Intelligent design sau regăsirea planului creator în natură

Atunci când vorbim despre originea și crearea lumii, avem în vedere în special două mari teorii: creaționismul și evoluționismul. Dar iată că o altă teorie,care tinde să revină în actualitate, susține că sunt necesare cauze inteligente pentru a explica structurile complexe ale naturii, iar aceste cauze pot fi detectabile empiric.

Într-o definiție scurtă, designul înseamnă crearea unui plan sau a unei convenții pentru construirea unui obiect sau a unui sistem. Noțiunea de „intelligent design“ (proiect sau design inteligent) se referă la un program de cercetare științifică, precum și la o comunitate de oameni de știință, filosofi și alți specialiști care caută dovezi ale proiectelor în natură. Teoria designului inteligent susține că anumite caracteristici ale Universului și ale lucrurilor vii sunt explicate cel mai bine printr-o cauză inteligentă, nu printr-un proces nedirijat, cum ar fi selecția naturală. Prin studiul și analiza componentelor unui sistem, un teoretician al designului este capabil să determine dacă diferite structuri naturale sunt produsul întâmplării, a legilor naturale, a unui design inteligent sau a unei combinații a acestor elemente. O astfel de cercetare se desfășoară prin observarea tipurilor de informații produse atunci când agenții inteligenți acționează. Oamenii de știință încearcă apoi să găsească obiecte care au aceleași tipuri de proprietăți informaționale pe care le cunoaștem în mod obișnuit ca provenind din inteligență. Designul inteligent aplică aceste metode științifice pentru a identifica planul de creație în structurile biologice ireductibile complexe, în conținutul complex și specific al ADN-ului, în arhitectura fizică de susținere a vieții universului etc.

Scurt istoric al teoriei proiectului inteligent

Platon și Cicero au prezentat versiuni timpurii ale designului inteligent, iar în istoria științei cei mai mulți oameni de știință au acceptat, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o anumită formă a designului inteligent, inclusiv Alfred Russel Wallace, partener al lui Charles Darwinîn teoria evoluției prin selecție naturală. În tradiția iudeo-creștină, ideea că planul creator poate fi identificat în natură nu se regăsește doar în Biblie, ci și printre filosofii evrei, precum Filon, dar și la Părinții și Scriitorii Bisericești din primele secole creștine.

Mișcarea „Intelligent design“ s-a născut propriu-zis în anul 1987, ca reacție a unei hotărâri a Curții Supreme de Justiție a SUA, conform căreia predarea creaționismului în școlile publice este neconstituțională deoarece echivalează cu încurajarea de către stat a unei religii anume (creștinismul). Cu timpul, adepții acestei teorii s-au reunit în jurul Institutului Discovery, un grup de reflecție cu sediul în Seatle.

Deși există mai mulți contestatari ai acestei teorii, oamenii de știință din comunitatea de cercetare a designului inteligent au publicat și publică studiile în reviste de renume, precum Protein Science, Journal of Molecular Biology, Theoretical Biology and Medical Modelling,Journal of Advanced Computational Intelligence and Intelligent Informatics, Quarterly Review of Biology, Cell Biology International, Rivista di Biologia/Biology Forum, Physics of Life Reviews și Annual Review of Genetics.

Designul inteligent ca teorie științifică

O metodă științifică este descrisă ca un proces în patru etape, care implică observații, ipoteze, experimente și concluzii. Designul inteligent începe cu observația că agenții inteligenți produc informații complexe și specifice (ICS). Teoreticienii designului inteligent susțin ipoteza că dacă un obiect natural a fost proiectat, acesta va conține niveluri ridicate ale ICS. Oamenii de știință efectuează apoi teste experimentale asupra obiectelor naturale, pentru a stabili dacă acestea conțin informații complexe și specifice. O formă ușor verificabilă a ICS este prin identificarea  complexității ireductibile, care poate fi descoperită prin structuri biologice experimentale de inginerie inversă, pentru a vedea dacă acestea fac necesară funcționarea tuturor părților componente. Atunci când cercetătorii găsesc această complexitate ireductibilă în biologie, ei ajung la concluzia că aceste structuri au fost proiectate. Totodată, dovezile pentru designul inteligent sunt furnizate din trei domenii principale: fizică și cosmologie, originea vieții și dezvoltarea complexității biologice.

Teoria care arată înțelepciunea Creatorului

Chiar dacă teoria designului inteligent nu presupune identificarea Sursei Inteligente, marea majoritate a teoreticienilor proiectului inteligent sunt teiști. Ei văd aspectul de proiectare ce străbate lumea biologică drept o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Teoria designului inteligent este, totuși, diferită de creaționism, întrucât aceasta pornește de la mediul natural și ajunge la concluzia că viața pe Pământ a fost proiectată de către un agent inteligent, oricare ar fi acesta.

În teoria designului inteligent, există trei argumente principale: complexitatea ireductibilă, complexitatea specifică și principiul antropic. Complexitatea specifică susține că, din moment ce modele complexe specifice pot fi găsite în organisme, o anumită formă de îndrumare trebuie să fi reprezentat originea lor. Complexitatea ireductibilă (expresie lansată de biochimistul Michael Behe) arată că un sistem unic este compus din mai multe părți care interacționează adecvat pentru a contribui la funcția de bază, iar îndepărtarea oricăreia dintre părți determină încetarea funcționării eficiente a sistemului. Principiul antropic afirmă că lumea și universul sunt „reglate fin“ pentru a permite viața pe pământ. În cazul în care raportul dintre elementele din aer ar fi ușor modificat, multe specii ar înceta să existe.

Așadar, designul inteligent se concetrează pe modele complexe, care nu pot fi produse decât de o minte care concepe și execută un plan. Designul inteligent poate fi detectat în legile naturale, în structura cosmosului și în caracteristicile lucrurilor vii. Acesta nu este doar o teorie științifică, ci are potențialul de a-i face pe oameni să reflecteze mai mult cu privire la existența lor și la activitatea Creatorului.

Iubirea care durează doar o singură zi

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Avem zile în care trebuie să mulţumim, zile în care trebuie să iubim sau să ne aducem aminte de mamă şi de tată. Dar ce facem în celelalte zile? Prea multă mecanizare şi formalizare. Iubirea este una dintre realităţile cele mai mediatizate, dar se încadrează şi în rândul celor mai degenerate subiecte. Dragostea nu mai este percepută neapărat ca un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jertfelnic, ci se rezumă adesea la priviri, vorbe şi gesturi seducătoare spre păcat. O reducere a iubirii doar la aspectul ei erotic arată caracterul mercantil, senzual şi comercial al zilei de 14 februarie, zi din care Dumnezeu lipseşte şi, de aceea, nu poate fi numită sărbătoare. O zi dedicată erotismului, pusă sub patronajul unui sfânt, în care se prezintă un hedonism ambalat frumos. Aşa este înţeleasă „sărbătoarea” Sfântului Valentin de pe 14 februarie, o zi cu o semnificaţie aparent pozitivă, atât de mediatizată încât se vorbeşte despre ea şi la posturile de televiziune pentru copii. În această zi specială, zeci de milioane de trandafiri sunt făcuţi cadou, iar peste 15% dintre femeile din Statele Unite ale Americii îşi trimit singure flori. Însă, contrar aşteptărilor, mai mult de jumătate dintre femei afirmă că nu consideră ziua de Sfântul Valentin o zi romantică, iar trei sferturi dintre ele nu ar dori să fie cerute de soţie în această zi, de exemplu.

Ziua iubirii de profit

Sărbătoare a secolului al XX-lea, ziua Sfântului Valentin reprezintă o mină de aur pentru comercianţii din multe state. Astfel, magazinele vând cărţi, felicitări, dulciuri şi tot felul de alte produse în formă de inimă, iar restaurantele oferă meniuri speciale petru această ocazie. În SUA, „sărbătoarea” aduce vânzări de peste 14 miliarde de dolari anual, mult mai mult decât se vinde de Memorial Day sau de Halloween şi comparabil cu volumul de vânzări realizat în preajma Crăciunului. Există state, cum sunt de exemplu ţările islamice sau Rusia, care critică extrem de aspru fenomenul Valentine’s Day, afirmând că aceasta este o sărbătoare superficială,  cu accente preponderent comerciale. În acest sens, sunt interzise tipărirea, fabricarea şi distribuirea de produse specifice acestei ocazii. În regiunea Belgorod, din sudul Rusiei, autorităţile au interzis sărbătoarea Sfântului Valentin, susţinând că este o sărbătoare ce „contravine culturii ruse”. De altfel, în anul 2008, soţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev, a lansat o ofensivă împotriva acestei sărbători venite din Occident, prin promovarea unei versiuni alternative ruseşti, numită „Ziua familiei, a dragostei şi a fidelităţii”, care are loc pe data de 8 iulie.

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Pentru doi tineri care îşi fac zilnic declaraţii de iubire, ce nevoie mai este de o zi anume în care să-şi ofere alte nimicuri cu valoare sentimentală?”

Profesorul şi psihologul american Mark D. White afirmă că „sărbătoarea Sfântului Valentin se adresează cuplurilor care trăiesc din plin fiorul pasiunii, ori tocmai aceştia nu au nevoie de o zi specială pentru a-şi arăta sentimentele”. În opinia profesorului, tinerii îndrăgostiţi sunt exact aceia care fac oricum abuz de mici gesturi şi daruri romantice pentru a-şi manifesta dragostea. În cazul cuplurilor care au deja vechime, fie că sunt căsătorite sau nu, partenerii au propriile date de serbat: de la ziua în care s-au cunoscut până la ziua căsătoriei. Acestea sunt date obligatorii în calendarul acestora, fiind prilejuri pentru o sărbătoare privată a propriei relaţii.

Dar psihologii americani susţin că cei care profită cel mai mult de pe urma acestei aşa-numite „sărbători a iubirii” sunt cei care nu au o relaţie adevărată de iubire. Cei mai dornici să marcheze data de 14 februarie sunt aflaţi într-o relaţie nedefinită, interesantă, dar nu suficient de închegată încât s-o afişeze oficial. Astfel, un bărbat care a ieşit de mai multe ori cu o femeie, dar nu a ajuns încă la faza intimităţii, va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a reuşi acest lucru graţie Sfântului Valentin, sfântul declarat responsabil cu problemele sentimentale ale omenirii. La fel de nerăbdători să profite de atmosfera încărcată de feromoni sunt şi persoanele care trăiesc o dragoste nemărturisită. Acesta este momentul protrivit pentru a-i oferi persoanei după care suspină o felicitare sau o cutie de bomboane în formă de inimă. Într-o altă zi a anului, mulţi s-ar jena să facă acest lucru, ştiind că riscă să se facă de râs dacă sentimentele nu le sunt împărtăşite, dar de Sfântul Valentin astfel de gesturi şi declaraţii de iubire sunt permise, iar şansele ca răspunsul să fie favorabil sunt cel puţin la fel de mari ca şi aşteptările celor care-şi încearcă norocul.

Avem nevoie de o zi specială pentru a celebra dragostea?

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că atunci când îi spui unei persoane „Te iubesc”, îi spui, de fapt, „Tu nu vei muri niciodată”. Aşadar, iubirea nu are termen de garanţie şi cu atât mai mult nu este valabilă doar o zi. Oamenii nu se îndrăgostesc doar pentru că există o zi de acest fel, iar cei ce se iubesc, nu se iubesc mai aprins pentru că s-a ridicat o zi la rangul de „zi a îndrăgostiţilor”. Nu trebuie să uităm că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii. Noi trebuie să sărbătorim iubirea în fiecare zi, prin dăruirea de sine şi prin deschiderea faţă de celălalt. Pasiunea în cuplu nu se întreţine doar prin dovezi ritualice de iubire cu ocazia sărbătorilor, ci prin atenţia zilnică faţă de partener. Dragostea romantică se poate manifesta printr-o mulţime de gesturi simple, care nu costă nimic, dar care arată partenerei că este mai mult decât persoana care îţi calcă o cămaşă. De aceea, spiritualitatea ortodoxă are o viziune integratoare, iar spiritul critic în lumina creştină conduce la discernământ chiar şi în astfel de cazuri.

Cuvânt pentru cei care încă mai cred că pelerinii sunt „pupători de oase”

Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte.

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.

De ce sunt pelerinii următori ai lui Hristos

Astăzi, într-o lume în care omul caută cu orice preţ confortul, pare extrem de greu de crezut că mai există persoane (şi nu puţine) dispuse să participe la pelerinaje şi să aştepte zeci de ore pentru a se închina la sfintele moaşte. Chiar dacă există voci care consideră pelerinajul o manifestare depăşită, care aparţine trecutului, fiind chiar un semn al retrogradării culturale, totuşi acest tip de manifestare religioasă nu este deloc învechită, nu este nici nouă, ci face parte din faptul religios, ca un răspuns al schimbărilor din societatea noastră. Sfintele moaşte confirmă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în contemporaneitate, întrucât nu inspiră teamă sau silă, ci sunt izvor de har.

Nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu

După Edictul de toleranţă din anul 313, catacombele şi mormintele martirilor au fost primele locuri de pelerinaj, iar Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a mers în Ţara Sfântă pentru a afla lemnul Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Această rânduială veche a Bisericii Ortodoxe, ce are ca rol apropierea oamenilor între ei şi a tuturor de Dumnezeu, este considerată o călătorie în emoţie şi rugăciune, cu dorinţa de a fi asemenea sfinţilor cu care sau spre care călătoresc. Într-un pelerinaj, credinciosul trebuie să se schimbe, să aibă o altă simţire întrucât intră în pridvorul sfinţeniei.

Pelerinajul este văzut o stare de jertfă, un efort de căutare a ajutorului divin, în care Dumnezeu apreciază şi răsplăteşte conlucrarea noastră. Poate fi considerat o mulţumire adusă divinităţii, fiind o formă de jertfă a timpului şi energiei, în funcţie de care se cunoaşte măsura dragostei. Această formă de regăsire şi de socializare trebuie să fie o întâlnire sub semnul sfinţeniei, convinşi fiind că darul lui Dumnezeu este bogat. Se spune că atunci când omul este necăjit, se apropie mai mult de Dumnezeu. De aceea, nicio lipsă nu este o piedică în calea pelerinajului, decât lipsa credinţei, întrucât Dumnezeu nu-i lasă lipsiţi pe cei care vin în pelerinaj, la fel ca în episoadele biblice. Într-un pelerinaj Îl căutăm pe Dumnezeu, iar cele materiale se adaugă vieţii noastre; nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu pentru că El este atotputernic, dar şi bun.

Pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia

O astfel de călătorie mistică reuşeşte să strângă oamenii în numele lui Dumnezeu, având în acelaşi timp şi o dimensiune misionară, esenţa misiunii Bisericii fiind căutarea sfinţeniei. Este un loc propice pentru catehizare pentru că aici oamenii sunt dornici să înveţe. În drum spre Emaus, Mântuitorul le-a tâlcuit din Scripturi celor doi ucenici şi abia apoi L-au cunoscut, la Frângerea Pâinii. Pelerinajul presupune mişcare (fizică) către Dumnezeu, dinamism, puterea lui Dumnezeu acolo unde se adună mai mulţi în numele Lui. El ne oferă şi direcţia de mers, drumul spre Hristos fiind un drum sigur, tocmai ţelul diferenţiind pelerinajul de turismul simplu.

Este adevărat că pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia. În acest fel avem ocazia să ne punem în ordine gândurile şi putem să ne gândim mai mult la ceilalţi. De asemenea, trebuie să transformăm energia fizică în energie spirituală, pelerinajele pe verticală ajutându-ne să acumulăm anumite elemente de sprijin pentru marele pelerinaj pe orizontală, de la moarte la viaţă.

Ţelul comun şi starea specială de împărtăşire a condiţiei de pelerin îl ajută pe om într-o anumită formă de educare a trupului. Pelerinajul se învaţă, iar motivaţia şi susţinerea este asigurată şi de grup. De aceea, se spune că rândul te transformă în pelerin, te face să intri în starea bucuriei libere de întâlnire cu sacrul. Comunitatea apropiată, bazată pe credinţă, emoţie şi dialog îl ajută pe pelerin să stabilească nişte relaţii total diferite faţă de viaţa sa obişnuită. Prin comunicare se ajunge la comuniune, creându-se astfel comunitatea. Ştiindu-se că în racla cu sfintele moaşte este concentrat foarte mult sacru, nerăbdarea, tensiunea şi emoţia din rând sunt foarte mari, iar persoanele implicate sunt depăşite uneori de această stare.

Pelerinul e mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu

Pelerinajul este o întâlnire cu cei cărora biruinţa asupra slăbiciunilor firii materiale le-a adus cununa sfinţeniei, sub forma nestricăciunii trupurilor. Umanitatea pelerinilor se întăreşte în credinţă prin contactul cu mărturiile concrete ale biruinţei asupra firii stricăcioase a omului, cu ajutorul harului Sfântului Duh. Este adevărat că minunile nu se manifestă atât de vizibil pe cât ar vrea oamenii pentru că ar fi prea mici; cele mai mari minuni sunt însă nevăzute, în interior. Minunea cea mai mare este că niciun om care vine cu sinceritate la pelerinaj nu pleacă fără să aibă un folos, fiind mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu.

Ceea ce este important este faptul că Dumnezeu nu ne sileşte, ci ne aşteaptă să pornim spre El, nu ne lasă să parcurgem singuri toată calea, ci vine în întâmpinarea noastră. Un pas mic făcut de om către Dumnezeu, este completat de Părintele Atotputernic în locurile unde noi mai avem de lucrat. În această călătorie mistică, în care timpul şi spaţiul părăsesc coordonatele obişnuite, credincioşii sunt animaţi de dorinţa de experiere a sacrului şi de întâlnire cu umanul transfigurat.

Chiar dacă pentru unii pelerinajul poate fi un troc, şi nu o transformare, totuşi nicio jertfă formală nu rămâne nerăsplătită. În această rupere de ritm în viaţa omului obişnuit, dorinţa de a participa la un eveniment minunat îi ajută pe oameni să treacă proba fizică a pelerinajului şi să înţeleagă faptul că un incident care se petrece în rând, nu se reverberează la raclă. Într-o epocă a vitezei, pelerinii aleg să se oprească pentru un moment şi să petreacă un anumit timp la rând pentru întâlnirea cu sfinţii, putându-se spune că aleg, cu bună ştiinţă, „calea cea strâmtă”.

„Iubirea de ţară este treaptă către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu”

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune: aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În continuare, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă.

 

Cum putem defini patriotismul şi sentimentul de ataşament faţă de caracterul naţional în epoca globalizării?

Prima informație pe care o poate accesa cineva interesat de semnificația cuvântului patriotism, cea din DEX, ne arată că patriotismul este un sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Naționalismul este definit în aceeași sursă drept o doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale. Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc) trebuie înțeles ca promovarea unui neam printre celelalte, ca afirmare și manifestare a propriei noastre identități în raport cu ceilalți. Epoca aceasta a globalizării, chiar dacă în unele opinii are drept efect dizolvarea identităților, totuși cred că are meritul de a pune în evidență caracterele tari și identitățile bine definite. Unul dintre principiile organizării lumii în care trăim este și acela al unității în diversitate și al respectului reciproc. În acest sens, Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar Mihail Sadoveanu arăta că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Care sunt avantajele unui sentiment de apartenenţă la o naţiune, în afară de asigurarea solidarităţii celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene?

Este avantajul de a-ți cunoaște părinții și moștenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta hainele care ți se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ți fie ori prea strâmte, ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalți fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

„Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor”

Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism cultivă astăzi şcoala?

După cum am vorbit la început, patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l avem sădit în noi. Un muzeu care-ți vorbește despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai greu să-ți înăbuși un sentiment legitim, ființial. Școala, alături de Familie și Biserică, îl însoțește pe copil pe acest drum al devenirii sale, spre aflarea și afirmarea propriei identități. O face prin materiile studiate, între care Limba și literatura română, Istoria și Geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de vocație și prin activități extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine și pe ceilalți, dezvoltându-și aptitudinile și capacitatea de a lucra în echipă, formându-și atitudini de respect față de personalitatea celor de lângă ei.

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spațiul și cu timpul, în timp ce religia este relația omului cu eternitatea și cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a celor care „nu au cetate stătătoare” este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea față de aproapele nostru este treaptă a iubirii către Dumnezeu, putem spune că iubirea de țară și de moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri este treaptă în drumul nostru către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu.

„Să fim iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!”

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a limbii și poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezați la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-am descoperit și format odată identitatea de români și de creștini. În acest context era firesc ca Biserica să cultive dragostea față de limba vorbită de popor introducând-o în cărțile de cult, să promoveze exemplul conducătorilor care și-au sfințit viața prin fidelitatea și responsabilitatea față de poporul pe care Dumnezeu l-a încredințat lor să-l conducă și prin apărarea și mărturisirea credinței ortodoxe strămoșești chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut Sfinții Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și clerul ortodox și-au adus contribuția la toate marile evenimente din istoria țării, luându-și chiar asupra lor, atunci când situația a impus-o, responsabilitatea de locțiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenței domnești. Ca exemplu asupra modului cum a promovat Biserica ortodoxă română sentimentul responsabilității față de patrie aș aminti aici un cuvânt pe care l-a ținut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată necunoscută (se bănuiește că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii țării să-și unească forțele pentru a găsi cele mai potrivite mijloace pentru a scoate țara din situația de criză în care se afla: „ Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite. (…)

Fieşte-carele dar cu slobodă limbă şi cu suflet duios de Patrie, nerăpindu-se de iubirea de sine, sau de a interesului particulariu, vorovească fără sfială cele ce socoteşte pentru obştescul folos şi pentru fericirea Patriei, şi darul cel dumnezeesc să întărească sfaturile noastre la un cuget şi să ne învrednicească a vedea fericirea ei şi scăparea de realele ce o au cuprins”.

Astăzi este ziua serbării Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioți cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea față de patrie nu ține doar de autorități. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceștia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine asupra modului cum și-a îndeplinit obligațiile zilnice. Suntem patrioți în momentul în care în activitatea pe care o desfășurăm căutăm să fim cât mai buni și de folos celorlalți, conştienți fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor și nici lui Dumnezeu. Să fim, așadar, iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑