„Știinţa are nevoie de religie pentru că descoperirile ei nu vin la pachet cu un manual de utilizare”

Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache este licențiat în matematică (1995) și în teologie ortodoxă (2002) al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În perioada 2001-2009 a urmat programe de master în filosofie, psihologie, fizică teoretică și teologie ortodoxă. Din anul 2011 este doctor în filosofie (magna cum laude) al aceleași universități, cu teza Dimensiunea cosmică a per-soanei (coordonată de prof. univ. dr. Ștefan Afloroaei). Este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași și director adjunct al Centrului de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie și Știință. Începând cu anul 2005, a inițiat și coordonat proiecte de cercetare în aria dialogului dintre teologie și știință. A publicat peste 200 de articole de popularizare, cu tematică interdisciplinară, în săptămânalul Lumina de Duminică al Patriarhiei Române. Este fondatorul și redactorul-șef al revistei online Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science și realizatorul emisiunii Lumina Celui Nevăzut – o producție Trinitas Tv. În prezent este doctorand al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, pregătind o teză ce vizează neuroștiințele vieții spirituale (coordonată de prof. univ. dr. Leon Zăgrean). Ultima sa carte publicată se numește Eşti ceea ce trăieşti. Câteva date recente din neuroştiinţe şi experienţele duhovniceşti ale Filocaliei (300 pagini, Editura Trinitas, Bucureşti 2017).
În următorul interviu vom înțelege în ce măsură au nevoie religia și știința una de cealaltă, dacă se pot valida reciproc și dacă cercetarea și știința medicală ne pot apropia sau nu de Dumnezeu.

„Sensul deplin al vieții este cel care depășește limitele ființei mele”

Louis Pasteur spunea că „puțină știință te îndepărtează de Dumnezeu, iar mai multă știință te readuce la El”. Are știința nevoie de religie? În ce măsură religia și știința se pot valida reciproc?

Experienţa ultimilor decenii ne-a arătat că putem progresa remarcabil în planul descoperirilor ştiinţifice, rămânând însă deficitari în privinţa calităţii vieţii.
Aceasta ar putea scoate la iveală ceva relevant despre nevoile unei umanităţi care încearcă să se bizuie în principal pe datele şi realizările ştiinţelor. Pe de o parte, descoperirile ştiinţifice nu sunt doar capătul unui efort de cercetare a lumii sensibile. Ele pot fi şi un început de drum în reflecţia filosofică şi teologică privind înţelesurile mai cuprinzătoare ale vieţii şi premisele pentru o viaţă îmbunătăţită. Pentru aceasta însă, pe lângă descoperirea ştiinţifică sau realizarea inginerească propriu-zisă, ar trebui să intre în joc un anumit travaliu interpretativ, care nu mai este logic şi univoc precum raţionamentul ştiinţific. Teoria mecanicii cuantice este, poate, cel mai bun exemplu aici. Formalismul este valid, şi în uz, de mai multe decenii, dovedindu-se a fi extrem de precis, motiv pentru care fizicieni de marcă au susţinut că avem de-a face cu cea mai precisă, cea mai bine verificată dintre teoriile fizice. Însă nici acum nu avem la îndemână o interpretare a datelor ei, care să fie unanim acceptată de fizicieni.
Maniera aceasta de valorificare a datelor ştiinţifice se dovedeşte a fi necesară în câmpul educaţional, de exemplu, dar şi în planul mai general al vieţii. În absenţa acestor preocupări reflexive, cunoaşterea ar rămâne o simplă acumulare de date. Unele cercetări din filosofie afirmă că noi suntem structuraţi în felul acesta. Omul nu poate fi întru totul mulţumit de explicaţiile ştiinţifice referitoare la lume şi viaţă şi de puterile pe care le pune la îndemâna tehnica. Hermeneutica, fenomenologia ne conving despre faptul că, mai mult decât simplele explicaţii ale ştiinţei, privind un fapt sau altul, noi căutăm o anumită înţelegere de sine, şi o anumită înţelegere a lumii pentru a configura iar şi iar, tot mai adecvat, raporturile noastre cu semenii şi cu lumea.
Anumite consideraţii filosofice însă merg mai departe. Întreprinderile omeneşti şi viaţa omului în ansamblu vizează până la urmă sensuri mai cuprinzătoare, pentru care merită să trăim. Cu această constatare însă, ne situăm deopotrivă şi în câmpul credinţei şi al ştiinţelor. Pe de o parte, în ştiinţele medicale şi în psihologie găsim autori care afirmă că un anumit sens al vieţii, câtă vreme este înţeles şi asumat, are valenţe terapeutice. Trăind cu sens, punând eforturile noastre în legătură cu acel sens, afirmă unii autori din sfera ştiinţei, suntem mai tari în faţa încercărilor vieţii, mai rezistenţi în suferinţă, mai generoşi şi mai puţin înfricoşaţi de moarte. Victor Frankl a subliniat, de exemplu, acest lucru, afirmând că omul are nevoie de sens şi că acesta îi sporeşte persoanei capacitatea de suportabilitate în situaţiile adverse. Psihologul Martin Seligmann evidenţiază, de asemenea, faptul că dincolo de starea de bine oferită de plăcerile simţurilor şi de cea furnizată de activităţile în care suntem performanţi (cum ar fi sportul sau arta, practici care oferă ocazii stări de flux), viaţa cu sens este cea care, în aprecierea psihologului, furnizează omului cel mai înalt grad de fericire.
Pe de altă parte, cu afirmaţii de acestea am ajuns în cuprinsul experienţei teologice. Pentru că sensul deplin, care împlineşte viaţa mea este acela care depăşeşte limitele fiinţei mele, vizând binele ceilorlalţi. În viaţa spirituală a credinţei creştine, omul duhovnicesc se nevoieşte să îşi organizeze toate eforturile sale pentru despătimire şi pentru cultivarea virtuţilor, ca să slujească semenilor lui, după modelul lui Hristos. Şi, venind cumva în completarea constatărilor fenomenologice şi ştiinţifice care indică faptul că viaţa omului este strâns legată de un sens, teologia creştină subliniază faptul că pe om îl împlineşte comuniunea cu Dumnezeu, iubirea pe care o primeşte şi cea pe care o poate oferi, precum şi siguranţa că persoanele iubite şi iubirea pentru ele sunt eterne. În fine, ceea ce este remarcabil, în unele rezultate recente din câmpul neuroştiinţelor găsim rezultate care sprijină această constatare, rezultate care arată că practicarea virtuţilor ameliorează starea de sănătate, generozitatea şi iertarea, compasiunea sau recunoştinţa fiind stări benefice pentru om.
Privind aşadar aceste constatări, s-ar putea spune că ştiinţa are nevoie de filosofie şi religie, câtă vreme omul caută sensuri pe care prima, în cuprinsul formalismelor ei nu i le poate oferi. Ştiinţa are nevoie de credinţă, câtă vreme omul caută dragostea şi viaţa împlinită prin slujirea altora, câtă vreme el simte că este destinat să trăiască veşnic. Dezideratele strădaniei duhovniceşti, lucrările şi nevoinţele vieţii spirituale nu pot lipsi din proiectul devenirii fiinţei omeneşti.
În fine, ştiinţa are nevoie de religie pentru că descoperirile ei nu vin la pachet cu manualul de utilizare a lor. Ţinând cont de puterile extraordinare pe care ştiinţa şi ingineria le pun astăzi în mâinile omului, este uşor de înţeles că un vid etic ar expune lumea unor pericole majore.

„Medicina şi neuroştiinţele pledează în favoarea vieţii spirituale și a vieţii religioase”

Medicina ar trebui să fie una dintre cele mai umaniste științe ale vieții. În Antichitate, medicii erau pluridezvoltați și aveau o perspectivă amplă asupra corpului uman. Astăzi însă, se constată o ruptură în cercetarea medicală. Cercetarea și știința medicală te pot apropia de Dumnezeu sau e medicina ruptă de Dumnezeu?

Într-adevăr, în ultimul secol, abordarea cercetărilor ştiinţifice a suferit mutaţii considerabile. În zorii ştiinţelor, întreaga explorare a lumii a fost alimentată de nevoia unor răspunsuri la marile întrebări ale vieţii. Cât de mare este Universul? Cum este posibilă ordinea în lumea fizică? De ce instrumentarul matematic al minţii mele descrie atât de bine realitatea fizică? Ce este viaţa? Cum este posibilă conştiinţa? În ultimele decenii însă, orientarea cercetărilor ştiinţifice s-a schimbat semnificativ. Temele de cercetare fundamentală au o pondere redusă, în vreme ce subiectele care anunţă potenţial de aplicabilitate în industrie sau pe scară largă, şi venituri ulterioare considerabile, sunt privilegiate. Această schimbare de strategie ar putea fi pusă pe seama urgenţei problematicilor de natură economică sau de sănătate cu care se confruntă lumea. Alţi autori pun aceste situaţii în sarcina finanţatorilor ştiinţei. Cumva, urmând unei observaţii pe care o face filosoful H.-G. Gadamer, s-ar putea spune că şi banii au avut un cuvânt important de spus și hotărăsc drumul ştiinţei şi activitatea cercetătorului.
Cred că şi în sfera cercetărilor medicale, ca parte a cercetării ştiinţifice, paradigma aceasta este prezentă. Soluţiile patentate de tratament, fie că este vorba de un nou medicament sau de un procedeu tehnic, de pe urma unor cercetări ştiinţifice, pot prezenta un interes mai mare întrucât asigură recuperarea investiţiilor şi un profit important. Sunt mai puţin susţinute explorările care vizează remediile naturiste, medicina comportamentală sau abordările integrative.
Totuşi, apar încă numeroase rezultate în cercetarea medicală de ultimă oră, cu deschidere către viaţa spirituală. Studiile despre fericire, aparţinând unor nume consacrate în domeniu, au evidenţiat că nu câştigurile mai mari şi nici divertismentul consumat în exces nu furnizează o stare de fericire. Aşa au apărut explorări care scot la lumină legătura dintre stările emoţionale şi sănătate, efectele benefice ale meditaţiei, compasiunii şi rugăciunii, sau cele care privesc modul cum practicarea voluntariatului, a conectivităţii sociale sau atașamentul matern în perioada copilăriei au o contribuţie importantă la starea generală a persoanei. Cu acest gen de cercetare, medicina şi neuroştiinţele pledează, asemenea unor avocaţi foarte convingători, în favoarea vieţii spirituale și vieţii religioase. Sunt numeroase nume cu mare greutate în lumea medicală, care în ultimele decenii au dezvoltat cercetări ample în aceste arii.
Pe de altă parte, ponderea îngrijorător de mare a depresiei şi a anxietăţii a crescut, de la an la an, chiar în ţările unde serviciile medicale, puterea de cumpărare şi industria divertismentului ating nivele dintre cele mai mari. Acest contrast neașteptat, între condițiile de viață și afectarea psihică, au determinat reconsiderarea prevenţiei în prioritățile organismelor care răspund de sănătate. Aşa au apărut şi cercetările recente, într-o arie nouă numită neuroştiinţele sănătăţii, care mută o parte din frontul de luptă pentru eradicarea afecţiunilor în cel de explorare a condiţiilor psihologice, comunitare şi spirituale care asigură sănătatea persoanei. Sunt în atenţie practicile, obişnuinţele, comportamentele sau condiţiile de viaţă cu rol în starea de sănătate. Cu acest gen de abordare, ştiinţele medicale au în sfera preocupărilor lor o abordare integrativă, holistică a omului.
În fine, şi oferta fondurilor private de cercetare este importantă, câtă vreme sunt luate în seamă versiuni noi, integrative, de înțelegere a tratamentului medical şi a sănătății. Practica vieţii spirituale, depăşirea adicţiilor, cultivarea compasiunii, generozitatea şi recunoștința, depăşirea adicţiilor şi reconectarea vieţii persoanei la comunitate s-au dovedit că au efecte semnificative în ameliorarea sănătăţii. În general, înţelegând să abordeze starea de sănătate a persoanei într-o strânsă legătură cu planul personal şi profesional, emoţional, dar şi existenţial, cercetarea medicală capătă un interes tot mai bine conturat pentru perspectiva holistică a vieţii, depăşind exigențele adesea înguste ale investiţiei profitabile. Câtă vreme prin aceste întreprinderi, se pledează pentru grija față de oameni, medicina păstrează o preocupare pentru calitatea vieţii.

„Medicina întâlneşte credinţa în inima medicului care se roagă pentru pacienţii lui”

În secolul al XXI-lea, cercetarea și învățământul medical par să fie din ce în ce mai depersonalizate și despiritualizate. Cum poate știința medicală să Îl descopere pe Dumnezeu în interiorul ființei și corpului uman?

În decorul aş spune destul de strâmt al datelor ştiinţifice, o deschidere favorabilă spiritualităţii este anevoioasă. Unele consideraţii formulate în câmpul neuroştiinţelor sugerează că ceea ce performăm, ca activitate zilnică, instaurează treptat şi limitele înţelegerii noastre. Fără o deschidere către lecturile de factură filosofică, literară sau artistică, fără o viaţă consistent angajată în relaţiile interpersonale, activând doar în decorul datelor de laborator, rămânem departe de unele teme cu valenţe spirituale. Cognitiv vorbind, nu suntem abilitaţi să le apreciem anvergura şi importanţa, pentru că ele vin la pachet cu un set de întrebări pe care nu ni le-am pus niciodată, cu un set de cuvinte şi înţelesuri pe care nu suntem obişnuiţi să le folosim. În marginea acestui gând, trebuie să constatăm că orice expertiză, câtă vreme i ne încredinţăm, ne plafonează. Încât, chiar dacă cineva ne provoacă să vorbim despre nevoia de a crede, despre împlinirea sensului vieţii, despre dorinţa de a trăi veşnic şi de a fi mai bun, despre puterea iubirii sau despre capacitatea extraordinară a fiinţei omeneşti de a simboliza lucruri şi experienţe, şi de a-i înţelege pe semeni şi de a se jertfi pentru ei, vom părăsi cu greu evaluarea strict ştiinţifică a acestor situaţii, sesizând cu dificultate relevanţa lor.
Având în grijă viaţa omului, s-ar putea spune că medicina este cea mai umanistă dintre ştiinţe. Şi este aşa câtă vreme medicii sunt şi oameni de spirit, cu o anumită erudiţie. Şi aşa şi este. Unii dintre medicii de astăzi sunt scriitori, chiar membri în Uniunea Scriitorilor, alţii au preocupări de filosofie, alţii urmăresc studiile globale, alţii au lecturi cu teme de spiritualitate şi tradiţie creştină românească. Unii dintre ei sunt foarte implicaţi în activităţile cu caracter filantropic, alţii au familii numeroase, experiind dragostea şi jertfelnicia trăită de părinţii cu mulţi copii, educându-i în spiritul credinţei creştin-ortodoxe. Credinţa, experienţa concretă a vieţii de familie, dar şi lectura şi preocupările filosofice sau artistice ne pot deschide către teritoriul vieţii spirituale. Astăzi ştim aceasta mai precis, întrucât chiar neuoştiinţele indică faptul că fiecare experienţă importantă, mai ales dacă este repetată, rămâne întipărită în dispoziţiile noastre, având un tot mai bine definit corelativ neural care o favorizează, între altele posibile, în viitor. Ceea ce facem, aşadar, ne face într-o bună măsură.
De aceea, aş spune că mai degrabă medicii, prin spiritul lor înnobilat, îl pot descoperi pe Dumnezeu, mai degrabă decât ar putea-o face ştiinţele medicale în genere. Dacă dincolo de specializarea pe care o fac, de buna lor pregătire, ei rămân deschişi către viaţă, către semeni, şi către experienţa credinţei, către reflecţia adâncă, vor câştiga asemeni oricărui om şi poate chiar mai mult, o anumită sensibilitate duhovnicească. Cred că medicina întâlneşte credinţa în inima medicului care se roagă pentru pacienţii lui, mai înainte ca această întâlnire să fie prezentă în prelegeri sau în conferinţe.
În general, nici teologia, nici omul credincios nu aşteaptă de la medicină sau de la medic dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Cu referire la întreg demersul ştiinţific, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că demonstraţii sau dovezi ştiinţifice despre existenţa lui Dumnezeu nu vor fi niciodată posibile. Nu pentru că Dumnezeu nu există, ci pentru ca adeziunea credinţei, la fel ca şi iubirea, să rămână acte libere, fără constrângerile care ar decurge de pe urma evidenţelor.

Cum afectează sănătatea ignorarea părții spirituale a omului și cum se corelează patologia umană și terapia medicală cu patologia și terapia spirituală? Ar putea ca acestea să constituie puncte de lucru prin care noi să aducem spiritualitatea în cercetarea medicală, din perspectivă științifică?

Da, acestea ar putea constitui un loc de convergenţă în care cercetarea ştiinţifică şi spiritualitatea se apropie semnificativ. Am spus deja că avem o sumedenie de rezultate care indică faptul că iertarea, comunicarea cu intimitate, într-ajutorarea, compasiunea sau voluntariatul sunt căi de acţiune, prin care putem modifica semnificativ starea de sănătate. Pe de altă parte, există foarte multe constatări care indică faptul că diversele dezechilibre ce intervin în viaţa cotidiană pot da naştere unor afecţiuni. Putem invoca aici câteva dintre aceste constatări: expunerea la stres, fără un mecanism suficient de bun care să ne ajute să conferim semnificații situațiilor noastre de viață, sporeşte vulnerabilitatea persoanei; lipsa ataşamentului matern, lipsa iubirii la vârstă fragedă corelează cu un risc mai mare al incidenţei adicţiilor la vârstă adultă; expunerea repetată la mesaje cu un conţinut violent desensibilizează, reducând disponibilităţile empatice; confortul excesiv reduce disponibilitatea pentru efort, antrenând o anumită fragilitate a voinţei; căutarea obsesivă a plăcerii simplifică proiectul de viaţă; ofertele irezistibile ale postmodernităţii şi numeroasele ei constrângeri, antrenează, în variate grade de intensitate, diverse patologii: depresia, anxietatea, însingurarea, computer addiction, work addiction, video-games addiction, shopping addiction, money addiction, smart-phone addiction, internet addiction, second life addiction etc. În ultima vreme, se evidențiază tot mai mult cum aceste patologii informaționale (care decurg din proasta gestiune a oportunităților pe care ni le oferă bunăstarea şi producţiile high-tech) survin pe fondul unei vieți dezechilibrate, din care lipsesc legăturile interpersonale trainice, activitatea fizică și intelectuală susținută, contactul cu mediul natural, precum și aspirațiile înalte.
Da, din perspectivă spirituală, aceste situații evidențiază cum patimile dezechilibrează viața persoanei și afectează major calitatea ei. La polul opus, substimularea senzorială, cultivarea reflecției, alocarea unui timp pentru implicarea persoanei în activități de întrajutorare a semenilor, activitățile fizice susținute, în aer liber, rugăciunea și meditația, lectura și comunicarea intimă, fiecare se dovedesc ca având un important aport în calitatea vieții.

Sfinții Doctori fără de arginți au fost tămăduitori în numele lui Hristos și misionari ai Lui, în special prin rugăciunea lor fierbinte către Dumnezeu. Când și cum apare posibilitatea miracolului în vindecarea omului?

Miracolul există în orice vindecare. O afirmă medicii cu experienţă şi cu o excelentă pregătire ştiinţifică. Medicina înregistrează miracole inexplicabile chiar şi acolo unde nimeni nu voieşte să le vadă. Este vorba, între altele, de misteriosul fenomen placebo, care este insuficient explorat şi înţeles, dar şi de numeroasele cazuri de remisie spontană cunoscute în medicină. Mulţi, desigur, nu văd în acestea niciun miracol. Şi au dreptate, dacă privirea lor este înscrisă strict în paradigma ştiinţifică aflată în uz. Depinde de modul în care privim. Cu aceasta, suntem într-o situaţie înrudită cu cea prezentă în teologie. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă, în debutul unui text din volumul 6 al culegerii filocalice, că Dumnezeu nu este nicăieri, pentru cei ce privesc trupeşte, dar că El este pretutindeni, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte lumea şi viaţa.

„Omul are nevoi care depășesc posibilitățile lumii, dar natura ne pregătește reflecția pentru Înviere”

Creația în general ne oferă lecții extrem de puternice pentru sănătatea noastră: de la inteligența plantelor până la puterea vindecătoare a naturii. Mai cu seamă primăvara, regenerarea naturii prefigurează învierea noastră. Cum vedeți rolul postului Paștelui în „regenerarea noastră spirituală” din societatea de consum?

Întreaga natură este o şcoală a vieţii. Iar regenerarea lumii vii primăvara este una dintre lecţiile ei cele mai însufleţitoare.
În cheia aceasta, natura ne pregăteşte cumva reflecţia pentru Învierea lui Hristos. Suntem ajutaţi de ea, în cugetele noastre, să apreciem mai bine miracolul vieţii şi al devenirii şi al învierii, care, produs la dimensiunile întregii naturi, ne presează din toate părţile să ne uimim şi să resimţim dorinţa noastră de înnoire.
Pe de o parte, prin tot ceea ce ne oferă, lumea se dovedeşte a fi locul vieţuirii noastre. Nu doar pentru că pe Pământ găsim hrană pentru supravieţuire şi materiale de construcţie pentru a făuri civilizaţii. Lumea este şi locul exersării noastre artistice, inspirându-ne cu frumuseţile ei, dar este şi laboratorul de explorare a tainelor raţionalităţii lumii, pentru cei ce se încumetă să păşească pe teritoriul ştiinţelor, dar şi loc al reflecţiei noastre filosofice. În ea găsim şi o sursă de inspiraţie pentru poezie, şi sunete potrivite pentru a creaţiile muzicale. Dar în ea găsim şi o adevărată farmacie, dacă este să dăm crezare statisticilor care ne spun că aproape 40% din producţia farmaceutică a lumii se bazează pe ceea ce ne oferă natura.
Însă omul are nevoi care depăşesc posibilităţile lumii. Noi simţim nevoia unei vieţi depline şi a unei primăveri eterne. Nu prelungirea unei vieţi la umbra morţii, nici revenirea ciclică la o viaţă sub auspiciile acestei lumi, sub ameninţarea nedeplinătăţii, a păcatului şi a morţii.
Nevoia aceasta se împlineşte prin lucrarea Celui ce a biruit moartea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Învierea Lui este viaţa deplină a lumii. Pentru aceasta însă, este nevoie de lucrarea despătimiri, de curăţire lăuntrică, prin mărturisire şi post, eforturi care pregătesc simţurile şi înţelegerea noastră cu o abilitate şi sensibililitate noi, mai încăpătoare pentru aceste sensuri cuprinzătoare, mai receptive la Persoana Lui şi la lucrarea lui Dumnezeu.

Sursa: ziaruldesanatate.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: