„Iubirea de ţară este treaptă către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu”

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune: aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În continuare, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă.

 

Cum putem defini patriotismul şi sentimentul de ataşament faţă de caracterul naţional în epoca globalizării?

Prima informație pe care o poate accesa cineva interesat de semnificația cuvântului patriotism, cea din DEX, ne arată că patriotismul este un sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Naționalismul este definit în aceeași sursă drept o doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale. Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc) trebuie înțeles ca promovarea unui neam printre celelalte, ca afirmare și manifestare a propriei noastre identități în raport cu ceilalți. Epoca aceasta a globalizării, chiar dacă în unele opinii are drept efect dizolvarea identităților, totuși cred că are meritul de a pune în evidență caracterele tari și identitățile bine definite. Unul dintre principiile organizării lumii în care trăim este și acela al unității în diversitate și al respectului reciproc. În acest sens, Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar Mihail Sadoveanu arăta că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Care sunt avantajele unui sentiment de apartenenţă la o naţiune, în afară de asigurarea solidarităţii celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene?

Este avantajul de a-ți cunoaște părinții și moștenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta hainele care ți se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ți fie ori prea strâmte, ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalți fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

„Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor”

Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism cultivă astăzi şcoala?

După cum am vorbit la început, patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l avem sădit în noi. Un muzeu care-ți vorbește despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai greu să-ți înăbuși un sentiment legitim, ființial. Școala, alături de Familie și Biserică, îl însoțește pe copil pe acest drum al devenirii sale, spre aflarea și afirmarea propriei identități. O face prin materiile studiate, între care Limba și literatura română, Istoria și Geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de vocație și prin activități extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine și pe ceilalți, dezvoltându-și aptitudinile și capacitatea de a lucra în echipă, formându-și atitudini de respect față de personalitatea celor de lângă ei.

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spațiul și cu timpul, în timp ce religia este relația omului cu eternitatea și cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a celor care „nu au cetate stătătoare” este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea față de aproapele nostru este treaptă a iubirii către Dumnezeu, putem spune că iubirea de țară și de moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri este treaptă în drumul nostru către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu.

„Să fim iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!”

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a limbii și poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezați la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-am descoperit și format odată identitatea de români și de creștini. În acest context era firesc ca Biserica să cultive dragostea față de limba vorbită de popor introducând-o în cărțile de cult, să promoveze exemplul conducătorilor care și-au sfințit viața prin fidelitatea și responsabilitatea față de poporul pe care Dumnezeu l-a încredințat lor să-l conducă și prin apărarea și mărturisirea credinței ortodoxe strămoșești chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut Sfinții Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și clerul ortodox și-au adus contribuția la toate marile evenimente din istoria țării, luându-și chiar asupra lor, atunci când situația a impus-o, responsabilitatea de locțiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenței domnești. Ca exemplu asupra modului cum a promovat Biserica ortodoxă română sentimentul responsabilității față de patrie aș aminti aici un cuvânt pe care l-a ținut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată necunoscută (se bănuiește că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii țării să-și unească forțele pentru a găsi cele mai potrivite mijloace pentru a scoate țara din situația de criză în care se afla: „ Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite. (…)

Fieşte-carele dar cu slobodă limbă şi cu suflet duios de Patrie, nerăpindu-se de iubirea de sine, sau de a interesului particulariu, vorovească fără sfială cele ce socoteşte pentru obştescul folos şi pentru fericirea Patriei, şi darul cel dumnezeesc să întărească sfaturile noastre la un cuget şi să ne învrednicească a vedea fericirea ei şi scăparea de realele ce o au cuprins”.

Astăzi este ziua serbării Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioți cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea față de patrie nu ține doar de autorități. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceștia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine asupra modului cum și-a îndeplinit obligațiile zilnice. Suntem patrioți în momentul în care în activitatea pe care o desfășurăm căutăm să fim cât mai buni și de folos celorlalți, conştienți fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor și nici lui Dumnezeu. Să fim, așadar, iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!

Adevărata poveste a femeii din Prahova care s-a întâlnit cu Sfânta Parascheva

Despre persoana care a trecut la Domnul, în anul 2013, în preajma sărbătorii Sfintei Parascheva, în timp ce se afla la rând pentru a se închina la sfintele moaşte, s-au spus multe în mass-media. Din păcate, cel mai adesea abordările presei au fost de natură să îndurereze şi mai mult familia doamnei Florica. Era, aşadar, o datorie morală ca, alături de alte forme de sprijin acordate, să o fie oferită familiei şansa de a relata cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile, oferind şi publicului posibilitatea de a cunoaşte povestea reală a celei care a ales să vină la Iaşi, deşi se ştia foarte bolnavă.

Pentru Florica Niţă din satul Poienarii Rali, judeţul Prahova, întâlnirea cu Sfânta Parascheva reprezenta punctul central al fiecărui an. Dacă nu reuşea să ajungă la Iaşi, atunci acel an era unul trist pentru ea. Pentru acest ultim pelerinaj a riscat totul, încredinţând toată viaţa ei lui Dumnezeu şi Sfintei Parascheva. Iar pentru că avea o credinţă adevărată, nu s-a înfricoşat de întâlnirea cu Dumnezeu în locul cel mai presus de ceruri.

Doamna Florica s-a bucurat de mulţi prieteni, unii dintre ei chiar preoţi. Părintele Alexandru Maxim, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Poienarii Rali, o descrie pe doamna Florica drept o „persoană devotată Bisericii, ce se îngrijea ca în fiecare post să se spovedească şi să se împărtăşească“. Vorbind despre suferinţa doamnei Florica, este convins că „toate greutăţile din lumea aceasta tind să ne trezească, să ne spună că locul nostru nu este aici. Chiar dacă în aceste momente durerea este reală, Dumnezeu are o rânduială bine stabilită pentru fiecare om în parte, iar acest lucru ne dă speranţă“. Atunci când a aflat despre decesul enoriaşei sale la Iaşi, părintele s-a gândit încă o dată la grija pe care le-o poartă Dumnezeu celor care-L iubesc. „Momentul morţii este unul foarte important şi de aceea nu cred că oricine putea să treacă la viaţa cea veşnică în preajma Cuvioasei Parascheva. Doamna Florica s-a luptat cu o suferinţă cumplită, însă chiar şi acest ultim act de a merge spre sfinţenie l-a făcut cu nădejdea că la capăt o aşteaptă Hristos“, spune părintele Alexandru cu un glas blând.

Părintele Dan Nedelcu a copilărit cu doamna Florica şi a cunoscut-o cum nu se poate mai bine, fiind vecini foarte mult timp. „De 20 de ani s-a luptat cu bolile şi a cunoscut suferinţa şi atunci s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Era nelipsită de la Taina Sfântului Maslu la Mănăstirea Pissiota şi mergea aşa cum putea în pelerinaje pe la mănăstiri. Chiar dacă familia nu a fost la sentimentul ei anul acesta, ea a ţinut neapărat să meargă la Iaşi cu grupul de enoriaşi din zonă. Familia nu a reuşit să o oprească pentru că avea o încredere foarte mare în Cuvioasa Parascheva, că îi va mai dărui încă un an pentru a putea să-şi ducă crucea în continuare“, spune părintele Dan, în timp ce în colţul ochilor parcă se adună lacrimi. Credinţa, întărită de nădejde şi de dragoste, a ajutat-o pe doamna Florica să treacă de orice obstacol în dorinţa ei de a se întâlni cu Dumnezeu. „Pentru ea, credinţa devenise o a doua natură. Avea un respect deosebit şi, cu toate că am copilărit împreună şi am fost foarte apropiaţi, întotdeauna îmi spunea «părinte» cu multă dragoste. Este un exemplu viu de jertfă şi deşi simţea că ar putea să nu se mai întoarcă, ea a mers la Iaşi pentru că o iubea pe Cuvioasa. Eu cred că poate fi considerată o martiră, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului, atât timp cât se ştia bolnavă, lua zilnic aproape 30 de pastile, şi cu toate acestea ea a plecat încrezătoare că Dumnezeu o va întări,  murind pentru Hristos şi pentru credinţă“, afirmă părintele, rostind cuvintele din ce în ce mai greu.

„Când venea luna octombrie, era singura ei bucurie“

De 15 ani, alături de soţul Dumitru, doamna Florica era nelipsită de la pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Anul trecut, din cauza faptului că a fost internată în spital, nu a reuşit să ajungă, iar acest lucru i-a adus o supărare ce i-a agravat boala. Deşi avea un cupon ce atesta nenumăratele ei boli, tanti Florica nu a dorit să-l folosească, ci considera că acest rând la care stătea de fiecare dată era un fel de canon pe care trebuia să-l îndeplinească. Chiar dacă în ultimii ani mergea sprijinindu-se de prietenele sale pentru a ajunge la rând, de îndată ce ajungea acolo parcă toate durerile îi dispăreau. „Într-un an a fost nevoită să stea 2 săptămâni în pat după ce s-a întors acasă, dar în următorul an a mers din nou“, ne spune domnul Dumitru cu nostalgie în glas.

Bolile de care suferea doamna Florica ar putea să descurajeze pe orice om: poliartrită, astm, suferinţă cardiacă. Dar pentru cele două fiice ale ei, Daniela şi Mariana, pentru soţul şi nepoţii ei, doamna Florica a ales să înfrunte toate bolile, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu şi în mijlocirea Sfintei Parascheva. În ultimul timp, plămânii doamnei Florica se oxigenau doar la 20% din capacitate şi avea nevoie de un aparat special pentru a putea respira. Însă, ea a renunţat la acest aparat ca să meargă la Cuvioasa. „În timpul anului nu mergea nicăieri, nici măcar până la magazin, dar când venea luna octombrie, era singura ei bucurie. În ultimul timp, nu mai putea merge nici la biserica din sat din cauza bolii, dar la Cuvioasa niciodată nu a renunţat. A stat într-un an 24 de ore la coadă, iar când a venit acasă se simţea în al nouălea cer. Anul acesta a fost prima dată când a luat cu ea actele medicale, spunând că poate nu va reuşi să stea la rând“, îşi aminteşte Mariana, încercând să-şi stăpânească lacrimile.

De fiecare dată când mergea la Cuvioasa, doamna Florica se ruga pentru toţi cei pe care îi cunoştea şi ştia că au probleme, îi trecea în acatiste şi niciodată nu le cerea bani. Familia era una dintre priorităţile doamnei Florica. Şi-a crescut cu bucurie nepoţii, iar dorinţa ei cea mai arzătoare era să îl vadă mare şi pe ultimul nepot. „Fata mea nu a stat o săptămână întreagă de vacanţă acasă, ci mereu simţea nevoia să vină la bunica ei“, mărturiseşte Mariana, îndreptându-şi privirea spre copil. Mereu cu cărticele sfinte la ea, doamna Florica avea grijă ca în fiecare an să cumpere iconiţe pentru toţi cei apropiaţi. „Nu voia să ia niciun ban pentru nimic, ci spunea că acesta este darul ei. În fiecare an ne aducea mir, tămâie şi floricele de la Cuvioasa, pe care le purtam cu noi mereu“, spune Daniela oftând.

Atunci când era mai în putere, doamna Florica cutreiera toate mănăstirile şi bisericile din împrejurimi, deoarece acolo se simţea în largul ei. Pucheni, Odăi sau Şirna erau locuri unde mergea de fiecare dată la hramuri, de multe ori chiar pe jos. Părintele Nicodim de la Mănăstirea Pissiota, care era duhovnicul ei, o întreba mereu „Floricuţa, cum ai ajuns până aici pentru că ştiu că eşti bolnavă?“. O dădea mereu exemplu de credinţă, spunând că Dumnezeu o întăreşte să călătorească atât de mult, o învredniceşte să se închine la sfintele moaşte şi o ajută să ajungă acasă. „Noi o duceam cu bicicleta la gară şi o aduceam tot pe bicicletă  înapoi, dar la biserică nu renunţa, ci întotdeauna încerca să-şi păstreze starea de rugăciune. Când la biserică preoţii se împărtăşeau, iar lumea începea să vorbească, ea citea întotdeauna dintr-o carte de rugăciuni“, afirmă Mariana, rememorând momentele.

„Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu“

Doamna Florica era foarte apropiată de Dumnezeu, dar şi de semeni. „Era exact genul de persoană care, dacă era lovită peste un obraz, îl întorcea şi pe celălalt. Întotdeauna căuta să ajute pe oricine cu tot ceea ce putea şi de aceea nu a încăput lumea în biserică la înmormântarea ei. A fost un pelerinaj continuu şi la ea pentru că toată lumea care a iubit-o s-a perindat pe la ea să-şi ia rămas-bun, chiar dacă a stat acasă o singură zi. Nu se certa niciodată cu nimeni, ba avea obiceiul să ne spună să nu-i mai certăm nici pe cei mici, chiar dacă de multe ori meritau. Oricât de mult suferea, mereu găsea puterea să ne arate un zâmbet cald şi întotdeauna încerca să-şi ascundă boala faţă de cei dragi“, povesteşte Mariana.

Momentele din apropierea hramului Cuvioasei Parascheva de anul acesta sunt rememorate cu greu de către familie. Domnul Dumitru, soţul doamnei Florica, îşi aminteşte exact firul întâmplărilor. „Când am ajuns la capătul rândului, m-a rugat să mergem mai repede. Nu am apucat să intrăm în rând, ci s-a aşezat pe o bordură pentru că deja i s-a făcut rău. În tot acest timp, Cuvioasa era aşezată spre închinare, iar exact când clopotele băteau, ea s-a prăbuşit“, spune bărbatul cu luciditate în glas. Însă, Cuvioasa Parascheva a vegheat-o pe credincioasa sa Florica. „Când am venit să o luăm pe mama, de jur-împrejur era ceaţă, în apropiere de Iaşi a început să plouă, dar când am ajuns, a ieşit un soare atât de frumos încât nu ne venea să credem. Nu am putut să o luăm din Iaşi până când nu s-a terminat slujba din ziua de Sfânta Parascheva. Apoi a plecat liniştită din Iaşi, mulţumită, cred eu, că a participat la întreaga sărbătoare a Cuvioasei“, spune Daniela. „Mama a presimţit că moare. De câte ori pleca de acasă, i se rupea inima că îi lăsa pe nepoţi acasă şi întorcea capul spre ei de nenumărate ori. Acum doar s-a urcat în maşină şi a plecat. A preferat să meargă departe de noi, să moară lângă Cuvioasa, în linişte şi mai aproape de Dumnezeu“, adaugă Mariana. „Ea a mers acolo pentru că aşa a dorit ea, nu a forţat-o nimeni. Mă rugam la Sfânta Parascheva să ne întărească pe noi şi să o ajute să se închine. Lumea ne acuză că noi am lăsat-o să meargă, dar dacă se întâmpla ceva acasă, o aveam toată viaţa pe conştiinţă că nu am lăsat-o să meargă la Cuvioasa“, continuă Mariana.

În familia Niţă, credinţa a început să fie lucrătoare prin iubire odată cu doamna Florica. „Ea l-a atras şi pe tata către Biserică. În primul an, a fost singură la Iaşi şi i-a fost foarte greu. Al doilea an, l-a convins şi pe tata să meargă, şi văzând cât de frumos este acolo, nu au mai lipsit niciodată. Şi anul acesta i-a spus mamei: «Chiar dacă nu poţi merge tu, voi merge eu»“, îşi aminteşte Mariana. „Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu. Eu locuiesc chiar lângă o biserică cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva şi, aşa cum ne-a învăţat mama, merg să-mi împărtăşesc copiii. Era foarte fericită că am botezat copilul în biserica Sfintei Parascheva“, spune cu nostalgie Mariana.

Deşi poate părea paradoxal, moartea doamnei Florica a întărit credinţa familiei, la fel cum ea a încercat în viaţa sa. „Chiar dacă noi ne aşteptam ca tata să aibă o reacţie opusă Bisericii după acest eveniment nefericit, nu s-a întâmplat acest lucru. Credem că Sfânta Parascheva va avea grijă de ea şi ne va ocroti şi pe noi în continuare pentru că aceasta era dorinţa mamei: să fim uniţi“, îmi spune Daniela, privindu-mă în ochi. Domnul Dumitru mărturiseşte cu lacrimi în ochi că va merge în continuare, atât timp cât îl va învrednici Dumnezeu, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. „Voi merge în fiecare an de acum încolo, pentru a-i mulţumi Cuvioasei Parascheva şi pentru a-i aprinde o lumânare soţiei mele“, hotărăşte bărbatul.

Doamna Florica nu a mai reuşit, anul acesta, să se închine sfintelor moaşte, dar, aşa cum sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, în cuvântul de învăţătură de după Sfânta Liturghie oficiată pe 14 octombrie 2013, dumneaei s-a întâlnit, totuşi, cu Sfânta Parascheva, acolo, în ceruri. Veşnica ei pomenire!

„Creştinii sunt ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a lui Hristos”

Curajul sau bărbăţia reprezintă însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ca virtute creştină, curajul se manifestă în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care îl îndepărtează pe creştin de la realizarea binelui, dar şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume. Adevăratul curaj se arată în suferinţă şi în răbdare, dar această virtute nu suprimă total frica, ci întăreşte voinţa omului de a lupta pentru înfăptuirea binelui. Despre curaj ca virtute creştină ne va vorbi, în materialul următor, preotul militar Adrian Morţun, de la Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iaşi.

Cum poate fi definită virtutea curajului?

Fiecare creştin este chemat să împlinească cuvântul Sfintei Evanghelii, pe care este dator să-l transpună în propria sa viaţă. Împlinirea unei asemenea datorii presupune înfruntarea pericolelor care se opun realizării binelui şi învingerea poftelor care ne împiedică în realizarea acestui bine. Aici intră în lucrare virtutea morală a curajului, ca însuşire sufletească necesară fiecărui creştin, virtute fără de care trăirea învăţăturilor Evangheliei nu este posibilă.

Este curajul o trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin?

Trăsătura fundamentală ce trebuie să se regăsească în caracterul fiecărui creştin este virtutea iubirii, căci iubirea creştină stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi creştine. Plecând de la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, creştinul îşi desăvârşeşte viaţa prin cultivarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Dacă ne referim la faptul că Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe temelia mărturisirii curajoase a credinţei de către Sfinţii Apostoli, putem afirma despre virtutea curajului că este o virtute fundamentală şi nu trebuie să lipsească din definirea caracterului unui creştin. Nicolae Steinhardt afirma că „fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtutea curajului este absolut necesară pentru modelarea vieţii conform cerinţelor evanghelice concomitent cu depăşirea oricărui obstacol ce ar putea zădărnici o astfel de viaţă. „Nu am face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a unui om, pe lângă onoare”, afirma filosoful antic Aristotel.

„Fiecare om devine din momentul botezului un nou ales ostaş al lui Hristos”

Mântuitorul îndeamnă de multe ori la îndrăzneală prin cuvintele „Nu te teme! Crede numai!” Care este raportul dintre credinţă şi curaj?

Credinţa este izvorul fiecărei virtuţi, deci şi izvor al curajului. Credinţa este cea care naşte curajul şi tot ea este cea care alungă teama. Prin credinţă creştinul are permanent înaintea sa pe Cel nevăzut şi atunci nimic nu îl tulbură şi nu îl înfricoşează. Curajul izvorât din credinţă este virtutea prin care toate celelalte virtuţi se întăresc şi cresc spre rodirea faptelor bune. În acest sens, C. S. Lewis afirma: „curajul nu este pur şi simplu una dintre virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când este adusă în încercare: şi anume când e adusă în cea mai înaltă realitate”. Pe de altă parte, rădăcina virtuţilor poate fi găsită în legea morală naturală sădită în om de către Dumnezeu la creaţie, numai că firea umană slăbită de păcatul strămoşesc avea nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rodi fapte bune şi acest har a fost dăruit omului prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Laşitatea care-l face pe creştin să fugă de încercările şi greutăţile vieţii este un păcat în aceeaşi măsură în care este şi îndrăzneala care-l face să nesocotească primejdia duhovnicească şi care-l expune pe creştin pericolelor şi capcanelor întinse de către diavol. Plutarh subliniază diferenţa dintre curaj şi îndrăzneală afirmând că „a fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului.”

Care sunt cele mai bune exemple pentru practicarea virtuţii curajului, în afară de Mântuitorul Hristos?

În Vechiul Testament îl avem ca exemplu pe dreptul Iov care a îndurat cu curaj încercările la care a fost supus de către diavol şi nu a renunţat nicio clipă la credinţa în Dumnezeu, dar regăsim această virtute la toţi patriarhii şi drepţii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu: Avraam s-a mutat în pământul Canaanului, Moise a preluat conducerea poporului şi l-a scos din Egipt, Samson a biruit pe Filisteni chiar sacrificându-şi viaţa.

În Noul Testament avem exemplul femeii cananeence care a îndrăznit să ceară ajutor Mântuitorului şi a îndurat insulta ce i s-a adus în public şi care a fost răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei. De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei a fost răsplătită cu apa cea vie, învăţatul Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, îl descoperă pe Mesia cel mult aşteptat şi importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Am amintit de Sfinţii Apostoli, pe a căror propovăduire s-a întemeiat Biserica, dar nu trebuie să uităm curajul martirilor care au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii. Despre martiri, Sfântul Apostol Pavel spune: „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, dar tot ei au şi îndurat: „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”(Evrei 11, 33-34; 37-38). Să nu uităm că martirii au luptat cu lumea păgână de afară, iar noi, cei de astăzi, avem de luptat cu pornirile rele din noi.

Se poate vorbi despre un stil evanghelic militar, ţinând cont de verbele active, imperioase prezente în Sfânta Scriptură (stăruiţi, privegheaţi, fiţi gata, mergeţi, căutaţi, încingeţi-vă)?

Fiecare om devine din momentul botezului un „nou ales ostaş al lui Hristos” şi din acest punct de vedere putem vorbi despre creştini ca şi ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a Domnului, având drept regulament cuvântul Sfintei Scripturi şi fiind înarmaţi cu armele spirituale de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni, 6, 13-17). Tot la acelaşi apostol găsim exprimat în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge”, îl numeşte pe Timotei un bun ostaş al lui Hristos, căruia și îi recomandă: „luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică”. Dacă ne întoarcem la momentul creaţiei vom vedea că, încă de atunci, omul primeşte primele porunci pe care trebuie să le ducă la îndeplinire: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” şi „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”.

„Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4,18). Consideraţi că frica vine de la diavol?

Frica este în primul rând o consecinţă a căderii în păcat. În cartea Facerii ni se spune: „dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Singura frică justificată şi acceptată în creştinismul ortodox este frica de Dumnezeu şi frica faţă de păcat. Frica nu vine de la Dumnezeu şi Scriptura mărturiseşte în acest sens că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (II Timotei 1,7). Frica poate fi folosită de către diavol pentru a-l împiedica pe creştin să biruiască în încercările vieţii, dar încrederea în iubirea şi mila lui Dumnezeu, în jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos sunt menite să risipească orice urmă de frică din sufletul creştinului. Frica este o stare de paralizie a sufletului pe care diavolul încearcă să ne-o insufle şi prin care doreşte să anihileze orice lucrare dumnezeiască în noi. Prin frică, diavolul încearcă să ne scoată din luptă şi să ne anuleze lucrarea duhovnicească. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la îndepărtarea fricii şi la îmbrăţişarea curajului: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Unul din efectele fricii îl reprezintă îndepărtarea de Hristos faţă de Care ne dovedim dragostea „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat”, aşa cum ne învaţă acelaşi părinte Nicolae Steinhardt.

Curajul este o virtute doar slujind iubirii şi dreptăţii?

Fiecare virtute creştină trebuie să se afle într-o legătură interdependentă cu toate celelalte virtuţi şi numai cultivarea tuturor virtuţilor dă caracteristica unei trăiri creştine autentice. Din această perspectivă, curajul nu poate fi doar în slujba iubirii sau doar în slujba dreptăţii, ci el se află în slujba tuturor virtuţilor ce împodobesc un suflet creştin în măsura în care ajută la creşterea şi întărirea lor. În acelaşi sens, Clare Booth Luce, editor, dramaturg şi om politic american a spus: „curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi”. Creştinul e dator să se împodobească cu frumuseţea vieţuirii creştine şi să facă fapte bune, dar în acelaşi timp are datoria de a se feri de fapte rele şi de păcat.

Care sunt roadele practicării virtuţii curajului?

Roadele curajului sunt în primul rând statornicia în împlinirea cuvântului evangheliei şi răbdarea în faţa suferinţelor sufleteşti şi trupeşti. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de adversar. Virtutea curajului a fost, este şi va fi în veci susţinută de iubire ca virtutea supremă, pe când frica, teama, laşitatea, care sunt opuse curajului, au fost, sunt şi vor fi susţinute întotdeauna de ură. Avem o istorie bogată şi ziditoare pentru noi, prin multitudinea de exemple de moralitate şi de sfinţenie a eroilor neamului şi a martirilor credinţei, care prin jertfa lor nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu. Lor se cuvine să le urmăm, imitându-le trăirea, având mereu în minte şi cuvintele lui Descartes: „toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul”.

„Cumpătarea trebuie înţeleasă ca un exerciţiu de redobîndire a raiului pierdut”

Din cauza păcatului strămoşesc, omul este înclinat să se iubească pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Cumpătarea îl ajută pe om să se preocupe de sine în mod dezinteresat şi să dobândească echilibrul fizic şi spiritual. Altfel spus, prin virtutea cumpătării se menţin în ordine afectele profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi sufleteşti. Părintele Dorin Ploscaru, de la parohia Vaduri II din judeţul Neamţ, ne va vorbi în continuare despre cum putem dobândi şi păstra virtutea cumpătării în lumea de astăzi.

Ce este virtutea cumpătării şi cum trebuie ea înţeleasă de oamenii de astăzi?       

Virtutea cumpătării nu trebuie înţeleasă de omul de astăzi ca o coerciţie sau abstinenţă, ci mai degrabă  ca un exerciţiu de chibzuinţă, de libertate şi dreaptă socoteală. Bunul Dumnezeu îi dă omului posibilitatea de a se bucura de toate fără a abuza, fără a cădea în extrema cealaltă: lăcomia sau îmbuibarea. Vir-ibus(lat.) = bărbăție, virtute, vârtute – asta defineşte de fapt. A fi un om virtuos, înseamnă a fi bărbat. A fi bărbat, duhovniceşte vorbind, înseamnă a te împotrivi păcatului, a sta drept, puternic, în faţa tentaţiei de orice fel ar fi ea: de la oameni sau de la diavol. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale, în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea sa. Dar virtutea cumpătării cere şi stăpânirea poftelor (1Petru 2,11). Cumpătarea se arată astfel foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu păcatului şi îndemnului la păcat. Ignorarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr-o boală îndelungată”( Cuvîntarea 29 la Epistola către Evrei). Cumpătarea deci trebuie înţeleasă de oamenii de astăzi ca un exerciţiu de admiraţie faţă de Dumnezeu, ca un exerciţiu de libertate, ca un exerciţiu de redescoperire a frumuseţii şi miresmei lăuntrice a omului care face din trupul său „templu al Duhului Sfânt” şi, de ce nu, ca un exerciţiu de dobândire şi redobândire a raiului pierdut.

Când putem spune că cineva a dobândit virtutea cumpătării?

Zi de zi  lucrăm şi exersăm virtutea cumpătării, de dimineaţă până seara, fiecare dintre noi. Cât reuşim? Ştiutorul inimilor cunoaşte. Important este să ne străduim, să ne aflăm pe cale. Sigur, sunt Sfinţii, pustnicii, eremiţii, asceţii care duceau şi duc o viaţă extrem de aspră. Dar şi în lume, între mireni sunt persoane care au dobândit virtutea cumpătării. Îi vedem lângă noi: gustă câte puţin din toate, se bucură de toate şi de toţi, cu măsură, cu îngăduinţă, cu blândeţe şi bunătate: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor. 6,1).

„Cumpătarea aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului”

Este cumpătarea cea care poate pune ordine în viaţa omului?

Cumpătarea vine de la a cumpăni, a ţine în cumpănă dreaptă, a ţine în echilibru firea, a fi om socotit, omul care-şi ţine în frâu pornirile instinctuale. Cumpătarea, fără îndoială aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului. Toate furtunile se potolesc. Toate „valurile” şi „vânturile” se liniştesc în chip minunat. Ambiţia, vanitatea, megalomania, autosuficienţa, „plăcerea”, „puterea” şi „averea” fac parte din viaţa omului. De ce? Pentru că omul realizează ceea ce spune Solomon împăratul în Ecleziast: „vanitas vanitatis omnia vanitas”:  „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune” (Ecl. 1,1). Din păcate, toate aceste adevăruri sunt descoperite şi acceptate târziu în viaţa omului. E bine însă şi atunci „Târziu Te-am descoperit, o, Iubire!” strigă duios şi cu sincer regret Fericitul Augustin în „Confesiuni”, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii”(1Cor.14,33).

Sfinţii Părinţi afirmă că virtutea cumpătării trebuie să cuprindă toate simţurile omului. Cum anume se poate realiza acest lucru?                  

Cele cinci simţuri ale omului prin care intră păcatul şi tentaţiile lumii după Sfinţii Părinţi trebuie „despătimite”, aşa cum spunea Părintele Cleopa Ilie când se adresa poporului: „acum mai lăsaţi-mă să mă duc să plivesc şi să prăşesc şi eu  buruienile din ogorul meu”. Văzul, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul trebuiesc „acordate” la „sunetele” celeste  ale bunătăţii şi frumuseţii (Kalokagatheia = binele şi frumosul , în concepţia Sfinţilor Părinţi). „Transfigurarea” lor se poate realiza după Sfinţii Părinţi prin rugăciune pentru a dobândi des-pătimirea, liniştirea şi iluminarea. „Frumuseţea care va salva lumea”, celebra sintagmă dostoievskiană este dorinţa, setea permanentă a omului după Frumos, după paradisul pierdut, iar acest Frumos nu este  altul decât Hristos, Logosul întrupat în istorie. Aşadar, unirea celor cinci simţuri ale omului cu Frumuseţea reprezintă unirea omului cu Hristos sau locuirea în Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2,20).

Care sunt efectele cumpătării asupra trupului şi a sufletului sau care este legătura dintre cumpătare şi sănătate?       

Pentru a dobândi sănătatea trupului, e nevoie să dobândim sănătatea sufletului. Cumpătarea (chibzuinţa) ne ajută să realizăm acest lucru, echilibrul fericit între suflet şi  trup. Este important  de subliniat că sufletul este dirijorul, iar trupul este orchestra. Sau violonistul este sufletul, iar trupul vioara. Totul începe de acolo din minte, inimă şi voinţă, din modul de a gândi. Mentalitatea, concepţia, modul de a vedea, de a fi receptiv la schimbare înseamnă totul.

Postul ne trasează cadrul necesar pentru dobîndirea virtuţii cumpătarii. Cum trebuie să facem trecerea de la post la perioada de după post?

Trecerea de la post la perioada de după post se face treptat, aşa după cum tot treptat intrăm în post. Vedem în calendar în mod clar toate aceste indicaţii şi recomandări. Omul după fire are tendinţa de a se îmbuiba, de a face abuz. Şi atunci trupul suferă şi împreună cu el şi sufletul, după cum zice Sfântul Pavel: „Pentru multele mele păcate mi se îmbolnăveşte trupul”.

„Dacă esti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia”

Care sunt roadele şi care este scopul dreptei socoteli?

Dreapta socoteală, discernământul sau chibzuinţa este mult lăudată de Sfinţii Părinţi şi o găsim enumerată în capitolele Filocaliei, în paginile Proloagelor, Sinaxarelor şi în Vieţile Sfinţilor. Ce este dreapta-socoteală, care este scopul ei şi care-i sunt roadele? Iată ce ne spune părintele Cleopa: „Dreapta socoteală sau darul deosebirilor, este podoaba faptelor bune, precum zice Sfântul Isac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeşte măsura”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte de cele trei părţi ale sufletului şi ce trebuie să-i dăm fiecăreia: părţii raţionale a sufletului să-i dăm citire, vederi duhovniceşti şi rugăciune, părţii mânioase să-i dăm dragoste duhovnicească, care se opune urii, iar părţii poftitoare să-i dăm înfrânare şi cumpătare. Roadele dreptei socoteli sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

Consideraţi că astăzi, mai mult ca oricând, ne este pusă la încercare cumpătarea prin ispitirea nevoii de a avea tot mai mult?                                                      

Nevoia de a avea tot mai mult a fost dintotdeauna ca o pantă a istoriei pe care omul a tot alunecat fără să se mai poată opri. Dacă eşti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia,  cum memorabil se exprimă într-un vers poetul Vasile Voiculescu: „O, Doamne sunt contemporan cu Tine / Şi sunt contemporan cu veşnicia”. Lăsându-te cuprins de verbul „a avea” nu mai ai loc în tine pentru verbul „a fi”. Or, Hristos Domnul asta îţi cere. Să fii contemporan cu El. Să nu ai nimic şi să ai totul, să ai totul neavând nimic. Să dobândeşti dăruind, cum s-ar exprima părintele Nicolae Steinhardt. Să trăieşti prin celălalt. Să cucereşti împărăţia, prin aproapele, prin fratele. Omul, înstrăinându-se de Dumnezeu, a devenit egoist, egolatru, egocentric. El caută să tot adune, să adune, să strângă. Înstrăinarea de Domnul Iubirii îi împietreşte inima. Nu aude, nu poate auzi, pricepe şi înţelege chemarea: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt.6,33). Nevoia de a avea tot mai mult a fost şi este fără îndoială o ispită a omului dintotdeauna, căreia a trebuit să-i facă faţă după modelul ispitirii Domnului pe muntele Carantaniei.

„Istoria religiilor ne ajută să înţelegem mai bine propria noastră credinţă”

Plutarh afirma, în secolul al-II-lea după Hristos, că „pe faţa pământului veţi vedea cetăţi fără ziduri, fără legi, popoare care nu cunosc scrierea sau întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu nu a întâlnit încă nimeni”. Disciplina Istoria şi Filosofia Religiilor studiază evoluţia istorică şi elementele teologice ale principalelor religii ale lumii, într-o evaluare comparativă ce implică capacitatea de analiză şi de sinteză. Altfel spus, o istorie a religiilor prezintă preocuparea omenirii pentru sacru şi toate manifestările acestuia, activităţi pornite de la o realitate revelaţională primordială. Despre importanţa disciplinei ce prezintă istoria şi moştenirea religioasă a lumii ne va vorbi, în cele ce urmează, domnul lect. univ. dr. Constantin Iulian Damian, profesor de Istoria şi Filosofia Religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Domnule profesor, spuneţi-ne cu ce se ocupă cursul de Istoria şi Filosofia Religiilor şi cum a apărut această disciplină în programa teologică de învăţământ?

Istoria şi Filosofia Religiilor este disciplina care se ocupă cu studiul şi analiza faptului religios, sub toate formele pe care acesta le ia. Disciplina a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în mediul universitar, iar în jurul anului 1930, existau deja 130 de catedre de Istoria şi Filosofia Religiilor la nivel mondial, dintre care 81 erau în facultăţi de teologie. Este o materie relativ tânără, ce a pătruns în programă în anul 1948, prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian şi a venit ca o necesitate a alinierii învăţământului teologic ortodox românesc la noile standarde academice internaţionale. Disciplina a fost introdusă pentru toate nivelurile de învăţământ, ca o concretizare a unor preocupări mai vechi a unor teologi cum ar fi Vasile Găină de la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, Vasile Ispir sau Silvestru Octavian Isopescul, care a tradus Coranul din limba arabă în limba română, fiind profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Nu putem să nu-l menţionăm şi pe mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, căruia îi aparţine primul curs de Istoria religiilor lumii, apărut în anul 1946, cu doi ani înainte de introducerea oficială a disciplinei în programa de învăţământ.

„Cunoştinţele de istoria religiilor ne facilitează o mai bună relaţionare cu cei de lângă noi”

 

Care sunt argumentele pentru care o astfel de disciplină este predată într-o facultate de teologie?

În primul rând, aş sublinia argumentul teologic, ce arată că toţi suntem urmaşi ai lui Adam, iar pe lângă creştinism, există religii în lume ce izvorăsc din firea religioasă a oamenilor. Toţi oamenii au aceeaşi structură interioară, chiar dacă se bucură sau nu de Revelaţie. Argumentul hristologic subliniază faptul că Mântuitorul S-a întrupat pentru toţi oamenii şi nu a avut nicio reticenţă în a sta de vorbă cu oameni de altă credinţă. Astfel, Îl vedem vorbind cu femeia cananeeancă, cu sutaşul sau cu cel de-al zecelea lepros. Un alt argument este şi cel al utilităţii pentru înţelegerea propriei religii. Trebuie să avem în vedere că în facultatea de teologie ortodoxă această disciplină nu prezintă un comparativism tabelar, ci ne ajută, prin observarea altor religii, să sesizăm originalitatea şi unicitatea creştinismului în peisajul religios al lumii. Contextul contemporan ne oferă un alt argument întrucât observăm că foarte multe dintre conflictele actuale sunt de natură religioasă, în care oamenii mor în numele sau din cauza religiei lor. De aceea, Hans Kung spunea că nu există pace între popoare fără pace între religii şi nu există pace între religii fără dialog între religii, iar dialogul se realizează prin cunoaşterea fundamentelor religioase specifice.

Care sunt avantajele studiului comparativ al religiilor într-o societate pluralistă din punct de vedere religios?

Trebuie să fim conştienţi de faptul că societatea contemporană nu mai seamănă cu cea de acum o sută de ani. Astăzi, graniţele geografice, politice sau economice nu mai corespund cu cele religioase datorită globalizării, fenomen ce include circulaţia informaţiei şi migraţia. De aceea, întâlnirea cu alte religii nu mai constituie doar experienţa restrânsă a unui grup academic sau a unui grup de misionari ce ajung în colţurile îndepărtate ale lumii, ci reprezintă experienţa noastră cotidiană. Chiar şi în librării, raftul de religie devine din ce în ce mai populat cu lucrări ce au un conţinut teologic din religiile necreştine: islam, hinduism, budism etc. Dacă luăm în calcul şi fenomenul migraţiei de astăzi, în Occident este deja normal să fii operat de un chirurg hindus, să ai un coleg de serviciu budist, iar reprezentantul tău în Parlament să fie musulman. Aşadar, este o necesitate stringentă în societatea contemporană să avem cât mai multe cunoştinţe de istoria religiilor pentru că acestea ne pot ajuta să relaţionăm mai bine cu cei de lângă noi. Din perspectiva absolventului teolog, acestă bună relaţie îl poate ajuta să prezinte interlocutorului său de altă religie şi învăţăturile fundamentale ale creştinismului.

„Cum ar fi să vorbim astăzi despre misiune fără să ştim nimic despre cei cărora dorim să le vorbim despre Hristos?”

Ce dificultăţi pot întâmpina studenţii în parcurgerea acestui curs?

În primul rând cred că este vorba despre terminologie, multe denumiri fiind străine spaţiului nostru cultural. Dar acest lucru se întâmplă atunci când se studiază religiile contemporane ale Orientului. Cursul prezintă la început religiile Antichităţii în contextul cărora a apărut creştinismul sau care şi-au pus amprenta asupra culturii umanităţii. Egiptul antic îi fascinează pe studenţi, religia Greciei antice este deja mai cunoscută, iar religia romanilor şi a geto-dacilor sunt prezentate pentru că au o semnificaţie aparte pentru noi ca neam. Întâlnirea cu hinduismul poate crea anumite probleme, în sensul că are concepte noi şi un mod diferit de gândire.

Care sunt legăturile Istoriei şi Filosofiei Religiilor cu celelalte discipline teologice?

Disciplina îl ajută pe studentul teolog să înţeleagă mai bine creştinismul şi celelalte discipline teologice. În cazul disciplinelor biblice, sunt foarte importante informaţiile despre religia popoarelore despre care ne vorbeşte Vechiul Testament, cu care au coabitat sau pe care le-au înfruntat iudeii în decursul istoriei lor. Atunci când studiem Istoria Bisericească Universală, în special despre creştinismul primar, este deosebit de important să cunoaştem cum se desfăşura viaţa religioasă în acele timpuri şi să vedem ce a adus nou creştinimul. Istoria dogmelor face referire la filosofiile antice, din care s-a inspirat creştinismul. Dar cum ar fi să vorbim astăzi despre misiune fără să ştim nimic despre cei cărora dorim să le vorbim despre Hristos?

Cu ce trebuie să rămână studentul, dincolo de examenul la acest curs, indiferent dacă alege sau nu calea preoţiei?

Cu siguranţă vor fi uitate o parte dintre denumirile încurcate, dar sper ca fiecare să rămână cu ceva mai multă cultură generală. Obiectivul suprem al acestei discipline ar fi ca după ce parcurg acest curs, absolvenţii să devină mai buni teologi şi să-şi înţeleagă mai bine propria credinţă. Iar dacă ajung la această cunoaştere şi prin intermediul Istoriei şi Filosofiei Religiilor, eu nu pot decât să mă declar mulţumit.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑