Despre inteligența comunicațională

Fiecare dintre noi își dorește să fie inteligent; sau cel puțin de la premisa aceasta îmi doresc să plec în abordarea noului concept. Astăzi suntem din ce în ce mai aproape de aprofundarea mai multor tipuri de inteligență, descoperind inteligența emoțională, inteligența socială sau inteligența spirituală. Dar dacă în această listă omitem să cercetăm un tip de inteligență care este cel puțin la fel de importantă, ba chiar poate fi un liant între ele și chiar are vocația de a le potența pe toate celalte? Dacă tocmai pentru că are în centru o acțiune pe care o facem natural (fără să învățăm neapărat foarte multe despre acel CUM, ci mai degrabă despre CE), suntem tentați să scăpăm din vedere un concept holistic important? Întrebările acestea pot avea un răspuns mai amplu sau mai simplist, în funcție de cât de mult dorim să aprofundăm domeniul.

Este vorba despre ceea ce numim „inteligența comunicațională”, un concept vechi și nou în același timp. Iar pentru a înțelege acest tip de inteligență, este necesar să înțelegem cât mai profund COMUNICAREA. Practic, orice am face, nu putem să nu comunicăm, iar comunicarea implică mult mai mult decât simpla vorbire, chiar dacă aceasta din urmă este esențială. Termenul de ,,comunicare” provine din limba latină ,,communis” care înseamnă ,,a pune de acord”, ,,a fi în legatură cu” sau ,,a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor și cu sensul de ,,a împărtăşi ceva celorlaţi”.

Comunicarea (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic. Comunicarea 1 implică vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Când vorbim despre comunicare 2 (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) este aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Gândindu-se pe sine ca parte a umanității, individul se înscrie (cel mai adesea involuntar) în fenomenul infinit al comunicării (Comunicarea). Plănuindu-și o anumită intervenție, într-o anumită situație și față de un anumit interlocutor, individul are în vedere o anumită instanță de comunicare.

Ceea ce ne diferențiază pe noi ca oameni este capacitatea noastră de a ne analiza propria gândire. Noi ne gândim la ceilalţi oameni ca la minţi în stare să facă tot ceea ce propria noastră minte poate, dacă nu chiar mai mult. Ştiind că mintea celorlalţi funcţionează ca a noastră, le atribuim semenilor noștri aceeași capacitate de a-și construi o imagine despre noi și ajungem la nevoia de a ne imagina cum va fi arătând acea imagine. Astfel, creăm o metareprezentare (o reprezentare despre o reprezentare) și știm că la fel se întâmplă lucrurile în mintea celuilalt. Acest gen de interacțiune (involuntară, dar inevitabilă) ne pune în comunicare, chiar înainte de a interacționa explicit și voluntar cu alteritatea, ba chiar înainte de a ști că facem acest lucru.

Mintea noastră lucrează cu concepte, ale căror „suporturi” semantice sunt termenii din limbă. Nu există gândire fără limbaj (verbal). Nonverbalul funcționează pentru că la receptare este tradus, instantaneu și involuntar, în verbal. Am perceput mesajul transmis de X prin nonverbal, l-am tradus instantaneu în verbal și restul s-a petrecut în consecință. Majoritatea lucrărilor despre comunicarea nonverbală tratează aproape exclusiv despre ceea ce se mai cunoaște și drept „limbajul trupului”, doar unele mergând și la studiul proxemicii și al atingerilor reciproce, al posturilor și al atitudinilor afișate. Să ne gândim însă că nonverbalul cuprinde o arie mult mai vastă de mijloace de expresie, cum ar fi arhitectura, portul diverselor obiecte, alegerea locului în care să se producă întâlnirea și interacțiunea verbală cu interlocutorul, decorarea mediului, aranjarea lucrurilor în așa fel încât la interacțiunea verbală prevăzută să mai fie cineva de față, parfumul sau faptul că întârzie la întâlnire – toate acestea comunică ceva, cuiva, dar numai pentru că receptorul are capacitatea de a-și traduce instantaneu în cuvinte ceea ce i-a fost prezentat prin nonverbal și astfel ajunge să înțeleagă și să aibă, eventual, o reacție (mai complexă decât reflexele). Nonverbalul transmite mesaje chiar și la nivelul macro-sistemic, al culturilor. Totodată, paraverbalul nu poate exista decât însoțind verbalul. La nivelul comunicării, paraverbalul decide – în cele mai multe cazuri – sensul care trebuie desprins dintr-o instanțiere discursivă.

În comunicare, o singură regulă trebuie avută în vedere și aceasta este: „Nu există reguli!”. Și totuși, norma trebuie să existe, dar să nu fie impusă în utilizare ca rețetă infailibilă. Pentru o comunicare cu șanse de a conduce la atingerea scopurilor pentru care a fost angajată, condiția rămâne ceea ce numim „adecvare”. Profesorul Jack Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi baza pentru adecvare. Cum însă nici înțelepciunea nu este lesne de definit, adecvarea rămâne la fel de greu de surprins în definiții limpezi. Iar ceea ce este greu de definit va fi și greu de impus ca regulă. Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se și învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Revenind la diferitele tipuri de inteligență despre care vorbeam, putem spune că există două modalități fundamentale de a privi inteligența: oamenii cu mentalitatea „axată pe creștere”, care văd viața ca o împlinire a propriului potențial, și oameni cu mentalitate „rigidă”, care sunt preocupați să arate că sunt inteligenți. E clar că oamenii cu o inteligență comunicațională dezvoltată și-au asumat prima mentalitate.

Inteligența comunicațională este despre intuiție, despre empatie și despre atenție acordată oamenilor. De asemenea, putem considera adevărata carismă ca aparținând acestui tip de inteligență, având în vedere faptul că cineva devine interesant tocmai pentru că este interesat, înțelegând foarte bine limbajul verbal, nonverbal și paraverbal (și legătura dintre ele). Ascultarea activă e tot un semn al inteligenței comunicaționale dezvoltate. O persoană inteligentă din punct de vedere comunicațional poate să îți completeze fraza, dar te ascultă până termini tot ce ai de spus, știe să țină cont de nevoile tale și mai presus de toate te ajută să tragi propriile concluzii pentru a obține claritate (anticipează, dar nu întrerupe). O persoană inteligentă din punct de vedere comunicațional dorește să vorbească în public și nu se teme să facă lucrul acesta, conștientă fiind că publicul este mai important decât propriul său orgoliu. Ea are curaj și energie, e mereu curioasă și implicată.   Totodată, a avea inteligența comunicațională înseamnă a primi și oferi constant feedback, orientând procesul spre ceea ce poți îmbunătăți în viitor, nu spre critică.

E clar că există multe forme de inteligență care nu sunt măsurate prin IQ și e și mai clar că acestea de împletesc și se conectează reciproc. Fiecare dintre noi are moduri diferite de a fi inteligent, iar succesul provine din rafinarea și din utilizarea acestor inteligențe în decursul vieții.

Inteligența comunicațională înseamnă un proces continuu de adecvare și învățare, o descoperire a noastră și a celor din jur, totul cu o înțelegere holistică asupra ființei umane în ansamblul său. Prin comunicare se realizează comuniunea de vizuni asupra lumii și a vieții, ceea ce stă la baza existenței comunității. Doar prin comunicare individul reușește să-și negocieze un loc în comunitate, știind că întotdeauna „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

P.S. Pe final, vă las cu o anecdotă care ne poate arăta de ce avem nevoie să ne dezvoltăm inteligența comunicațională.

~ Un reprezentant Coca-Cola se duce la o biserică și auzindu-l pe preot spunând rugăciunea „Tatăl nostru”, îi zice:

– Părinte, părinte… am și eu o rugăminte.

– Spune fiule!

– Vă ofer 500.000 de Euro dacă în loc de „Pâinea noastră cea de toate zilele”, spuneți „Coca-Cola noastră cea de toate zilele”.

– Du-te domnule de aici! Să nu aud!

– Bine… cred că e prea puțin. Ofer 1.000.000 de Euro.

– Măi omule! Să ne înțelegem!! Du-te cu banii tăi!

– Bine, atunci 100.000.000 de Euro! Ultima ofertă!

– Pleacă de aici cu tot cu banii tăi! E ultima dată când îți spun!

Omul pleacă… La un moment dat, se rezemă de-un gard și se întreabă:

– Oare cât i-o fi dat ăla cu pâinea? ~

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: