Povești de viață, lângă tomberoane

În campusul studenţesc „Gaudeamus” din Iaşi, containerele atrag zilnic o mână de oameni care-şi încearcă norocul. Scormonind printre resturile altora, îşi povestesc viaţa cu seninătate, pentru că ocupaţia lor „de criză” îi ţine la limita dintre cerşetorie şi onoarea omului care munceşte. Nu-şi plâng de milă, însă regretă alegerile făcute în viaţă.

Pentru unii, viaţa pe stradă înseamnă deznădejde şi timp pierdut. Pentru ei însă, acest trai înseamnă un mod de supravieţuire şi „adevărata experienţă de viaţă”. Prea ruşinaţi sau prea orgolioşi ca să ceară sau să accepte ajutorul celor din jur, ei se mulţumesc cu ceea ce alţii consideră nefolositor. Singurul lor prieten adevărat este „buzunarul atunci când e plin”, iar singurul act este „buletinul de stradă”.

„Dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o.”

Nea Petrică are 50 de ani şi citează cu precizie din Eugen Barbu. Mereu jovial, răspunde la întrebări cu citate şi spune că este „ortodox convins”, cu frică de Dumnezeu. A terminat liceul în Iaşi, a lucrat la Antibiotice, de unde a fost dat afară când a fost prins furând nişte ulei. Acum însă nici măcar nu se mai gândeşte la furt. Are trei băieţi plecaţi în străinătate, dar după divorţul de soţia sa nu mai ştie mare lucru despre familie.

„Cel mai mare eşec al meu este că am ajuns să simt singurătatea, dar am realizat că am greşit. Nu mi-e ruşine să mănânc de la gunoaie, nu am nevoie de ajutorul lor”, spune bărbatul, care acum răscoleşte containerele din apropierea căminului studenţesc „Gaudeamus”. Locuieşte într-un garaj de beton în Ţicău, nu mai are act de identitate din 1987, iar poliţia îl amendează şi de două ori pe zi. „În fiecare dimineaţă merg la crâşma din centrul Ţicăului, unde e posibil să găsesc ceva de muncă. Dacă nu se iveşte nimic, vin aici la Gaudeamus şi îmi încerc norocul în containere”, mărturiseşte omul, cu privirea aţintită spre un student care vine să arunce gunoiul.

„O scurtă şovăire şi devii o amintire”

Printre containerele pline cu gunoaie, nea Petrică se gândeşte la cel mai bun sfat primit în viaţa sa. „Tatăl meu mereu îmi spunea: «La muncă, băiete!»”. Astăzi, Petrică este cunoscut drept un om care poate să facă orice. A muncit pentru oameni importanţi din Iaşi, printre care şi poetul Emilian Marcu. Îi place să citească mult. Afirmă cu mândrie că a avut privilegiul de a ţine în mână un manuscris de-al lui Eminescu. Spune că nu există cărţi proaste, iar ultima carte pe care a citit-o a găsit-o în gunoaie. „Este o carte ce poate fi citită în 16 feluri distincte. E vorba despre o persoană care găseşte o geantă cu bani, iar în funcţie de ce ar alege să facă cu banii, se creează scenarii diferite. Acasă am şi alte cărţi, dar le ţin în pungi pentru că nu am altă variantă. Mă gândesc să le duc la anticariat, poate altcineva are nevoie de ele. Eu le-am citit”, spune bărbatul.

Cel mai mare vis al sau este să zboare cu avionul. „Cunosc toate orele de plecare ale avioanelor din Iaşi. Le urmăresc de când apar pe cer şi până când nu se mai văd”, se însufleţeşte bucuros nea Petrică, trecându-şi mâna prin barba ca un arici. Vorbeşte despre oamenii ce caută în gunoaiele de la Gaudeamus ca despre o comunitate sau o „mahala”. Aici trebuie să te faci respectat, chiar dacă ai de învăţat de la oricine.

„Viaţa de stradă este foarte complicată şi dură. Este, de fapt, lupta pentru supravieţuire sau legea nescrisă a naturii. Aici funcţionează două principii: «mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima» şi «o scurtă şovăire şi devii o amintire». Dacă nu eşti atent, ceilalţi îţi iau mâncarea de sub nas.” După câţiva ani petrecuţi în „lumea gunoaielor”, puţine lucruri îl mai miră pe nea Petrică. „Cel mai ciudat şi mai groaznic lucru pe care l-am găsit la gunoaie a fost nesimţirea oamenilor. De fapt, asta găsesc aici în fiecare zi.”

„Mi-e dor să mai cânt…”

Un bărbat cu statura pipernicită caută meticulos printre gunoaie. Îşi poartă suferinţa într-un rucsac lăsat pe spate, se ridică mereu pe vârfuri pentru a ajunge la gunoaiele din containere şi încearcă din răsputeri să-şi ascundă faţă împietrită. El este Dănuţ, un fost lăutar ce a avut, cândva, o „viaţă fericită”. A terminat liceul în Iaşi, a urmat cursuri pentru a deveni vatman, însă nu a lucrat în domeniu, ci a obţinut un atestat în domeniul muzical, după care şi-a început cariera de cântăreţ. A avut copii, o carieră de invidiat şi o „soţie frumoasă”.

Totul s-a terminat acum zece ani, odată cu divorţul, provocat de băutură şi de infidelităţile lui. „Niciodată nu am crezut că voi ajunge să pierd totul, să caut prin gunoaie, fără să am niciun venit. Acum locuiesc cu chirie şi caut prin gunoaie resturi ce le-aş putea vinde pentru a trăi şi pentru a-mi plăti chiria. O sacoşă cu resturi se vinde cu 3-5 lei. Dacă într-o zi găsesc 4-5 sacoşe, e bine. Îmi rămâne şi mie ceva”, spune bărbatul, care vara mai munceşte şi la negru. „Sistemul nu este de vină. Pe mine chiar m-a ajutat. Aş da orice să pot da timpul înapoi, însă sunt conştient că nu se poate”, regretă Dănuţ. Nu se consideră nici ateu, dar nu se declara nici credincios. „Dumnezeu mi-a dat, dar eu nu am ştiut ce să fac cu ceea ce am primit. El îţi dă, dar nu îţi bagă şi în traistă”.

Deşi se consideră „un om hotărât”, nu a putut ţine cont de cel mai bun sfat primit în viaţă: să nu mai bea. „Eu sunt singurul vinovat!” Spune că a dus o viaţă minunată, cu frumoase amintiri ale momentelor în care era aplaudat de toată lumea, în spectacole. Se mândreşte că a acompaniat nume importante ale muzicii populare româneşti: Laura Lavric, Daniela Condurache sau Ion Macovei. Era iubit de toată lumea şi avea o mulţime de prieteni. Astăzi, „când am bani, am şi prieteni. Însă nu mai am eu încredere în prieteni. Ei m-au dus la vale. Când eşti pe val ai prieteni, dar când ai căzut, nu mai ştii care îţi sunt prietenii”. În colţul ochilor pare că se adună lacrimi.

„Mi-e dor să mai cânt, însă nu mai sunt la curent cu noutăţile, nu mai am echipamentul şi nu mai am nici echipa. Falangele încă îmi merg, cu 70 de milioane m-aş redresa. Dar nu cred că mai doresc. Acum ceva timp am făcut rost de un acordeon şi am mers să cânt la o cumătrie. Dar tot spre băutură mă trăgeam. Poate că dacă aş fi lucrat că vatman, nu ajungeam aşa”. Copiii şi soţia muncesc în străinătate, însă Dănuţ este prea orgolios să accepte vreun ajutor din partea lor. De când îşi petrece timpul pe străzi, bărbatul şi-a construit o lume doar a lui. „Am stilul meu de a vorbi cu oamenii. Nu am nicio reţinere, nu cer, nu primesc bani, nu sunt umil şi nu accept pomană. Vin aici, la gunoaie, pentru că pot lua ceea ce studenţilor nu le mai trebuie.”

„Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”

Lângă singurul container liber apare un alt bărbat. Încerca să treacă neobservat. Ilie are 46 de ani şi este mai degrabă un om curajos, sigur pe el. Caută în gunoaie ceva ce ar putea să le bucure pe „soţia” lui, cu 26 de ani mai tânără, şi pe fetiţa ei. Bărbatul a primit de curând doi ani de închisoare pentru furt de fier vechi, dar speră să scape cu o suspendare.

Cea mai mare bucurie a lui Ilie este copilul ce urmează să i-l dăruiască partenera de viaţă. Alte motive de bucurie nu mai are. Locuieşte cu socrul, în Ţicău, singurul venit al familiei fiind alocaţia fetiţei. Educaţia şi-a făcut-o în închisorile din toată ţara, prin care şi-a petrecut jumătate din viaţă. Acum încearcă să se bucure de libertate, chiar dacă libertatea nu-i oferă prea multe.

„Cei mai buni prieteni ai mei sunt soţia şi copilul ei. Am şi rude înstărite, dar nu doresc să apelez la ele. Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”, hotărăşte cu seninătate bărbatul. Cel mai mare vis al lui este să plece în străinătate. Singura carte din care citeşte din când în când este Biblia. „Poţi să ai zece facultăţi, dacă nu citeşti Biblia tot degeaba!”, exclamă Ilie. Pe Dumnezeu a fost supărat doar atunci când i-a murit unul dintre fraţi, iar el nu a putut face nimic, fiind în închisoare. Însă acum s-a împăcat cu ideea şi este convins că „nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu”.

Între timp, apare o tânăra foarte scundă, cu faţă plină de pistrui şi părul roşcat-aprins, ce ţine de mână o fetiţă. „Ele sunt soţia şi fata mea. Chiar dacă nu sunt tatăl ei, îmi spune tată”, spune zâmbind Ilie. Au fost la o biserică pentru a mai primi câte ceva de la oamenii adunaţi în acea zi la slujbă. Fetiţa este foarte încântată de cele câteva napolitane primite la biserică şi doreşte să le împartă cu „tatăl” ei.

Un adolescent începe să scotocească insistent în containerele de gunoi. Vizibil derenjat că i s-a încălcat teritoriul, Ilie îl ia la rost. Băiatul începe să ţipe cât îl ţin puterile: „Voi, boschetarii, nu mă lăsaţi niciodată. Eu nu caut mâncare. Eu caut cabluri. Lăsaţi-mă şi pe mine să caut”. „Îl cheamă Vlăduţ şi e foarte amărât. Mama i-a murit acum puţin timp, iar tatăl e pe patul de moarte”, îmi spune cu tristeţe în glas „soţia” lui Ilie. Nişte porumbei încep să ciugulească resturile de pe jos. „Şi ei au suflet”, hotărăşte Ilie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: