Noi strategii de comunicare și PR în Biserică

Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației. Căci, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas sau n-o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Aceasta este ideea centrală a discursului de PR religios: strategia de prezentare a luminii astfel încât să fie un reper pentru cât mai mulți oameni.

Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără acesta, structurile sociale nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Cunoscutul psihoterapeut și sociolog american spunea că „orice am face, nu putem să nu comunicăm”: fiecare acțiune, gest, cuvânt, mișcare sau lipsa acestora ne comunică ceva, în orice moment.

Dincolo de preocupările sale de bază în cadrul acestui complex fenomen al comunicării, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere şi să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unor strategii de comunicare devine o modalitate de apărare, de acţiune și de dezvoltare.

În cadrul acestei ample strategii de comunicare, socializarea în rețea presupune procesul de a „lega” între ei indivizi în grupuri interconectate cu interese comune, de cele mai multe ori de tipul unei comunități sau al unui cartier virtual. Rețelele sociale funcționează ca domenii de aplicație și relaționare pentru multe sfere de activitate, iar explozia de platforme mobile și de social media reprezintă o dimensiune a tehnologiei cu care orice organizație trebuie să țină pasul. Astfel, social media, care sunt în sine instrumente amorale, pot fi folosite de către Biserică în misiunea sa cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. În această „agoră” a vremurilor de astăzi poate avea loc un dialog fructuos, dincolo de vulnerabilitățile lesne de identificat de către contestatarii de orice fel.

Relațiile publice, ca disciplină a științelor comunicării, pot fi definite drept „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig), „efortul susținut, planificat și deliberat de a stabili și menține înțelegerea mutuală dintre o organizație și publicurile sale” (The Institute for Public Relations) sau „practica de a crea și menține o atitudine publică favorabilă prin oferirea unor interpretări adec­vate acțiunilor întreprinse”. Pe scurt, rolul relaţiilor publice este de a crea între organizaţie şi publicurile sale canale de comunicare menite să înlesnească înţelegerea şi mulţumirea reciprocă. Orice activitate de PR trebuie să aibă la bază un plan bine pus la punct şi o serie de strategii, care să ajute la atingerea scopurilor. Totuși, practicienii relațiilor publice nu pot conferi credibilitate decât dacă sursa, conținutul și metoda de prezentare sunt credibilie. PR-iștii nu pot construi reputații peste noapte și nici nu pot susține o reputație nemeritată. Totodată, aceștia nu pot suplini absența unor produse sau servicii de calitate și nici nu pot transforma o politică proastă într-un bună.

Chiar dacă poate părea neașteptată, ideea comunicării strategice pare să fie destul de veche, prezentă de la începutul erei creștine. Iată ce spune specialistul în comunicare și trainerul  Michael Bland: „Probabil cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor a fost Iisus Hristos. Creştinismul atrage încă sute de milioane de oameni ce vorbesc toate limbile pământului, la mai bine de 2000 de ani de la apariţia sa. Dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, ei ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi”. De aceea, Bogdan Aurel Teleanu spunea că „principala cauză a irelevanţei mesajului creştin pentru societatea contemporană o constituie concentrarea exclusivă asupra mesajului, în detrimentul percepţiei sale publice”.

Cuvântul, ca mijloc de comunicare cu sacrul, are un rol esențial în toate religiile. Cuvântul are putere creatoare, iar sacralitatea sa dobândește sensul deplin în creștinism, religia Logosului divin întrupat în istorie. Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Învățătura creștină nu este destinată uni cerc restrâns de inițiați, ci trebuie să ajungă la toți oamenii. Informația religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Ceea ce nu trebuie uitat nicio clipă este că scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos. Ca „religie a chipului”, creștinismul promovează o comunicare „față către față”, triada cuvânt – limbaj – persoană fiind foarte importantă: teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Pornind de la noțiunea de discurs, putem afirma că activitatea de relaţii publice poate fi privită ca o activitate preponderent discursivă, înțeleasă atât ca producere de discursuri, cât şi ca receptare şi analiză discursivă. Biserica, prin slujitorii săi, clerici sau mireni, are datoria nu doar de a prezenta sec un discurs, ci și de a-l îmbunătăți permanent, de a-i asculta pe oameni și de a  ține cont de reacția lor. Se cuvine aici o diferenţiere între noţiunea de feedback şi cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacţie neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă şi mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacţie explicită şi voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea oamenilor şi a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informaţii autentice în acest sens. De aceea, trebuie analizate multe alte elemente (cum ar fi nonverbalul și paraverbalul), dincolo de simplul răspuns verbal, considerat adesea suficient.

Relațiile publice pot fi considerate parte a activității misionare a Bisericii, iar creștinismul trebuie nu doar apărat și păstrat, ci și cultivat și dezvoltat. Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai mare deschidere şi de o apropiere faţă de public, iar tradiţia şi discursul Bisericii trebuie adaptate şi „îmbrăcate” în termeni moderni, pe înțelesul tuturor. În același timp, se recomandă concentrarea pe receptarea mesajului, acceptarea şi asumarea discursului critic şi auto-critic și renunţarea la exprimarea şi atitudinea apocaliptică. Adecvarea la comunicare se face prin alegerea canalelor de comunicare și a modalităților de prezentare potrivite, iar loialitatea și discreția sunt două trăsături pe care trebuie să le posede atât un PR-ist, cât și un slujitor  al Bisericii (laic sau cleric).

Ca orice organizație care se străduiește să-și realizeze o imagine cât mai distinctă, în contrast cu imaginea de fond, Biserica încearcă să mențină trează atenția publicului-țintă. Totuși, în Biserică și în teologie se vorbește și despre partea nevăzută a lumii, o parte misterioasă, ce nu poate fi supusă întotdeauna observației directe, dar care, după  cum susține și titlul cărții lui Horia-Roman Patapievici, poate decide totul.

Relațiile publice înseamnă comunicare, iar Biserica înseamnă comuniune. Comunicarea eficientă presupune efecte mutual benefice și de aceea, presupune comuniune, exprimată printr-o disponibilitate de a împărtăși anumite lucruri cu ceilalți. Adesea, oamenii vor să se lase convinși să creadă și au nevoie de credibilitatea mesagerului. O comunitate ignorată de către preot va deveni la rândul ei ignorantă cu slujitorul Bisericii și mai apoi cu Biserica. Dar unul dintre atuurile principale ale mesajului Bisericii se referă la faptul că nu e limitat de timp și spațiu, ci se extinde dincolo de lumea aceasta. Revelația devine expresia voinței de comunicare a Celui incomunicabil. De aceea, trebuie să vedem în Biserică mai mult decât strict organizarea pământească, dincolo de „instituția birocratică a mântuirii” (Max Weber), experiența religioasă înălțând comunicarea către comuniune, prin deschiderea către o realitate infinită.

Povești de viață, lângă tomberoane

În campusul studenţesc „Gaudeamus” din Iaşi, containerele atrag zilnic o mână de oameni care-şi încearcă norocul. Scormonind printre resturile altora, îşi povestesc viaţa cu seninătate, pentru că ocupaţia lor „de criză” îi ţine la limita dintre cerşetorie şi onoarea omului care munceşte. Nu-şi plâng de milă, însă regretă alegerile făcute în viaţă.

Pentru unii, viaţa pe stradă înseamnă deznădejde şi timp pierdut. Pentru ei însă, acest trai înseamnă un mod de supravieţuire şi „adevărata experienţă de viaţă”. Prea ruşinaţi sau prea orgolioşi ca să ceară sau să accepte ajutorul celor din jur, ei se mulţumesc cu ceea ce alţii consideră nefolositor. Singurul lor prieten adevărat este „buzunarul atunci când e plin”, iar singurul act este „buletinul de stradă”.

„Dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o.”

Nea Petrică are 50 de ani şi citează cu precizie din Eugen Barbu. Mereu jovial, răspunde la întrebări cu citate şi spune că este „ortodox convins”, cu frică de Dumnezeu. A terminat liceul în Iaşi, a lucrat la Antibiotice, de unde a fost dat afară când a fost prins furând nişte ulei. Acum însă nici măcar nu se mai gândeşte la furt. Are trei băieţi plecaţi în străinătate, dar după divorţul de soţia sa nu mai ştie mare lucru despre familie.

„Cel mai mare eşec al meu este că am ajuns să simt singurătatea, dar am realizat că am greşit. Nu mi-e ruşine să mănânc de la gunoaie, nu am nevoie de ajutorul lor”, spune bărbatul, care acum răscoleşte containerele din apropierea căminului studenţesc „Gaudeamus”. Locuieşte într-un garaj de beton în Ţicău, nu mai are act de identitate din 1987, iar poliţia îl amendează şi de două ori pe zi. „În fiecare dimineaţă merg la crâşma din centrul Ţicăului, unde e posibil să găsesc ceva de muncă. Dacă nu se iveşte nimic, vin aici la Gaudeamus şi îmi încerc norocul în containere”, mărturiseşte omul, cu privirea aţintită spre un student care vine să arunce gunoiul.

„O scurtă şovăire şi devii o amintire”

Printre containerele pline cu gunoaie, nea Petrică se gândeşte la cel mai bun sfat primit în viaţa sa. „Tatăl meu mereu îmi spunea: «La muncă, băiete!»”. Astăzi, Petrică este cunoscut drept un om care poate să facă orice. A muncit pentru oameni importanţi din Iaşi, printre care şi poetul Emilian Marcu. Îi place să citească mult. Afirmă cu mândrie că a avut privilegiul de a ţine în mână un manuscris de-al lui Eminescu. Spune că nu există cărţi proaste, iar ultima carte pe care a citit-o a găsit-o în gunoaie. „Este o carte ce poate fi citită în 16 feluri distincte. E vorba despre o persoană care găseşte o geantă cu bani, iar în funcţie de ce ar alege să facă cu banii, se creează scenarii diferite. Acasă am şi alte cărţi, dar le ţin în pungi pentru că nu am altă variantă. Mă gândesc să le duc la anticariat, poate altcineva are nevoie de ele. Eu le-am citit”, spune bărbatul.

Cel mai mare vis al sau este să zboare cu avionul. „Cunosc toate orele de plecare ale avioanelor din Iaşi. Le urmăresc de când apar pe cer şi până când nu se mai văd”, se însufleţeşte bucuros nea Petrică, trecându-şi mâna prin barba ca un arici. Vorbeşte despre oamenii ce caută în gunoaiele de la Gaudeamus ca despre o comunitate sau o „mahala”. Aici trebuie să te faci respectat, chiar dacă ai de învăţat de la oricine.

„Viaţa de stradă este foarte complicată şi dură. Este, de fapt, lupta pentru supravieţuire sau legea nescrisă a naturii. Aici funcţionează două principii: «mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima» şi «o scurtă şovăire şi devii o amintire». Dacă nu eşti atent, ceilalţi îţi iau mâncarea de sub nas.” După câţiva ani petrecuţi în „lumea gunoaielor”, puţine lucruri îl mai miră pe nea Petrică. „Cel mai ciudat şi mai groaznic lucru pe care l-am găsit la gunoaie a fost nesimţirea oamenilor. De fapt, asta găsesc aici în fiecare zi.”

„Mi-e dor să mai cânt…”

Un bărbat cu statura pipernicită caută meticulos printre gunoaie. Îşi poartă suferinţa într-un rucsac lăsat pe spate, se ridică mereu pe vârfuri pentru a ajunge la gunoaiele din containere şi încearcă din răsputeri să-şi ascundă faţă împietrită. El este Dănuţ, un fost lăutar ce a avut, cândva, o „viaţă fericită”. A terminat liceul în Iaşi, a urmat cursuri pentru a deveni vatman, însă nu a lucrat în domeniu, ci a obţinut un atestat în domeniul muzical, după care şi-a început cariera de cântăreţ. A avut copii, o carieră de invidiat şi o „soţie frumoasă”.

Totul s-a terminat acum zece ani, odată cu divorţul, provocat de băutură şi de infidelităţile lui. „Niciodată nu am crezut că voi ajunge să pierd totul, să caut prin gunoaie, fără să am niciun venit. Acum locuiesc cu chirie şi caut prin gunoaie resturi ce le-aş putea vinde pentru a trăi şi pentru a-mi plăti chiria. O sacoşă cu resturi se vinde cu 3-5 lei. Dacă într-o zi găsesc 4-5 sacoşe, e bine. Îmi rămâne şi mie ceva”, spune bărbatul, care vara mai munceşte şi la negru. „Sistemul nu este de vină. Pe mine chiar m-a ajutat. Aş da orice să pot da timpul înapoi, însă sunt conştient că nu se poate”, regretă Dănuţ. Nu se consideră nici ateu, dar nu se declara nici credincios. „Dumnezeu mi-a dat, dar eu nu am ştiut ce să fac cu ceea ce am primit. El îţi dă, dar nu îţi bagă şi în traistă”.

Deşi se consideră „un om hotărât”, nu a putut ţine cont de cel mai bun sfat primit în viaţă: să nu mai bea. „Eu sunt singurul vinovat!” Spune că a dus o viaţă minunată, cu frumoase amintiri ale momentelor în care era aplaudat de toată lumea, în spectacole. Se mândreşte că a acompaniat nume importante ale muzicii populare româneşti: Laura Lavric, Daniela Condurache sau Ion Macovei. Era iubit de toată lumea şi avea o mulţime de prieteni. Astăzi, „când am bani, am şi prieteni. Însă nu mai am eu încredere în prieteni. Ei m-au dus la vale. Când eşti pe val ai prieteni, dar când ai căzut, nu mai ştii care îţi sunt prietenii”. În colţul ochilor pare că se adună lacrimi.

„Mi-e dor să mai cânt, însă nu mai sunt la curent cu noutăţile, nu mai am echipamentul şi nu mai am nici echipa. Falangele încă îmi merg, cu 70 de milioane m-aş redresa. Dar nu cred că mai doresc. Acum ceva timp am făcut rost de un acordeon şi am mers să cânt la o cumătrie. Dar tot spre băutură mă trăgeam. Poate că dacă aş fi lucrat că vatman, nu ajungeam aşa”. Copiii şi soţia muncesc în străinătate, însă Dănuţ este prea orgolios să accepte vreun ajutor din partea lor. De când îşi petrece timpul pe străzi, bărbatul şi-a construit o lume doar a lui. „Am stilul meu de a vorbi cu oamenii. Nu am nicio reţinere, nu cer, nu primesc bani, nu sunt umil şi nu accept pomană. Vin aici, la gunoaie, pentru că pot lua ceea ce studenţilor nu le mai trebuie.”

„Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”

Lângă singurul container liber apare un alt bărbat. Încerca să treacă neobservat. Ilie are 46 de ani şi este mai degrabă un om curajos, sigur pe el. Caută în gunoaie ceva ce ar putea să le bucure pe „soţia” lui, cu 26 de ani mai tânără, şi pe fetiţa ei. Bărbatul a primit de curând doi ani de închisoare pentru furt de fier vechi, dar speră să scape cu o suspendare.

Cea mai mare bucurie a lui Ilie este copilul ce urmează să i-l dăruiască partenera de viaţă. Alte motive de bucurie nu mai are. Locuieşte cu socrul, în Ţicău, singurul venit al familiei fiind alocaţia fetiţei. Educaţia şi-a făcut-o în închisorile din toată ţara, prin care şi-a petrecut jumătate din viaţă. Acum încearcă să se bucure de libertate, chiar dacă libertatea nu-i oferă prea multe.

„Cei mai buni prieteni ai mei sunt soţia şi copilul ei. Am şi rude înstărite, dar nu doresc să apelez la ele. Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”, hotărăşte cu seninătate bărbatul. Cel mai mare vis al lui este să plece în străinătate. Singura carte din care citeşte din când în când este Biblia. „Poţi să ai zece facultăţi, dacă nu citeşti Biblia tot degeaba!”, exclamă Ilie. Pe Dumnezeu a fost supărat doar atunci când i-a murit unul dintre fraţi, iar el nu a putut face nimic, fiind în închisoare. Însă acum s-a împăcat cu ideea şi este convins că „nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu”.

Între timp, apare o tânăra foarte scundă, cu faţă plină de pistrui şi părul roşcat-aprins, ce ţine de mână o fetiţă. „Ele sunt soţia şi fata mea. Chiar dacă nu sunt tatăl ei, îmi spune tată”, spune zâmbind Ilie. Au fost la o biserică pentru a mai primi câte ceva de la oamenii adunaţi în acea zi la slujbă. Fetiţa este foarte încântată de cele câteva napolitane primite la biserică şi doreşte să le împartă cu „tatăl” ei.

Un adolescent începe să scotocească insistent în containerele de gunoi. Vizibil derenjat că i s-a încălcat teritoriul, Ilie îl ia la rost. Băiatul începe să ţipe cât îl ţin puterile: „Voi, boschetarii, nu mă lăsaţi niciodată. Eu nu caut mâncare. Eu caut cabluri. Lăsaţi-mă şi pe mine să caut”. „Îl cheamă Vlăduţ şi e foarte amărât. Mama i-a murit acum puţin timp, iar tatăl e pe patul de moarte”, îmi spune cu tristeţe în glas „soţia” lui Ilie. Nişte porumbei încep să ciugulească resturile de pe jos. „Şi ei au suflet”, hotărăşte Ilie.

Discursul motivațional al Bibliei

Fiecare ființă vie are un sistem de ghidare încorporat sau un mecanism de atingere a scopului, instalat de Creator pentru a ajuta la atingerea scopului, care în termeni largi înseamnă „viața“. La om, scopul „de a trăi“ înseamnă mai mult decât simpla supraviețuire, el având nevoi afective și spirituale pe care animalele nu le au. Mecanismul succesului îl poate stimula să găsească răspunsuri la diverse probleme, să inventeze, să scrie poezii, să conducă o afacere, să exploreze noi orizonturi în știință, să-și găsească liniștea sufletească și să-și dezvolte o personalitate mai complexă sau să atingă succesul sub orice altă formă de care este strâns legat în ideea de „a trăi“. Fiecare ființă umană în parte a fost concepută pentru succes de către Creatorul său. Totodată, fiecare ființă umană are acces la o putere mai mare decât cea de sine. Dumnezeu nu a creat o ființă model și nici nu a etichetat-o spunând „asta e“. Fiecare este un individ unic, așa cum fiecare fulg de nea este unic în sine.

Oamenii sunt capabili de lucruri mărețe

Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui, micșorându-l cu puțin față de îngeri. Un Creator atotputernic, iubitor și înțelept nu ar fi creat un „produs inferior”, așa cum un mare maestru nu ar picta niciodată pe o pânză de proastă calitate. Un asemenea Creator nu ar proiecta în mod deliberat un produs care să dea greș, ci El este Cel care urmărește același lucru în creația sa ca un părinte pământean în copiii săi. Atunci ce ar putea aduce mai multă slavă, mândrie și satisfacție unui părinte decât să vadă că le merge bine copiilor, că reușesc în viață și că își pot exprima întru totul capacitățile și talentele? Iisus Hristos ne spune să nu punem lumina sub obroc, ci să o lăsăm să strălucească întru slava lui Dumnezeu. El ne vede bărbați și femei în care și prin care poate face lucruri mărețe, ne percepe senini, încrezători și veseli. El nu ne vede niște victime jalnice ale vieții, ci stăpâni ai artei de a trăi; nu cerșind înțelegere, ci acordând ajutor celorlalți, ceea ce înseamnă să ne gândim tot mai puțin la noi înșine, fiind plini nu de egoism, ci de iubire și dorința de a-i ajuta pe alții.

Marele Creator ne-a înzestrat cu cele necesare pentru a trăi cu succes în această epocă sau în oricare alta, oferindu-ne un mecanism creator încorporat. Ceea ce încearcă să facă omul modern este să-și rezolve toate problemele prin gândirea conștientă, îngrijorându-se excesiv. Astfel, sfatul lui Hristos despre lăsarea în grija providenței („Nu vă îngrijiți de ziua de mâine“) poate părea inutil. Însă în această tensiune și preocupare pentru rezultate, trebuie să ne formăm obiceiul de a ne descătușa de infuența inhibitivă a reflectării preocupărilor egoiste privitoare la rezultate. Abia atunci când îți acorzi un moment de respiro, descoperi că există un Sine mult mai impozant. Eforturile conștiente inhibă și blochează mecanismul creator automat și, de aceea, exersați în mod conștient obiceiul de a nu vă face griji pentru ziua de mâine, acordând toată atenția momentului prezent. Momentul divin este momentul prezent. Mare parte din neliniștea și grijile distructive sunt provocate de încercarea de a face ceva ce nu poate fi făcut aici și acum, blocându-te în a „face“ ceva ce nu se poate întâmpla încă. Pe scurt, nu reacționăm la realitate, ci la ceea ce ne imaginăm noi că se va întâmpla.

Punctele negative ne aparțin, dar nu ne definesc

Iisus ne-a avertizat că este o nebunie să pui un petic dintr-un material nou pe o haină veche sau să torni vin nou în recipiente vechi. Gândirea pozitivă nu poate fi folosită eficient cu o imagine de sine deteriorată, veche și negativă. Experiența a demonstrat că atunci când părerea de sine este schimbată, lucrurile încep să concorde cu noua imagine de sine și astfel obiectivele pot fi atinse cu succes.

Psihologia a dovedit că părerile despre noi au tendința să corespundă părerilor despre alții. Când o persoană devine mai grijulie cu ceilalți, invariabil devine mai grijulie cu sine însăși. Altfel spus, îți vei cultiva o imagine personală adecvată atunci când vei începe să simți că ceilalți au o valoare mai mare. Majoritatea suntem mai buni, mai înțelepți și mai puternici, mai competenți acum decât ne dăm seama. Crearea unei imagini personale mai bune nu creează noi aptitudini, talente și puteri, ci doar le scoate la iveală și le folosește. Acceptarea de sine este mai ușoară dacă înțelegem că punctele negative ne aparțin, dar nu ne definesc. Primul pas spre a deveni mai puternici este recunoașterea slăbiciunilor. Creștinismul ne învață că primul pas spre salvarea sufletului este mărturisirea de sine și recunoașterea păcatelor. Iisus ne-a sfătuit să ne curățăm mintea de rău, dar ne-a prevenit că dacă îl alungăm pe diavol, pot veni alți șapte în locul lui. El ne-a mai spus să nu ne opunem răului, ci să-l învingem cu binele.

„Arta autentică românească este o artă vie, impregnată de trăirile sufletești ale artiștilor de ieri și de azi”

Artă și meșteșug, ,,scrierea’’, ,,pictarea’’ sau ,,încondeierea’’ cu ceară fierbinte a ouălor de Paşti este o activitate extrem de veche a poporului nostru, care ne încântă şi astăzi prin realizările sale de o inegalabilă frumuseţe. La Moldoviţa, în Bucovina, localitate în care s-a sălăşluit etnia huţulă din timpuri străvechi, această tradiţie este la ea acasă. Ouăle de Paşti  sunt o mărturie că datinile, credinţele şi obiceiurile pascale se integrează elementelor cu deosebită valoare ale culturii spirituale populare fiind cele ce definesc, alături de multe altele, particularităţile etnice ale poporului nostru.

Membră în Uniunea Artiştilor Plastici din România şi distinsă cu numeroase premii în cadrul celor mai importante expoziţii şi saloane de artă din lume, Lucia Condrea este un artist unic, iar ouăle închistrite ce-i poartă semnătura sunt imaginea unui har cu care doar cei aleşi de Dumnezeu să-şi bucure semenii sunt dăruiţi. Lucrările Luciei Condrea sunt la loc de cinste în marile muzee ale lumii, Case Regale precum şi în numeroase colecţii personale, ea fiind o ,,sursă’’ inepuizabilă de idei şi concepţii în arta românească contemporană. În cele ce urmează, doamna Lucia Condrea ne va vorbi despre secretele artei unice a închistririi ouălor, despre legătura cu tradiția și despre autenticitatea artei care îi poartă numele.

 

Închistrirea ouălor de Paște este o tradiție ridicată la rang de artă în zona Bucovinei. Care este legătura dinte huțuli și acest tip de artă?

M-am născut într-un ținut binecuvântat de Dumnezeu – Bucovina. Aici, timpul și-a scris Cartea Eternității cu fiecare trăire a naturii transcendente, cu fiecare semn al artei tradiționale, cu fiecare gând al visului trăit și împlinit. Aici la Moldovița, leagănul vieții mele, s-a întrupat veșnicia în fiecare gând al oamenilor care a fost transfigurat în artă. Crezul vieții mele poate fi definit prin veșnica trudă a creației, trăită pentru frumos.

În anii copilăriei mele fiecare locuitor al comunei își aranja la loc de cinste cele mai frumoase ouă pline în coșulețe speciale, este o istorie a locului. Aceste ouă au fost păstrate din generație în generație, pentru că aici a fost și este tradiția ouălor închistrite a huțulilor. Cu timpul, această tradiție a fost preluată și generalizată în toată România. De aceea, în muzeul ouălor care îmi poartă numele, comoara de preț o constituie secțiunea ouălor vechi. Am pornit de la un meșteșug tradițional și după mulți ani de muncă am realizat „Arta Condrea”.

Cromatica folosită pentru încondeierea și închistrirea ouălor se regăsește pe costumele populare din zona Bucovinei. Vorbiți-ne puțin despre semnificația obiectelor de artă pe care le creați.

Dintre toate obiceiurile românești, cel al închistririi ouălor de Paști este de departe cel mai gingaș și mai cald. Poate că nicăieri ca în Bucovina oul nu este privit cu atât de multă dragoste și nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Din copilărie am deprins tainele acestui meșteșug minunat pe care l-am perfecționat de-a lungul anilor, ajungând să „scriu” pe coaja fragilului și delicatului ou poveștile minunate ale acestui tărâm de basm.

Din păcate suntem invadați de o industrie a kitsch-ului în toate domeniile artei. Artizanatul are un scop comercial și se urmărește câștigarea banilor pe seama unor obiecte care sunt asemănătoare cu cele autentice, realizate pe bandă, ca într-o fabrică. De multe ori ele sunt o jalnică reproducere a originalului. Și în arta încondeierii ouălor de Paști, o artă tradițională a culturii populare românești, am constatat că s-a produs o adevărată invazie a kitsch-ului, lucru care m-a întristat peste măsură. Veşnica trudă a creaţiei, trăirea pentru frumos sunt crezul meu  în viaţă. Prin lucrările mele am încercat o nouă conotaţie în artă, un anumit gust, o percepţie originală, valoare şi o formă artistică împotriva kitsch-ului.

Până astăzi ați participat la peste 120 de expoziții internaționale, din 11 țări. Cum a fost începutul activității dumneavoastră în această artă?

În România timpurilor noastre, a fi păstrător de datini și tradiții înseamnă a fi „om cu suflet mare”. Arta populară românească reprezintă un tezaur, o bogăție neprețuită de comori. Artistul autentic este însuflețit de o dorință nestăvilită de a crea un obiect de artă spre bucuria semenilor săi și pentru a-L cinsti pe Dumnezeu. Uneori când creez, când din mâinile mele izvorăsc aceste „minuni pe coajă de ou” eu nu-mi explic de unde am atâta forță creatoare și inspirație spontană. Arta autentică românească este o artă vie, impregnată de trăirile sufletești ale artiștilor de ieri și de azi.

În România am expus în 1993 la Teatrul Național București cu ocazia „Congresului femeilor din Balcani”, unde, din nouă țări participante, am obținut locul I. A doua expoziție personală a fost organizată de către Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și Mitropolia Moldovei și Bucovinei la Sala Gotică – Trei Ierarhi, în 2007. Din anul 2008, sunt și membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Pentru că fiecare ou are povestea lui, în anul 2007 ați deschis la Moldovița un muzeu inedit al oului, cu peste 5000 de exponate, în care se regăsesc și tehnicile specifice ale „Artei Condrea”. Ce bijuterii ovoidale unice se pot admira în acest muzeu și ce vă propuneți pentru viitor?

Muzeul ouălor încondeiate „Lucia Condrea” Moldovița – Bucovina este un muzeu de autor. Timp de peste 30 de ani am creat modele și creații noi, cu mare dificultăți în execuție, respectând vechile simboluri religioase. În urmă cu 23 de ani am participat în prima expoziție internațională în Belgia și Germania am expus patru tehnici personale în „Arta Condrea”: dantelăria, grafica, ceara în relief, lucrări tradiționale. În următorii ani, am creat pentru România încă patru tehnici personale, lucrările abstracte, vechi cusături huțule, lucrări de antichitate, broderiile, laseta și covoarele.

Muzeul cuprinde trei secțiuni, care includ lucrările vechi (ce demonstrează că Moldovița este o zonă de tradiție a ouălor închistrite) și lucrări internaționale care le-am obținut la schimb de la colegii mei de pe toate continentele și care îmbogățesc muzeul prin diversificarea tehnicilor de lucru. Muzeul conține 56 de vitrine: trei cu lucrări vechi, șase cu lucrări internaționale și 47 de vitrine cuprind lucrările mele în opt tehnici de lucru. În secțiunea cu lucrări autentice vechi, avem mai multe ouă cu o vechime între 100 și 200 de ani. Despre muzeu, despre munca mea, a familiei și a prietenilor mei voi scrie o carte în anii următori.

De câțiva ani organizați o şcoală internaţională de vară a ouălor închistrite, în cadrul căreia  străini din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii vin să înveţe acest meşteşug. Ce calități sunt necesare pentru a învăța și practica acest tip de artă?

Școala de vară internațională este o activitate specifică muzeului și atrage grupuri de turiști din toată lumea cu programări anterioare. Am dorit să-mi brevetez munca mea, rezultatele muncii mele să-i inspire și pe alții. Acest brevet al școlii este un rezultat firesc al muncii de o viață pe tărâmul artei și certifică valoarea excepțională a creațiilor.

Diferența de metodă de lucru între a încondeia și a închistri este foarte mare. Când eram mică, la bunicii mei se încondeiau ouă. Se foloseau cerneluri speciale, tușuri colorate, creioane chimice, iar cu ajutorul peniței se realizau diverse motive geometrice pe ou. La Moldovița, dintotdeauna ouăle s-au închistrit cu chișița, folosindu-se ceară de albine fierbinte pentru protejarea succesivă a băilor de culoare. Este nevoie întotdeauna de răbdare, inspirație și multă muncă. Însă rezultatele și satisfacțiile pot fi înălțătoare pentru toată lumea.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” – Despre libertate și libertinaj

Simon spunea că „libertatea – fără de care nu există morală – nu este puterea de a face, ci puterea de a alege”. Libertatea a fost descoperită, definită și redescoperită de-a lungul istoriei, strigătul acestei libertăți traversând, de asemenea, firul istoriei. Este un cuvânt frumos, pe care orice ideologie încearcă să-l importe în patrimoniul personal.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma că Dumnezeu Își restrânge atotputernicia Lui în fața libertății omului, iar un teolog occidental vorbește chiar despre o „slăbiciune a lui Dumnezeu în fața libertății persoanelor umane”, slăbiciune care dovedește tocmai atotputernicia și înțelepciunea divină: Dumnezeu nu violentează voința omului.

Libertatea nu este un dat static, ci trebuie câștigată în fiecare zi, e un dar care se dezvoltă în interior și se răsfrânge în exterior. În societate ne bucurăm de libertate de manifestare până când nu îngrădim libertatea semenului nostru. Putem fi liberi din punct de vedere social, dar în interiorul nostru suntem constrânși de propriile limitări. De aceea, constrângerile exterioare pot fi premise pentru dezvoltarea libertății lăuntrice, după cum cei din temnițele comuniste se simțeau mult mai liberi decât în societate. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că nevoia de a alege între bine și rău este o urmare a căderii în păcat. Tocmai de aceea sfântul nu mai are nevoie să aleagă, pentru că el nu se mai desparte de Dumnezeu, Care este Libertatea Supremă.

Libertatea religioasă și libertatea de conștiință sunt garantate de Constituția României și dezvoltate în Legea Cultelor sau Legea 489 din 2006. Însă spațiul public e un spațiu populat de valori împărtășite de comunitate și nu putem vorbi despre o teorie a vidului ca neutralitate religioasă. Biserica este un spațiu al libertății și e în dialog cu societatea. Doar în Biserică putem găsi libertatea deplină pentru că ea este o însușire a lui Dumnezeu.

Natura libertății e însăși natura umană ca și chip al lui Dumnezeu și presupune posibilitatea exprimării conform propriei voințe. Religia presupune nu doar un crez interior, ci și o mărturisire liberă a credinței. Altfel spus, pentru a avea valoare, orice faptă trebuie să fie făcută în mod liber și conștient. Fiecare are atâta libertate religioasă pe cât are deschidere și dorință de a manifesta din punct de vedere religios ceea ce simte în interior. Libertatea religioasă nu trebuie să se limiteze doar la recunoașterea acestui drept, ci se definește și în măsura capacității noastre de a o valorifica.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”. Astfel, nu putem vorbi de libertate fără a vorbi și despre responsabilitate. De multe ori însă, noi nu încercăm să ne aprofundăm libertatea, ci încercăm să ne-o târguim după bunul nostru plac. Uneori, propria libertate ne încurcă și încercăm să scăpăm de ea, încredințând-o unor persoane străine. Ce libertate ai dacă te temi de moarte? De aceea, libertatea vine doar cu Cel care biruiește moartea, Hristos – libertatea absolută.

Libertatea e percepută extrem de diferit și de aceea ea trebuie educată. Pseudolibertatea sau libertinajul reprezintă căderea omului care se sperie de prezența lui Dumnezeu în lume și în viața lui. Acest libertinaj poate fi o camuflare a laxismului moral, iar o libertate care are la bază un protest sau o revoltă nu are cum să fie o libertate adevărată.

Voia lui Dumnezeu nu limitează, nu supune, ci arată că libertatea se manifestă în jertfă, iubire și ascultare. Atunci când S-a Întrupat, Hristos a cerut voie Sfintei Fecioare Maria să-L poarte în pântece și să ia trup omenesc. Așadar, deși poate părea paradoxal, ascultarea (după exemplul Mântuitorului) ne conduce la libertate. Concluzionând, putem spune că libertatea trebuie pusă în mâinile lui Hristos, Cel care ne-a oferit-o și care ne ajută să o dezvoltăm.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑