„Suntem aproapele cuiva atunci când ne aplecăm asupra sufletului său”

Milostenia este acea exteriorizare în fapte a iubirii faţă de aproapele, o identificare cu cel aflat în suferinţă, trăirea intensă a iubirii, pornită dintr-o inimă ce suferă pentru cei care, într-un moment sau în altul, se află în necazuri. Acest sentiment îşi are izvorul în iubirea faţă de Dumnezeu, care nu poate fi concepută şi înţeleasă fără iubirea aproapelui, milostenia fiind iubirea manifestată concret. Dincolo de ajutorul material ilustrat în faptele milei trupeşti, există şi un ajutor concretizat în faptele milei sufleteşti, despre care vom vorbi cu pr. asist. dr. Cezar-Paul Hârlăoanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Sfinţii Părinţi ne spun că avem datorii faţă de trupul, dar şi faţă de sufletul aproapelui nostru. Care este sensul grijii pentru sufletul aproapelui?

În primul rând, trebuie să ne gândim că omul, ca şi constituţie, este trup şi suflet, iar atunci când ne raportăm la persoana de lângă noi, trebuie să purtăm grijă de trupul său, dar şi de sufletul său pentru că, după cum ne spune Mântuitorul, „Ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” De aceea, putem spune că, din acest punct de vedere, prioritară în relaţia cu semenul nostru este şi grija faţă de suflet, văzut ca o fărâmă a dumnezeirii prezentă în om.

„Rugăciunea ne implică direct şi ne aşază într-o comuniune sufletească personală cu aproapele şi cu Dumnezeu”

Cum pot fi transpuse faptele milei trupeşti în fapte ale milei sufleteşti? Poate fi omul flămând şi însetat şi de lucrurile sufleteşti?

Şi încă cum! Mântuitorul Iisus Hristos, în predica de pe munte, menţionează în rândul fericirilor şi pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate. Aşadar, în viaţa umană poate fi vorba şi de o altfel de foame şi de sete, pe scurt, de dorul după Dumnezeu. Atunci când ne raportăm la faptele trupeşti, trebuie să ştim că ele au în mod obligatoriu şi un corespondent în plan duhovnicesc pentru că toate aceste fapte trebuie să arate apropierea de Dumnezeu. De fiecare dată când Mântuitorul ne îndeamnă la săvârşirea milosteniei faţă de celălalt, nu ne îndeamnă doar la fapte trupeşti, ci scopul final este cel de a-l mântui pe aproapele întrucât nu ne mântuim singuri, ci doar în comuniune cu cel de lângă noi. În Sfânta Scriptură vedem cazul acelui tânăr bogat, care Îl întreabă pe Mântuitorul ce ar trebui să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. În momentul în care tânărul spune că a păzit poruncile din tinereţile lui, Domnul Hristos îl îndemnă la împărţirea averii către săraci. Această împărţire nu trebuie înţeleasă doar la nivel trupesc, ci mai ales ca apropiere de cel sărac. Un alt exemplu pentru ceea ce doresc să menţionez se găseşte în pilda samarineanului milostiv, unde vedem că primul gest al samarineanului este de a se apleca asupra celui căzut între tâlhari. Acesta este primul act de milostenie pe care-l face samariteanul pentru omul oarecare de lângă drum, toate celelalte lucruri ulterioare avându-şi punctul de plecare în această aplecare asupra străinului. Aşasar, suntem aproapele cuiva doar în momentul în care ne aplecăm asupra sufletului său.

Cum putem îmbrăca un suflet şi cât de importantă este rugăciunea pentru aproapele?

Un suflet îl putem îmbrăca prin rugăciune, pentru că sufletul nu suferă nici de frig, nici de foame, nici nu are nevoie de odihnă, ci tot ceea ce are nevoie poate găsi în rugăciune. Atunci când un om se roagă, prin intrarea în convorbire cu  Dumnezeu, el părăseşte timpul profan al lumii înconjurătoare şi intră cumva în timpul şi în odihna lui Dumnezeu. În mod firesc, aproapele are nevoie de rugăciunea noastră, iar Dumnezeu nu lasă nerăsplătit acest efort. Te rogi pentru cineva pentru că ştii şi simţi că are nevoie de rugăciune sau el însuşi nu se poate ruga, din diverse motive. Rugăciunea aceasta ne implică direct şi ne aşază într-o comuniune sufletească personală cu aproapele şi cu Dumnezeu. Aşa cum s-a întâmplat în cazul slăbănogului adus la Mântuitorul de prietenii săi, un simplu gest sau efort se poate transforma într-o rugăciune.

Dacă faptele milei trupeşti se pot împlini oricând, consideraţi că pentru faptele milei sufleteşti este nevoie de o pregătire şi de o anumită stare duhovnicească?

Aşa cum faptele milei trupeşti se pot împlini când cel de lângă noi are nevoie, în acelaşi mod şi faptele milei sufleteşti se pot împlini în orice moment. Modul în care ne apropiem de ceilalţi nu ne cere decât pregătirea permanentă la nivel personal deoarece aceste fapte ne ajută şi în creşterea noastră interioară, pentru mântuirea proprie şi pentru relaţionarea cu Dumnezeu. Degeaba ne pregătim să oferim un răspuns aproapelui nostru, dacă nu îl oferim la momentul oportun. De multe ori însă, mila sufletească nu presupune neapărat o mişcare fizică spre celălalt. Simplul fapt de a asculta pe cineva ne poate aşeza din punct de vedere duhovnicesc mai aproape de semeni decât dacă i-am spune o mie de cuvinte.

„Dacă nu iubeşti pe cineva, atunci nu-i doreşti mântuirea”

Cum ne ferim să-l judecăm pe aproapele, având în vedere că noi trebuie să hotărâm pe cine îndreptăm?

Judecata aproapelui este o problemă a societăţii în care trăim pentru că e foarte dificil să te abţii să-l judeci pe cel de lângă tine. Noi nu ne putem face că nu vedem greşelile aproapelui, dar aici intervine capacitatea fiecăruia de a discerne în momentul respectiv. Văd păcatul cuiva, dar nu pentru a-l judeca, ci pentru a-mi fie un exemplu că şi eu, la rândul meu, pot cădea în acelaşi  păcat. În momentul în care am conştientizat greşeala pe care o face aproapele meu, trebuie să mă mişc spre el şi să relaţionez cu el, cu scopul de a-l mântui. Exemplul desăvârşit îl găsim în persoana Mântuitorului Hristos, Care mereu a relaţionat cu păcătoşii cu scopul de a-i îndrepta. Domnul Hristos relaţionează cu precădere cu vameşii şi cu femeile desfrânate, care erau excluşi de către farisei de la planul de mântuire. Or, Mântuitorul vine în lume şi să ne arate cum să ne comportăm cu aceste categorii sociale, cum să relaţionezi cu cel păcătos fără a-l judeca: cu dragoste. Pentru că dacă nu iubeşti pe cineva, atunci nu-i doreşti mântuirea.

Care trebuie să fie raportul dintre cuvânt şi faptă: să vorbim tuturor sau să-i lăsăm să vadă faptele noastre?

Trebuie să vorbim, lăsând să se vadă faptele nostre. Sfântul Apostol Pavel, atunci când se raportează la propovăduire, se întreabă retoric: „Cum vor crede, dacă nu au auzit? Cum vor auzi, dacă nu li s-a propovăduit?” Cuvântul Întrupat, Hristos Domnul, trebuie propovăduit prin cuvânt şi transmis mai departe. În acelaşi timp, Scriptura ne arată importanţa conformării vieţii cu cuvântul transmis: Aşa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor, încât văzându-le să creadă! Important e ca ceea ce mărturisim despre Dumnezeu să apară ca o propovăduire şi prin propria viaţă. Mântuitorul nu le spune niciodată fariseilor că ceea ce ei învăţau ar fi greşit, dar raportarea la Lege era greşită şi aplicarea acesteia în propria lor viaţă. Aşadar, este foarte important ca între faptă şi cuvânt să existe o puternică legătură şi o strânsă corelare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: