, încredințând-o unor persoane străine. Ce libertate ai dacă te temi de moarte? De aceea, libertatea vine doar cu Cel care biruiește moartea, Hristos – libertatea absolută.

Libertatea e percepută extrem de diferit și de aceea ea trebuie educată. Pseudolibertatea sau libertinajul reprezintă căderea omului care se sperie de prezența lui Dumnezeu în lume și în viața lui. Acest libertinaj poate fi o camuflare a laxismului moral, iar o libertate care are la bază un protest sau o revoltă nu are cum să fie o libertate adevărată.

Voia lui Dumnezeu nu limitează, nu supune, ci arată că libertatea se manifestă în jertfă, iubire și ascultare. Atunci când S-a Întrupat, Hristos a cerut voie Sfintei Fecioare Maria să-L poarte în pântece și să ia trup omenesc. Așadar, deși poate părea paradoxal, ascultarea (după exemplul Mântuitorului) ne conduce la libertate. Concluzionând, putem spune că libertatea trebuie pusă în mâinile lui Hristos, Cel care ne-a oferit-o și care ne ajută să o dezvoltăm.

„La atletism, alergăm cu cineva de mână”

Florin şi Lăcrămioara Niniță sunt nevăzători din naştere. În rest, sunt o familie cu probleme obişnuite: rate la bănci, planuri de vacanţă, sunt căsătoriţi de peste 10 ani… „Poate a fost greu la început, dar nu imposibil”, spune Lăcrămioara. În casa lor, toate lucrurile sunt puse într-o ordine doar de ei ştiută. „Când spălăm ceva, de exemplu, simţim la mâna dacă este curat sau nu, pentru că s-a inventat mizeria în Braille”, glumeşte Florin.

El este pasionat de muzică şi îi place să navigheze pe Internet. Mai cânta la orgă în timpul liber, însă i-ar plăcea să îl ajute un profesor. Citeşte piese de teatru: nu prea are răbdare cu descrierile lungi din romane. „De fapt, noi ascultăm aceste cărţi. Dacă ar fi să le citim în Braille, ne-ar ocupa o cameră întreagă la cât de mari sunt”, spune bărbatul. În schimb, soţia lui e mai răbdătoare. Cel mai mult a impresionat-o eroina oarbă, dar curajoasă, din romanul „Trandafirii negri”. Îi place să alerge şi să joace popice. A participat şi la Campionatul naţional de popice de la Iaşi. „Jocul e la fel ca la văzători, doar că cineva te aşază, că să poţi simţi pista. Noi aruncăm cu ambele mâini. La atletism, alergăm cu cineva de mână. Anul trecut, am participat chiar la crosul Loteriei Române”, se însufleţeşte femeia. Cel mai mare regret al familiei Niniță este că nu pot avea copii. „Ne bucurăm de realizările mici, pentru că acestea le aduc pe cele mari”, spune doamna Niniță. Încearcă să le facă pe toate singuri. Pe stradă se ghidează şi circulă împreună, dar la piaţă şi la instituţii au nevoie de însoţitor. „Nu ne bazăm pe alţii decât când e absolut necesar”, adaugă femeia. Informaţiile le ascultă la radio sau le caută pe Internet.

Dacă ar fi să-şi recapete vederea, şi-ar dori să lucreze din nou, să câştige mai mulţi bani şi să nu mai depindă atât de mult de ceilalţi. Acum sunt pensionari. „În vremurile bune” au fost angajaţi la „muncă invalizilor”. Confecţionau ambalaje de carton şi perii. „În ziua de azi, ne-au luat alţii meseriile. Deşi un nevăzător practică mult mai bine masajul, de exemplu, pentru că are simţul tactil dezvoltat, există prea mulţi văzători care fac asta şi noi nu mai avem loc. Ar trebui date legi care să ne protejeze în acest sens”, se încruntă Florin. De fiecare dată când au avut probleme în viaţă, mai întâi s-au informat şi apoi au riscat. De multe ori, nu au avut de ales, spun ei.

Cel mai mare vis al Lăcrămioarei este să câştige la Loto sau la un alt concurs şi să-şi poată permite un ochi bionic. Dar această tehnologie este foarte scumpă. Atât de scumpă încât îşi permite, pur şi simplu, să renunţe la acest vis. Chiar dacă tehnologiile pentru nevăzători sunt destul de costisitoare, familia Niniță foloseşte câteva astfel de softuri. La telefon utilizează un program care „traduce” vocal apelurile sau mesajele, la calculator au un program special pentru navigarea pe Internet. „Nu suntem oameni neputincioşi sau oameni care mai degrabă n-ar fi. Cei care ne consideră aşa, să încerce să se pună în locul nostru”, spune Lăcrămioara. De când s-au căsătorit şi până în anul 2006, familia Niniță a luptat pentru o casă a lor. „Când am fost în audienţă pentru a primi locuinţa, am fost întrebaţi dacă avem nevoie de un apartament întreg, că şi cum noi nu am fi oameni. De multe ori spun unii că suntem răi, dar noi luptăm doar pentru drepturile noastre”, spune sigură pe ea Lăcrămioara. Ştie că multe drepturi ale nevăzătorilor rămân doar pe hârtie. „Problema e că mulţi te privesc că şi cum ai avea probleme şi cu capul dacă ai probleme cu ochii”, completează Florin pe acelaşi ton.

Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”…

Familia Niniță găseşte mereu puterea de a reuşi în orice problemă. Când unul are un moment de descurajare, celălalt ştie imediat cum să îl ajute. Aşa au învăţat să se ajute singuri, văzând că lumea nu se îngrămădeşte să o facă. „Mulţi mă întreabă dacă e adevărat că ţi se dezvoltă celelalte simţuri atunci când eşti orb. E adevărat că simţul tactil şi cel auditiv sunt folosite la maximum. De exemplu odată, când mergeam pe stradă, m-am ghidat după zgomotul produs de tocurile unei doamne. Asta până a luat-o pe alt drum”, îşi aminteşte râzând Lăcrămioara. Culoarea hainelor o ţin minte de când le cumpără. Apoi îşi amintesc mereu, în funcţie de textură şi formă, ce culoare are haina respectivă. Este greu şi câteodată mai şi greşesc, spun ei. „Există un aparat special care îţi spune culoarea, dar costă destul de mult şi nu ne permitem”, spune cu o urmă de regret Florin. Frumosul îl percep fie prin pipăit, fie prin auz. Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”.  Preferă să ia viaţa în cheie comică şi nu tragică. „Acum ceva timp, au fost montate semafoare cu semnal sonor pentru nevăzători, dar le-au oprit repede. La fel şi cu programul care rostea numele staţiilor din autobuze. Ştiţi cum se zice, că o minune nu ţine mai mult de trei zile”, spune Lăcrămioara.

În Iaşi există peste 4.500 de persoane cu deficienţe de vedere. Aceştia luptă în fiecare zi atât cu boala lor, cât şi cu indiferenţa celor din jur. Asociaţia Nevăzătorilor din România încearcă să îi sprijine în faţa autorităţilor şi să le apere drepturile. „Avem foarte multe proiecte, dar nu avem specialişti care să le întocmească. Ne descurcăm şi noi cum putem. Acum avem cursuri de dans oferite de câţiva voluntari, iar în viitor sper să putem organiza un curs de calculatoare, finalizat cu o diplomă care să fie de folos la o eventuală angajare”, a declarat Costică Șoldan, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România – filiala Iaşi.

Cum să îți crești încrederea în tine însuți și să ai succes

De multe ori ai încercat să îți schimbi comportamentul, să gândești pozitiv sau să fii optimist, însă nu puține au fost cazurile în care ai renunțat sau ai spus că astfel de schimbări nu funcționează în cazul tău. O descoperire relativ recentă a unui chirurg estetician pare să arate că imaginea de sine este cheia personalității și comportamentului uman. Gândirea pozitivă funcționează într-adevăr doar atunci când corespunde imaginii personale. Cu alte cuvinte, dr. Maxwell Maltz susține că pentru a reuși un lucru, trebuie mai întâi să crezi în el, să ți-l imaginezi și să-l proiectezi asupra eului tău ca și cum el deja s-ar fi întâmplat cu succes. Dr. Maltz a remarcat că atunci când prin chirurgie estetică este corectată o desfigurare facială, intervine o schimbare psihologică majoră doar dacă există o corectură corespunzătoare a imaginii personale mutilate.Așadar, schimbarea pare să fie în primul rând una mentală. Dar despre ce schimbare este vorba?

Cum să schimbi un eșec într-o oportunitate

Definiția succesului de la care trebuie pornim în demersul de creștere a încrederii în forțele proprii este „împlinirea satisfăcătoare a unui scop vizat“ și astfel, vom vedea că avem succese la fiecare pas, fără să le luăm în seamă. Experiențele de viață pot fi adesea un profesor sever și neîndurător. Eșecurile par să depășească de cele mai multe ori succesele, o descurajare generală tinzând să se instaleze în minte. „Eu am încercat, dar nu pot!“„Nu sunt făcut pentru asta!“ (Deși îmi doresc să fac lucrul acesta). Îți sună cunoscute astfel de expresii? După unele experiențe neplăcute, avem tendința să le generalizăm și să le readucem în minte de fiecare dată când avem de făcut un lucru similar, uitând parcă total momentele de reușită. Totuși, cum poate cineva să profite de pe urma amintirilor experiențelor reușite din trecut, atunci când (i se pare că) a trăit numai eșecuri? Psihologii experimentali și clinici au demonstrat fără urmă de îndoială că sistemul nervos uman nu sesizează diferența din experiența „reală“ și experiența viu și amănunțit imaginată.

Indiferent că ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră, pe care conștientul nostru o sesizează. Este părerea noastră despre „ce fel de persoană sunt”, creată de propriile convingeri despre noi înșine formate în subconștient din experiențele trecutului. Atunci când o convingere despre noi intră în imaginea de sine, ea devine automat „adevărată“ în ceea ce ne privește. Nu-i punem la îndoială validitatea, ci acționăm ca și cum ar fi reală. Pe scurt, vei acționa conform persoanei pe care o concepi în ceea ce te privește. Pur și simplu nu vei acționa altfel, în ciuda tuturor eforturilor conștiente și a voinței. Dacă tu consideri că ești o persoană „tip eșec“, vei acționa ca atare și vei găsi o cale spre eșec, chiar dacă șansa este chiar lângă tine. Imaginea personală este baza pe care se construiește întreaga noastră personalitate, comportamentul și o parte dintre întâmplări. De aceea, experiențele noastre par să se verifice și să întărească imaginea personală formată, intrându-se într-un cerc vicios din care este greu să ieși. Erorile noastre, greșelile noastre, eșecurile noastre și uneori chiar umilințele noastre sunt faze necesare în procesul de învățare. Ele au fost însă concepute doar ca mijloace de atingere a unui scop, nu ca un scop în sine. După ce și-au servit scopul, trebuie uitate.

Ești ceea ce gândești!

Ceea ce este extrem de important este că această imagine personală pe care ne-o formăm prin intermediul tuturor experiențelor prin care trecem poate fi schimbată. „Dacă e vorba despre gândirea pozitivă, să știi că am încercat-o, dar nu funcționează în cazul meu“. Însă gândirea pozitivă funcționează doar dacă e în conformitate cu imaginea de sine, dacă tu crezi cu toată puterea în ceea ce îți dorești și proiectezi asupra ta și a imaginii de sine, nu asupra lucrurilor exterioare. E practic imposibil să te gândești la o anumită situație în mod pozitiv atâta timp cât tu ai o părere negativă despre tine. Pentru a trăi cu adevărat, pentru a fi mulțumit cu viața ta,ai nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care să o accepți. Încrederea se bazează pe experiența succesului și de aceea se recomandă trăirea succesului mai întâi la scară mică și formarea obiceiului de a ne aminti succesele trecute și de a uita eșecurile. Dacă poți capta „sentimentul învingătorului“, poți evoca și „acțiunile învingătorului“ care îl însoțesc.

Fiecare deține un mecanism automat al succesului

Pentru a-ți crește încrederea  în tine, ai nevoie să trăiești succesele, acestea apărând mai întâi în minte. O nouă știință, psihocibernetica, arată cum principiile cibernetice pot fi aplicate la creierul uman, însă nu presupune că omul este o mașină, ci mai degrabă că omul are o mașinărie pe care o folosește zilnic. Psihocibernetica vede subconștientul ca un mecanism care încearcă să atingă un scop, un servomecanism constând din creier și sistem nervos, prin intermediul căruia noi folosim mintea. Acest mecanism funcționează automat și impersonal pentru atingerea scopurilor, în funcție de obiectivele pe care ți le-ai fixat. Dacă-i oferi „scopuri de succes“, el va funcționa ca un „mecanism al succesului“; dacă-i oferi „scopuri negative“, el va funcționa la fel de fidel ca „mecanism al eșecului“. Scopurile pe care le urmărește acest mecanism creator sunt imagini mentale, pe care le-am creat folosindu-ne imaginația. Imaginea noastră personală definește „zona posibilului“, iar prin atitudinea noastră și prin interpretarea situațiilor, noi descriem problema la care mecanismul să lucreze. Când selectezi scopul și declanșezi acțiunea, totul e preluat de mecanismul automat, care poate multiplica reacția de succes în situații viitoare. Altfel spus, el își amintește succesele și uită eșecurile, repetă acțiunile de succes fără să le mai conștientizeze, transformându-le într-un obicei. Gândirea conștientă este cea care deține „maneta de control“ a mașinăriei subconștientului. Pentru a fi eficientă în schimbarea convingerii și a comportamentului, gândirea rațională trebuie să fie însoțită de un sentiment și o dorință profunde.

Succesul apare mai întâi în gând

Imaginația are un rol mult mai important în viața noastră decât ne dăm noi seama. „Imaginația creatoare“ nu este ceva ce aparține doar poeților, filosofilor și inventatorilor, ci participă la fiecare act al nostru, fiind cea care stabilește imaginea scopului la care lucrează mecanismul nostru automat. O ființă umană întotdeauna acționează, simte și lucrează conform cu ceea ce își imaginează că este adevărat despre sine și despre ceea ce este în jur. Sistemul nervos nu distinge diferența dintre o experiență imaginată și una „reală“. În ambele cazuri, el reacționează automat la informația pe care i-o transmiți în creier. Cu alte cuvinte, sistemul tău nervos reacționează conform cu ceea ce gândești sau îți imaginezi că este adevăr. Nimeni nu reacționează la „lucruri așa cum sunt“, ci conform imaginilor mentale.

De fapt, noi acționăm și simțim nu conform cu ceea ce sunt lucrurile în realitate, ci cu imaginea pe care mintea o are despre cum ar fi ele. Avem anumite imagini mentale despre noi, despre lumea înconjurătoare și despre cei din jurul nostru și ne comportăm ca și cum aceste imagini ar fi reale, adevărate, nepercetându-le așa cum sunt de fapt. Dacă ideile și imaginile noastre mentale care ne privesc în mod direct sunt distorsionate și nerealiste, atunci reacția noastră la ceea ce ne înconjoară va fi, de asemenea, una inadecvată. Dându-ne seama că acțiunile, sentimentele și comportamentele noastre sunt rezultatul propriilor noastre imagini și convingeri, avem unealta psihologică necesară pentru a ne schimba personalitatea. Dacă ne imaginăm făcând un lucru într-un anumit fel, e ca și cum l-am fi făcut de fapt. Practica mentală ajută la perfecțiune. Mulți oameni de succes susțin că reușitelor lor s-au făcut mai întâi în gând, și abia apoi au apărut în realitate. Așadar, într-un fel sau altul, înainte ca o persoană să se poată schimba, ea trebuie să se „vadă“ în acest nou rol. Dacă imaginația e suficient de puternică și sunt destule detalii, exercițiul de imaginație echivalează cu experiența reală, mai ales în ceea ce privește sistemul nervos.

Nu te teme de greșeală!

Majoritatea suntem supuși zilnic unor remarci negative. Dacă într-adevăr conștientul lucrează și este la datorie, nu trebuie să le acceptăm orbește. „Nu-i neapărat chiar așa“ ar fi un motto ideal! Ca funcționare, omul se aseamănă unei biciclete. O bicicletă își menține echilibrul doar atâta vreme cât se îndreaptă spre ceva. Problema noastră este că încercăm să ne păstrăm echilibrul stând pe loc, neîndreptându-ne nicăieri. Elbert Hubbard spunea că „cea mai mare greșeală a omului e să se teamă să nu facă vreo greșeală“. Un pas într-o direcție greșită e mai bun decât „statul pe loc“ toată viața. De îndată ce mergi mai departe, poți să-ți corectezi traiectoria. Sistemul automat de ghidare nu te poate călăuzi atunci când „stai pe loc“. Așadar, nu ezita să-ți urmezi scopul și nu uita să înveți din fiecare greșeală! Aceasta e cea mai simplă și sigură cale spre succes!

Filosofia îmbunătățește performanțele școlare

De-a lungul timpului, au existat numeroase încercări de a îmbunătăți performanțele școlare ale elevilor, prin intermediul unor măsuri care s-au dovedit mai mult sau mai puțin inspirate. Însă o încercare recentă desfășurată în Marea Britanie pare să confirme o soluție destul de eficientă – predarea filosofiei!

Un studiu publicat în 2015 demonstrează că elevii de 9-10 ani care au participat la o serie de lecții orientate către filosofie au prezentat îmbunătățiri semnificative ale performanțelor școlare față de colegii lor dintr-un grup de control. Studiul a implicat peste 3000 de copii din 48 de școli din toată Anglia. Copiii care au participat la cursuri de filosofie și-au îmbunătățit abilitățile matematice și de lectură, având aproximativ două luni de progrese suplimentare în comparație cu elevii care nu au participat la acest curs. Scopul real al orelor de filosofie a fost de a le îmbunătăți elevilor încrederea de a pune întrebări și de a construi argumente, dar beneficiile școlare suplimentare au fost de necontestat.

Cursurile de filosofie îmbunătățesc abilitățile matematice și de lectură

Ce au inclus aceste cursuri de filosofie? Elevii au aflat, de fapt, despre concepte cum ar fi cunoaștere, adevăr, dreptate, corectitudine, contemplând la întrebări de genul „Este bine să privăm pe cineva de libertatea sa?“ De asemenea, copiii au avut un interval de timp special alocat pentru reflecție în tăcere. Este demn de remarcat faptul că anumite îmbunătățiri școlare au fost remarcate în rândul elevilor care provin din medii defavorizate. Abilitățile de citire ale celor care au participat la cursuri s-au îmbunătățit cu 4 luni, iar abilitățile matematice cu 3 luni.

„Feedbackul de la profesori pe parcursul întregului proces sugerează că aceste cursuri de filosofie creează oportunitatea de implicare pentru elevi și posibilitatea dezvoltării culturii școlare și a gândirii în ansamblu, dar și a capacităților de vorbire și ascultare prin folosirea argumentelor logice. Ei au constatat un impact benefic chiar mai larg, cum ar fi la nivelul încrederii, răbdării și a stimei de sine“, susțin cercetătorii Stephen Gorard, Nadia Siddiqui și Beng Huat See de la Universitatea Durham în studiul lor.

Programul „Philosophy for Children“ – pregătirea pentru viața de adult

Interesant este faptul că în anul 1970, profesorul Matthew Lipman din New Jersey a înființat în SUA Institute  for  the  Advancement  of  Philosophy  for  Children și programul „Philosophy for Children“. Lipman și colegii săi au realizat un mic studiu inițial în legătură cu programul lor în anul 1980, folosind 40 de elevi de la 2 școli din districtul Montclair – New Jersey. Elevii au fost împărțiți în două grupuri: grupul de intervenție a participat la programul „Philosophy for Children“ de două ori pe săptămână, iar grupului de control i-a fost predate studii sociale. Studiul a raportat îmbunătățiri semnificative în raționamentul logic și lectură, conform California  Test  of  Mental  Maturity.

Așadar, cu siguranță Socrate ar fi de acord cu aceste studii, confirmând că elevii care participă la cursuri de filosofie vor deveni mai inteligenți și mai bine pregătiți pentru viața de adult.

Eu cu cine învăț?

De multe ori, când băteam mingea pe maidanul primăriei, scăpăm mingea, fără să ne dăm seama, peste gardul bătrânilor ce locuiau în împrejurimi. O întrebare necruţătoare era mereu şi mereu adresată nouă de câte o băbuţă îmbrobodită, ce ieşea la poartă sprijinită într-un băț: „Aşa vă învaţă la şcoală?” Spunea aceste cuvinte cu mult patos, convinsă fiind că orice atitudine necorespunzătoare este bazată pe o înţelegere greşită a regulilor învăţate la şcoală. E curios că nu ne întreba: „Aşa va învaţă acasă?” Dar oricum răspunsul era dinainte ştiut. Singurul scop era acela de a încerca măcar să ne facă să nu-i mai scuturăm prețioșii struguri cu mingea care, de multe ori, zbura parcă dinadins în vița-de-vie.

Am citit într-o carte că bunicii bunicilor noştri, discutând despre nepoţii lor, exclamau: Nu mai e şcoala de altă dată! Mi se pare extrem de ciudat că şi bunicii mei ziceau că nu mai e şcoala de altă dată, referindu-se la şcoala lor, nu la a bunicilor lor.

Astăzi, despre şcoală şi educaţie fiecare are câteva reţete sigure. De multe ori însă,  majoritatea concepţiilor par a funcţiona după principiul „scopul scuză mijloacele”. Chiar dacă multă lume e convinsă că „şcoala nu te formează”, mie îmi place să cred că poţi reuşi dacă ai atitudinea corespunzătoare. De mic am fost învăţat că e absolut necesar să mergi la şcoală. Parcă mai ieri primeam răspuns de la educatoarea mea la întrebarea de ce trebuie să merg la şcoală: pentru a ajunge om mare. De fapt, asta e echivalentul unei uriaşe şi vechi înţelepciuni: „Ai carte, ai parte!” Însă se pare că aceast proverb şi-a perdut simţitor din importanță şi din autoritate şi mi-e teamă că nici nu se mai întrebuinţează. Acum, tot omul are carte. Cu partea e ceva mai complicat. Cert e că cine-mparte, parte-şi face.

De ce (spunem că) dragostea durează trei ani

Filosofia, teologia, psihologia și alte nenumărate domenii au încercat fiecare să ofere, în felul lor, o anumită definiție specifică dragostei. Acest fenomen complex a fost studiat și de către psihologii sociali, care nu s-au lăsat influențați de multitudinea definițiilor oferite de literatură sau cinematografie și au încercat să stabilească tendințele comportamentale și cognitive proprii stării de a fi îndrăgostit. Astfel, s-a arătat că îndrăgostiții se gândesc în mod constant la persoana iubită, doresc să petreacă cât mai mult timp cu ea și au adesea tendința de a-i supraestima calitățile. Totuși, există părerea general răspândită că „dragostea durează trei ani”. Însă ce înseamnă cu adevărat acest lucru? Oare chiar dispare dragostea după această perioadă de timp?

Robert Sternberg este un psiholog care s-a făcut cunoscut prin cercetările sale asupra inteligenței, realizând și studii solide legate de sentimentul dragostei. Potrivit teoriei sale (numită și „triunghiul dragostei”), dragostea are trei componente: pasiunea reprezintă componenta motivațională, ce reflectă în principal atracția sexuală; intimitatea corespunde componentei emoționale și se referă la dorința de a fi împreună cu celălalt, de a-i împărtăși experiențele fericite, dar și cele neplăcute; angajamentul reprezintă componenta cognitivă și include decizia de a fi împreună cu celălalt, decizia de a continua relația, reafirmată chiar și în momentele de criză.

Teoria psihologului afirmă că relațiile de iubire din orice cuplu pot fi descrise combinând cele trei ingrediente principale. De exemplu, dragostea pasională înseamnă pasiune și intimitate lipsite de angajament, iar dragostea prietenească are drept componente intimitatea și angajamentul, fără pasiune. Pasiunea singură, fără intimitate și fără angajament duce la dragoste nebună. În lipsa intimității, combinația dintre pasiune și angajament e numită de autor dragoste stupidă (el apreciază că un astfel de sentiment leagă unele vedete de la Hollywood). În sfârșit, toate trei componentele se regăsesc în ceea ce Sternberg numește dragoste desăvârșită.

Cunoscând această interesantă teorie, putem să înțelegem cuvintele de la începutul articolului. Într-adevăr, psihologii spun că pasiunea (reflectată în componenetele atracției sexuale) ar fi cea care dispare prima, într-un interval de aproximativ trei ani, iar fără prezența celorlalte două elemente, orice relație este sortită eșecului. Așadar, pentru a face dragostea să dureze este nevoie de toate cele trei elemente ale „triunghiului dragostei”, într-o îmbinare diferită, în funcție de stadiul relației.

„Talentul poate să fie un noroc sau un chin, o agonie sau un extaz” – interviu cu artistul plastic Laurenţiu Dimişcă

Ca artist plastic, doctor în arte plastice şi decorative, art curator, preşedinte al Fundaţiei Ousider Art din România şi Ambasador Unesco, Laurenţiu Dimişcă reprezintă cu succes identitatea şi cultura poporului român pe tot mapamondul, „atât timp cât voi fi în viaţă ca artist şi cred că şi după”, aşa cum afirmă chiar el. Deşi se bucură de un renume internaţional, Laurenţiu Dimişcă îşi păstrează modestia şi naturaleţea, încercând să-şi continue proiectele cu un gram de nebunie, „în acelaşi timp cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ”.

Cum a început povestea dumneavoastră la Piatra-Neamţ şi cine v-a marcat debutul carierei?

În primul rând le datorez mulţumiri tatălui meu şi mamei mele, care m-au încurajat să pictez şi chiar mă recompensau cu bani. Apoi profesorilor mei de la Palatul Copiilor, de la Liceul de Artă „Victor Brauner” şi de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, dar şi lui Luis Marcel, expert în arta brută, un bun mentor şi prieten francez. Nu în ultimul rând, în Piatra-Neamţ un deschizător de drumuri pentru mine a fost Cornel Agăleanu, art director la Galleria Vert, cu care am colaborat în cadrul multor proiecte importante pentru oraş, ţară şi istoria artei.

Cum puteţi defini „arta singulară”, considerată de specialişti a fi între arta brută şi arta contemporană?

„Noua figuraţie” sau „figuraţia liberă” este stilul în care mă încadrez, promovând îndrăzneala şi libertatea de creaţie ca bază pentru acest curent. Nu vă aşteptaţi să descriu lumea cu ajutorul amintirilor sau a evenimentelor colorate, prin tehnici şi superlative. Eu doar vreau să ilustrez un mesaj al iubirii şi al comunicării, al emoţiilor şi al aproprierii. Am vrut să dezvălui nu propria-mi identitate, acest monstru unic şi obscur pe care fiecare îl cuibăreşte în adâncul inimii, ci uimirea faţă de o insidioasă ameninţare de a nu iubi, schilodirea sufletului şi deşertăciunea care îl umple după o prelungită lipsă de vigoare a simţirii. Eu doar las ochiul să vadă, să experimenteze şi să spună că suferim în lipsa iubirii.

Care sunt simbolurile dumneavoastră preferate şi cum le folosiţi în operele de artă?

Simbolurile cele mai frecvent folosite sunt inimile şi ochii. Fiecare dintre noi vrea să descopere omul, cu tristeţile şi bucuriile sale, neputincios să-şi exprime experienţele. Fiecare dintre noi, incapabili să comunicăm, ne exprimăm dubiile şi temerile prin mijloacele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Prin fiecare gest vreau să exprim un secret al meu, al persoanei de lângă mine. Poţi să-l găseşti acolo, într-un genunchi trădat, într-o mână pierdută. Dar există ochi şi inimi. Ochii mei care au plâns de mii de ori, inima mea care a iubit de mii de ori şi a fost trădată şi sfâşiată de tot atâtea ori. Ochiul pe care îl vezi poate fi propriul tău ochi, care s-a închis complet atunci când ar fi trebuit să primească lumina lumii.

Puteţi să faceţi abstracţie de lumea exterioară atunci când pictaţi?

Actul artistic nu face excepţie de lumea exterioară, cel puţin la mine. Uneori şi publicul participă la desfăşurarea unei opere de artă, la fel ca în perioada lui Leonardo da Vinci, care forma cu ucenicii săi un imens atelier deschis.

Vă simţiţi o persoană norocoasă din pricina talentului?

Talentul poate să fie un noroc sau un chin, o agonie sau un extaz, o viaţă de familist ori o carieră sau, la modul ideal, o fuziune între acestea toate.

Ce faceţi atunci când sunteţi nervos?

Mă apuc de pictat pentru că actul creativ este o terapie pentru mine. De multe ori, nervozitatea are legatura și cu creativitatea.

Câte ore dormiţi pe noapte?

Uneori am insomnii, dar nu pictez noaptea, ci imi notez ideile geniale. De obicei, dorm ca un prunc sau ca un butuc. Iubita ştie mai bine cum este cu somnul artistic!

Cum reuşiţi să vă păstraţi motivaţia în momentele cele mai grele?

Sunt al naibii de talentat, colorat si liber. Asta mă motivează şi mă ţine în viaţă!

 

Despre orientare, inactualități și relația cu Nevăzutul

V-ați întrebat vreodată care ar fi specificul unei persoane care a urmat o formă de învățământ teologic? Cred că un un absolvent de învățământ teologic devine posesorul unei busole, care îi indică mereu Răsăritul cel de sus. Mai presus de toate, Dumnezeu este orientare. Indiferent de vreme sau de vremuri, busola indică invariabil nordul. Pentru mine, nordul este Dumnezeu. De aceea, consider că primul lucru pe care mi l-a oferit studiile teologice au fost reperele, un ghid de căutare, o cale de urmat. În lupta cu superficialitatea, am pus bazele culturii interogativității. Pentru că e mai important să știi unde să cauți decât să crezi că ai găsit un adevăr universal fără să-l fi căutat vreodată, iar Platon spunea că a cunoaște înseamnă capacitatea noastră de a gândi într-un fel divin.

În al doilea rând, cred că școala teologică m-a învățat despre „inactualitățile durabile ale vieții”. Într-o lume a breaking news-urilor, am aflat despre categoriile vieții sau despre lucrurile care rămân neschimbate, indiferent de influențele exterioare. Legea omului e ascensiunea lui spre lucrurile cele mai înalte, iar un teolog se definește mai ales prin ceea ce face atunci când este în afara bisericii. Pornind de la prima treaptă a educației, omul primește un anumit ritm, spre descoperirea lucrurilor cu adevărat importante sau a „ceea ce este mai de preț”, după expresia lui Plotin. Am aflat că lucrurile despre care nu se poate scrie sunt mai de preț decât cele care pot fi imediat și fără rest notate. Dar mai presus de toate, am descoperit cel mai important instrument de scriere pe suflet: rugăciunea.

În al treilea rând, am aflat că cele mai importante lucruri nu se văd, iar cheia ieșirii din modernitate este tocmai descoperirea Invizibilului. Prin ceea ce îi lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Sensul vieții noastre poate fi înțeles ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume și din fiecare în parte. Se cere ca binele să existe, să fie identificabil, fie și într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Învierea e un act de credință, iar moartea e o evidență a simțurilor. Când credința e mai puternică decât evidența, omul poate să învie. Aceasta a fost, pe scurt, lecția principală învățată: orientarea către inactualități pentru cunoașterea Nevăzutului.

Capra cu 3D

S-a întâmplat de curând să merg la un muzeu de istorie. Am remarcat imediat o mulţime de chestii greu de înţeles, dar şi o mulţime de oameni care parcă erau aduşi acolo cu forţa. Păreau obligaţi să privească exponatele şi era evident că nu mai aveau răbdare. Nu puteau înţelege cum au ajuns acolo şi se citea pe faţa lor că ceea ce căutau nu puteau găsi.

M-am simţit de multe ori speriat de cât de repede se plictisesc oamenii. E adevărat că, într-o lume în care industria divertismentului îţi oferă senzaţii care mai de care mai variate şi intense, este greu să mai fii atent, nu mai zic să apreciezi, lucrurile simple, considerate de multe ori prea banale că să fie luate în seamă. Astăzi nu mai ai răbdare să priveşti trei minute la un tablou, pentru că reprezintă o experienţă infinit inferioară unui film 7D. Există autori care pot scrie pagini întregi despre ceea ce face o pisică în câteva minute, dar există foarte puţini care mai au „puterea” să citească.

Pare acceptat cu inconştienţă şi largheţe de toată lumea că ceea ce e comod e şi bun. Bineînţeles că frumosul merge înaintea binelui ca un ambasador, pentru a convinge că binele este şi frumos. Dar între un film (cu cât mai mulţi D), o transmisiune live (neapărat acompaniată de pop-corn şi cola), un joc de ultimă generaţie şi vizitarea unui muzeu pentru exponatele sale, majoritatea ar alege divertismentul. A urmări un film nu este un lucru tocmai greu: apare câte un „Rambo” autohton, scoate un răcnet şi poţi închide televizorul, pentru că ştii ce se va întâmpla.

Artiştii sesizează că omul e, din ce în ce mai mult, legat de mâini şi de picioare, cu ochii şi urechile acoperite. Există atât de mulţi potenţiatori de gust narativ încât se produce o „desensibilizare” a oamenilor: nimic nu-i mai impresionează. Totuşi, încerc să mă feresc de generalizare. Cred că mai există oameni pentru care Petrache Poenaru nu e doar o staţie de metrou.

 

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑