„Fiecare om când iartă, Îl imită pe Dumnezeu”

Iubirea faţă de aproapele se manifestă nu printr-o atitudine rece şi indiferentă faţă de semeni, limitându-se doar de a nu vătăma persoana şi drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o întrajutorare benevolă şi jertfelnică, ce depăşeşte imperativul dreptăţii, iar prin includerea iertării, primim ajutor în procesul asemănării noastre cu Dumnezeu. De aceea, iertarea creştină este înţeleasă ca o hotărâre conştientă, luată în minte şi în inimă, de a ierta necondiţionat ofensa produsă de altcineva, fără a ţine cont de preţul acestei iertări. Despre iertarea şi povăţuirea aproapelui nostru vom discuta cu pr. asist. cercetător dr. Liviu Petcu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.

 

 În rugăciunea Tatăl nostru, noi facem un fel de legământ: Dumnezeu să ne ierte în măsura în care și noi suntem iertători cu ceilalți. De câte ori trebuie să iertăm greșiților noștri?

Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”  (I Ioan 4, 7-8). La Cina cea de Taină, Domnul Hristos le spune ucenicilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, să vă iubiţi unul pe altul”(Ioan 13, 34). Această poruncă o repetă iarăşi după puţin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună acelaşi lucru cu şi mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”(Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu stăruie aşa de mult şi niciuna din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amănunţit. Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domnească Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12).

Într-una din cărțile de referință ale Spiritualității Ortodoxe, Patericul egiptean, se scrie, printre altele, despre „un frate din Libia ce a venit la avva Siluan în muntele Panefo şi i-a zis: părinte, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui bătrânul: precum te împaci, fiule, fă! Zis-a fratele: cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul: cum socoteşti, fiule, fă! Şi a zis fratele: scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la dregător! Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică: şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul: şi nu ne ierta nouă greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri! Apoi a zis bătrânului fratele: nu aşa, părinte! Iar bătrânul a zis: ba aşa, fiule! Căci cu adevărat, de vei voi să mergi la dregător, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face ţie. Şi punând fratele metanie, l-a iertat pe vrăjmaşul său”.

Dacă noi nu iertăm desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm. Căci dacă minţim, atragem osândă grea asupra noastră. Dar putem să spunem aşa ? Nu putem. Atunci, tertium non datur. Nu ne mai rămâne decât să ne stăruim să iertăm. A ierta unul altuia supărările – aceasta este calea cea lesnicioasă spre a primi iertare de păcate: întrucât cu „măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Mt. 7, 2). Ce poate fi mai uşor decât aceasta? Nu e nevoie nici de posturi, nici de nevoinţe, nici de osteneli. Iartă doar, zice Domnul, şi ţi se va ierta.

Sfinţii Părinţi ne mai supun atenţiei următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de şaptezeci de câte şapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru şi să nu ne culcăm scârbiţi împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie şi agitaţie, nu ca şi cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie și dragoste ceea cea a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertaţi şi Dumnezeu să vă ierte ! punând metanie unii altora, agonisindu-şi astfel o conştiinţă curată, dragoste nefățarnică şi fericită smerenie.

„Dacă Dumnezeu te iartă, dar nu te uită, nu te poți mântui”

De multe ori auzim expresia „Te iert, dar nu te uit”. Iertarea izvorăște din smerenie?

Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în atenție următorul fapt: „Gândește-te că toți suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Știindu-se și el bolnav, trece mai ușor și suportă mai lesne manifestările celuilalt”.

Trebuie să iertăm așa cum ne iartă pe noi Dumnezeu. Odată ce te căiești, îți mărturisești păcatul în fața duhovnicului, și primești iertare de la Dumnezeu prin mâna duhovnicului, și nu îl mai repeți, de acel păcat nu ți se va mai cere socoteală la judecata cea înfricoșătoare, pentru că Dumnezeu ți l-a iertat, nu-Și mai aduce aminte de el, nu-l mai aduce în atenție, l-a șters de tot, tu de ce să nu faci astfel cu greșelile fraților tăi? Dacă Dumnezeu „te iartă, dar nu te uită”, nu te poți mântui. Dacă n-am primi de la Dumnezeu iertarea prin ștergerea cu totul a păcatelor din suflete și din memoria lui Dumnezeu, nu ne-am putea mântui.

În Patericul egiptean ni se mai istorisește că un bătrân susținea cu tărie că „smerenia poate mai mult decât toată sila” şi a povestit şi un lucru ca acesta: erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unul asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să facă rău celuilalt. Iar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-i biruim cu darul lui Dumnezeu. Şi i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască? Iar el zicea: răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu! Aşadar pândea şi când avea acela un praznic de sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis: veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. Deci mergând după dânsul îşi ziceau: oare ce are să facă? Şi după ce au venit l-au aflat făcând slujbă şi toată cetatea era adunată acolo. Atunci episcopul a căzut în genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu eşti stăpân şi părinte! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii. Şi zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu”. În aceeași carte de spiritualitate citată mai sus, mai stă scris și următoarea butadă: „A zis un bătrân: dacă, smerindu-te, vei zice cuiva: iartă-mă, îi arzi pe draci”.

„Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti”

În Canonul de dinaintea Împărtășirii există îndemnul de a merge și de a te împăca cu cei ce te-au mâhnit. În procesul delicat al iertării, cine trebuie să facă primul pas?

Noi trebuie să iertăm şi să cerem iertare, chiar dacă nu ne ştim vinovaţi. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune : „…dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta, (deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci şi el dacă are ceva împotriva ta – n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei. Tot referitor la acest lucru, Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune că, atunci când se va arăta Mântuitorul în slava Sa având semnele pe care le-a pătimit pentru noi şi văzând pe sfinţii care au pătimit pentru El având semnele Lui, iar dacă noi ne vom arăta neavând semnele patimilor Lui în trupul nostru, -ocara altora prin blândeţe, hulirea altora prin binecuvântare etc. – ne vom ruşina să apărem în faţa Lui. Vrednicul de pomenire – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae considera că, mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti. Iar tu vei spori făcând aceasta fără să te ştii vinovat. Apoi vei adăuga la această bună conştiinţă şi mulţumirea de a-l vedea pe acela cu inima înmuiată. Bunătatea biruieşte până la urmă răutatea sau comuniunea, răceala singurătăţii egoiste.

Trebuie să ştim că acei care ne necăjesc, ne ajută mult la mântuire pricinuindu-ne mari câştiguri sufleteşti, dar cu riscul ca ei să piardă mântuirea. Dacă-i aşa, apoi nu ne vom ruga şi noi pentru ei, ştiind că ei sunt binefăcătorii noştri ?

Cred că de multe ori ne-a frământat mintea următoarea întrebare: De ce atunci când ne cerem iertare de la cineva, el ne închide uşa sufletului său, nevrând să o primească? Aș răspunde tot cu o pildă foarte ilustrativă din același Pateric, unde scrie că un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că un frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârbă asupra unui frate. Şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărnicie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine.

Adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi – pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului – nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca evanghelică, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat.

„Şi cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească”

De unde să începem când vrem să iertăm pe cineva?

Referitor la această temă a iertării fratelui, pe lângă cele scrise mai sus, Mântuitorul ne mai învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două” (Matei 5, 39-41). Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând aceste cuvinte, scrie: „De ce porunceşte astfel? Ca pe tine să te păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe acela să-l îndrepte prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă ca un Bun, sub jugul dragostei” (Capete despre dragoste, suta întâi, cap. 62).

Ştim că Bunul Mântuitor, i-a iertat pe chinuitorii ce L-au pironit pe Cruce, apoi exemplul Său a fost urmat de Sfântul arhidiacon Ştefan şi de numărul mare de martiri care s-au jertfit rugându-se, binecuvântându-i şi iertându-i pe acei care-i ucideau. Ne amintim şi de Sfântul Apostol Pavel, care ştia că duhurile rele au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte împotriva acelora care-l ocărăsc, hulesc şi prigonesc, ca să-i urască şi să calce porunca iubirii. Dar el cunoscând gândurile lor, răbda, mângâia şi binecuvânta pe cei ce-l prigoneau, ca să biruiască pe demoni şi să se unească cu Dumnezeu, biruind răul prin bine, după asemănarea lui Dumnezeu. În același gând, Sfântul Maxim Mărturisitorul lansează exortația: „Te-a blestemat cineva? Nu-l urî pe el, ci pe diavolul care a pus la cale blestemul”. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii: diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Să iubeşti pe oameni (ne mai îndeamnă Sfântul Maxim) şi să suferi pentru ei când greşesc, dar să lupţi neîncetat împotriva dracilor vicleni prin iubire. (Cuvânt ascetic, cap. 17). Aș aminti aici și de acel citat – celebru de altfel – al Fericitului Augustin: „Să nu urăști pe om pentru păcat, nici să iubești păcatul pentru om, ci să urăști păcatul și să-l iubești pe om”. Adică să urăști păcatul și să-l iubești pe păcătos. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne învață că, adevărații sfinți, „de-ar fi dați de zeci de ori pe zi arderii din pricina oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură”.

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul Providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare, „cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţei” (Sfântul Maxim, Capete despre dragoste).

„Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu”

Folosim adesea cuvintele „Dumnezeu să te ierte!” Cine iartă de fapt: Dumnezeu sau omul?

Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu pe dânsul, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis : Vă iert, ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă : Dumnezeu să te ierte! sau  Dumnezeu să-l ierte!

 

Care trebuie să fie relația dintre iertare, rugăciune și pocăință?

Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi putem ajunge la măsură dumnezeiască prin aceasta. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă doar răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte.

Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” (Cuvinte despre sfintele nevoințe). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi aşa, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă cu bărbăţie răul altora şi nu se mânie pe ei. Și semnul nefăţarnic al iubirii este iertarea greşalelor.

În Patericul românesc, vrednicul de pomenire părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan ne readuce în atenție canonul pe care trebuia să-l împlinească acel monah din obștea Cuviosului Paisie de la Neamţ († 1794) care, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara: stareţul Paisie îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.

Aș mai semnala un fapt și anume acela că și cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească. Dacă totuși căința lui este sinceră și din toată inima, el nu va mai săvârși acea greșeală, producând supărare celuilalt. Sau cel puțin căderile lui vor fi mult mai rare, până ce va ajunge la vindecarea desăvârșită în acest sens.

Tot aici cred că nu este lipsit de importanță să amintesc cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul care ne învață cum să procedăm atunci când cineva în mod viclean ne cere iertare. „Pe omul care îți cere iertare sinceră când greșește, să-l ierți cu bunătate de fiecare dată și să-l iubești și de aproape. Iar pe cel viclean, care îți cere chipurile iertare, ca să-și facă treaba lui și mereu să te încurce în treburile lui, și care vatămă sufletește pe alți oameni, iartă de șaptezeci de ori câte șapte și în continuare să-l iubești de departe și să te rogi pentru el”.

„V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fer. Augustin)

Cât de importantă este iertarea în întoarcerea omului către Dumnezeu și în menținerea unei legături vii cu Divinitatea?

Precum ați spus, cred că iertarea joacă un rol determinant în întoarcerea omului către Dumnezeu și reluarea unei legături vii cu Acesta. Și astăzi, în unele locuri, bunicii și părinții noștri, înainte de a merge la Biserică, își cer iertare de la cei cu care conviețuiesc. În acest sens, relatez un episod din familia marelui teolog ortodox rus Vladimir Lossky, episod consemnat în scris de Mitropolitul Antonie de Suroj, în cartea sa Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Editura Doxologia, 2014. Mitropolitul amintit scrie că într-o zi, a venit la ei înainte de a merge la biserică și i-a găsit pe cei patru copii stând în rând, iar tatăl și mama îngenuncheau înaintea fiecăruia dintre ei și le cereau iertare fiindcă voiau să meargă să se spovedească și să se împărtășească. Aceasta – subliniază mitropolitul – i-a marcat pe acești copii mult mai mult decât toate felurile de virtute pe care le vor fi avut – acest fapt că un om matur poate cere iertare de la un copil.

Îmi vine acum în memorie și o întâmplare din viața Avvei Anub, Avvei Pimen și a fraților săi, care cred că este foarte relevantă pentru acest subiect și care va lămuri cel puțin o parte din întrebarea dumneavoastră. Avva Ioan a povestit că avva Anub, avva Pimen şi ceilalţi fraţi, ieşiţi din acelaşi pântece, călugări la Sketis, când au venit mazichii şi au pustiit locul pentru prima dată, au plecat de acolo şi s‑au oprit într‑un loc numit Terenuti, atât cât să‑şi dea seama dacă le este de vreun folos să rămână. Au rămas într‑un vechi templu câteva zile. Avva Anub a zis avvei Pimen: Milostiviţi‑vă, tu şi fraţii tăi, să staţi fiecare în linişte şi să nu ne întâlnim săptămâna aceasta. Avva Pimen a zis: Facem cum vrei. Şi aşa au făcut. În templul acela se afla o statuie din piatră. Avva Anub se trezea în fiecare dimineaţă şi azvârlea cu pietre în faţa statuii şi în fiecare seară îi zicea: Iartă‑mă. A făcut aşa toată săptămâna. Sâmbătă, când s‑au întâlnit cu toţii, avva Pimen l‑a întrebat pe avva Anub: Avva, te‑am văzut toată săptămâna cum azvârleai cu pietre în faţa statuii, şi după aceea cum îi cereai iertare. Un om credincios face aşa ceva? Bătrânul i‑a răspuns: Am făcut aceasta pentru voi. Aţi văzut că am azvârlit cu pietre în faţa statuii: oare a scos ea vreun cuvânt ori s‑a mâniat? Avva Pimen a zis: Nu. Apoi i‑am cerut iertare. S‑a tulburat ea oare sau a zis: Nu te iert? Avva Pimen a răspuns: Nu. Atunci bătrânul a con­tinuat: Noi suntem şapte fraţi; dacă vreţi să rămâ­nem împreună, trebuie să fim ca statuia aceasta, care şi dacă o cerţi, şi dacă o slăveşti, nu se tulbură deloc. Dacă nu vreţi să fiţi astfel, iată, templul acesta are patru intrări. Fiecare poate merge unde doreşte. Atunci fraţii s‑au aruncat la pământ şi i‑au zis avvei Anub: Părinte, facem cum vrei tu. Te ascultăm”.

Precum am putut observa, Sfinţii Părinţi și unii dintre scriitori bisericești, despre care pe bună dreptate s-a spus că de-atâta bunătate nu mai ştiau ce-i răutatea, ne dau o mulţime de amănunte şi de argumente în favoarea iertării, pentru că au înţeles cât de mult o preţuieşte Dumnezeu şi cât de folositoare ne este nouă. În încheiere, aș dori să redau tot un panseu patristic deosebit de persuasiv – cred eu – în a-ți ierta confratele: „V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fer. Augustin).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: