Blog

Cum îți transformi viața prin obiceiuri mici, dar sigure

Ai simțit vreodată că ești blocat? Ai încercat să faci schimbări în bine și ai eșuat? A încerca să obții rezultate diferite cu aceeași strategie poate fi o definiție a nebuniei, așa că e nevoie de o abordare diferită și de o strategie nouă. Pe scurt, alternativa propusă se bazează pe obiceiuri mici (pași mărunți, dar zilnici) pornind de la premisa că a face puțin este infinit mai bine decât să nu faci nimic, iar a face câte puțin în fiecare zi are un impact mult mai mare asupra vieții tale decât să faci mult într-o sigură zi. Pare foarte simplu, chiar banal, dar te asigur că ideea din spate este cu adevărat revelatoare.

Un miniobicei este o versiune mult mai mică a unui obicei pe care dorești să îl dobândești. Un miniobicei înseamnă un comportament pozitiv extrem de mărunt pe care te „forțezi” să îl faci în fiecare zi. Puterea lui vine din faptul că e „prea mărunt pentru a da greș” și te ajută să devii mai pregătit pentru a-ți transforma viața decât 99% dintre oamenii din lume. Un comportament care este mai ușor de pus în aplicare decât să nu fie pus în aplicare. Este extrem de important ca un astfel de obicei să fie „stupid de mărunt” pentru a părea stupid comparativ cu lucrurile de care ești tu în stare. Tocmai aici stă secretul acestei tehnici.

Fiecare își dorește să aibă comportamente sănătoase permanente, obiceiuri bune care, aplicate cu recurență, nu au cum să nu dea rezultate. Dar dacă vrei să faci schimbări de durată trebuie să încetezi să mai lupți contra creierului tău. E clar că orice călătorie măreață începe cu un singur pas. Dar se pare că pașii mărunți funcționează mai bine decât țelurile ambițioase. Cum anume? Cu ajutorul unei strategii care colaborează cu creierul tău. Primul semn că începi să ai un obicei este reducerea rezistenței întâmpinate. Atunci când ai de îndeplinit o sarcină, creierul tău analizează și apoi solicită un preț în voință pentru a-ți permite să intri în camera de comandă. Poți cere o cantitate limitată de control în fiecare zi, însă după ce ai dobândit controlul, trebuie să rămâi la conducere.

Studiile arată că aproximativ 45% din comportamentele noastre sunt determinate de obiceiuri. Dar tot studiile arată că, cu cât nivelurile de stres sunt mai ridicate, cu atât ne este mai greu să ne schimbăm viețile. Subconștientul omului iubește eficiența, adică lucrurile repetate și realizate cu un minim de energie, adică obiceiurile. Atunci când suntem obosiți sau stresați, sarcinile care se repetă preiau conducerea. De aceea, e important ce automatisme ne formăm.

Cât durează să dobândești un obicei nou? Cele mai răspândite păreri sunt că ar dura între 21 și 30 de zile. Dar studii mai complexe arată că durata medie necesară pentru deprinderea unui obicei este de 66 de zile (deși durata poate varia între 18 și 254 de zile). A omite o zi poate nu oprește procesul în sine, dar cu siguranță te poate descuraja.

Dar ce strategie alegem în formarea unui obicei: motivația sau voința? Așteptăm să fim motivați sau ne forțăm să avem voință? Deși cam fiecare acțiune a noastră se realizeză în urma unei combinații între motivație și voință, avem tendința să ne bazăm pe una mai mult decât pe cealaltă. Regula spune că atunci când nu ești motivat să faci ceva, consumul de voință crește extrem de mult. Dacă e să ne gândim că obiceiurile au nevoie de repetiție constantă, iar motivația depinde foarte mult de starea ta, atunci răspunsul pare să fie destul de clar. Pe scurt, activitățile bune pentru noi nu sunt genul de lucruri pentru care găsim facil motivația. Este adevărat că atunci când ești complet motivat, costul voinței este aproape zero. Însă nu e deloc ușor să creezi motivație la cerere și nici să-ți schimbi sentimentele prin gândire. E foarte probabil să avem multe momente în viață în care să nu putem fi motivați să ne găsim motivația, iar din cauza acestor momente, obiceiurile riscă să piară înainte de a putea să apară. Dacă folosești voința, te vei putea baza pe motivație, pentru că motivația apare mult mai repede atunci când acționezi mai întâi. În plus, voința se poate antrena, iar repetarea frecventă a sarcinilor mici este modul ideal de a-ți exersa „mușchiul voinței”.

Totuși, se pare că și această voință se poate epuiza, principalele cauze fiind efortul, dificultatea percepută, emoțiile negative, oboseala subiectivă și nivelurile de glucoză din sânge. Dacă reușim să depășim aceste obstacole, șansele de reușită sunt extrem de mari. Iar dacă voința este cu adevărat limitată, atunci miniobiceiurile cu siguranță o conservă, deoarece pornesc de la lucruri mici. Este aproape imposibil să simți că nu ai suficientă voință pentru a finaliza un miniobicei precum o flotare pe zi, nu-i așa?

Legea scăderii entuziasmului (Legea utilității marginale descrescătoare) ne spune că repetiția nu ne face mai entuziaști în a face lucruri: cu cât ești pe cale să deprinzi un obicei, cu atât vei fi mai puțin implicat în acesta. A cincea felie de pizza îți va plăcea mai puțin decât a patra și a patra mai puțin decât a treia. E simplu. Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai simți nimic niciodată sau că ceea ce vei simți nu este bine, ci trebuie doar să nu permiți acestor stări și sentimente să te oprească din ceea ce îți propui să faci. De aceea e important să ne putem baza pe voință.

Deși ne bazăm pe voință pentru aceste miniobiceiuri, motivația joacă un rol important atunci când alegem să ne depășim ținta măruntă. De obicei, devenim motivați după ce începem, rareori înainte de a acționa. Dar după ce începi, vei dori să faci mai mult pentru că e mai ușor să continui decât să te oprești (dacă putem spune așa). Partea bună e că miniobiceiurile nu au limită superioară, ci doar inferioară. Asta te va motiva într-un mod nesperat să-ți depășești ținta, știind că dacă nu o faci, e, oricum, în regulă. Miniobiceiurile nu te împiedică să faci mai mult, ci dimpotrivă, te stimulează să poți depăși obiectivul atunci când ești pregătit.

Începutul duce tot greul unei acțiuni, iar de cele mai multe ori, dacă știm că nu vom termina, preferăm nici să nu mai incepem. Sună cunoscut? Creierul înregistrează întotdeauna comportamentul, nu intenția. Așteaptă-te la puțin și vei deveni capabil să faci mai mult! Acesta este un sistem de gândire și acțiune care ne face să ne simțim câștigători, iar cine se simte câștigător, se comportă ca un câștigător. Deși fiecare miniobicei va fi foarte mic, vei avea nevoie de voință și disciplină pentru a le îndeplini zilnic. Țința lor este o rată de succes de 100%, nu de 99%.

Faptul că nu ne putem schimba peste noapte este un mecanism de protecție. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla în caz contrar. Dar vestea bună e că al tău creier nu încearcă să se apere împotriva pașilor mici, ci mai degrabă împotriva schimbărilor drastice. Atunci când schimbarea este lentă și treptată, creierul tău înțelege că respecți regulile lui. Un pas mărunt și un comportament dorit înseamnă o probabilitate ridicată de a face și pașii următori. După ce faci primul pas, ești oficial în mișcare și aproape că e mai greu să te oprești decât să continui mișcarea. Niciun pas nu este prea mărunt, iar dacă întâmpini rezistență în a îndeplini o sarcină, fă-o mai măruntă și atunci creierul tău o va accepta. Atât timp cât îți propui câte puțin, vei fi de neoprit! Fii persoana cu obiective ridicole și realizări mărețe în loc să fii persoana cu obiective impresionante și rezultate ridicole.

Mai multe idei și sfaturi practice găsiți în cartea lui Stephen Guise – Miniobiceiuri. Obiceiuri mai mici, rezultate mai mari.

De n-ar fi fost iubirea… – O poveste despre pandemie

Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.

Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…

Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.

Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.

Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.

„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.

„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.

 

Decalogul Vorbitorului în public

 

  • Vorbitul în public este despre public, nu despre vorbitor! Încearcă să te gândești mereu la asta și vei avea un discurs de impact. Propune-ți să fii autentic, nu perfect!
  • Să nu uiți nicio clipă că trebuie să trezești interesul publicului încă de la început. De aceea, primele secunde sunt cruciale pentru a-i face pe oameni să fie atenți și implicați.
  • Spune o poveste, indiferent de felul în care o faci. Fă-i pe oameni să se identifice cu personajele tale și dă-le încrederea că pot reuși și ei!
  • Adu-ți aminte să zâmbești și să fii relaxat! Asta arată că îți place ceea ce faci și se transmite contagios către public.
  • Nu-ți fie teamă să te arăți vulnerabil! Deschide-te și cei din public se vor deschide și ei! Adaptează-te permanent și folosește orice posibilă problemă în favoarea ta!
  • Arată-le oamenilor că îți pasă de ei și fii empatic! Dacă vrei să fii interesant, arată-te, înainte de toate, interesat!
  • Să nu furi publicului dreptul de a-și spune părerea! Dezvoltă-ți ascultarea activă, stabilește contact vizual cu publicul și încearcă să integrezi în discurs ceea ce oamenii îți transmit! Mulțumește pentru orice intervenție!
  • Folosește puterea pauzelor și mișcă-te cu sens pe scenă pentru a puncta elementele-cheie ale discursului tău!
  • Stabilește de la început ce va însemna să ai succes cu discursul tău și încearcă să evoluezi cu pași mici. Apoi, exersează, exersează, exersează!
  • Arată exact când vrei să închei și oferă un mic cadou publicului, pe care să îl ia cu ei: un îndemn la acțiune, o idee puternică sau o întrebare pe care să o interiorizeze!

Și tu poți fi un Lider fără funcție!

Cel mai adesea, oamenii renunță la puterea lor, crezând că nu o au” – Alice Walker

Te-ai gândit vreodată că poți fi un lider adevărat fără a avea o sursă de putere formală? Acum vei afla că oricine poate fi lider pentru că leadershipul adevărat se referă la cât de bine lucrezi și te comporți. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să dăm dovadă de leadership în toate privințele. Și vom vedea de ce anume.

 

Hotărăște să nu te mai consideri o victimă, ci să devii un lider

Fiecare dintre noi construiește viața pe care urmează să o trăiască, iar potențialul nevalorificat devine o sursă de suferință. Ca oameni, ne schimbăm când suntem motivați și impresionați la nivel emoțional, mai curând decât la nivel logic. E bine să fii mulțumit, dar să nu te mulțumești cu ceea ce ești.

Cu toții ne dorim succesul, dar reușita nu apare din întâmplare, iar succesul e creat în mod conștient. Este imposibil să clădești succesul pe temelia scuzelor și pretextelor. De fapt, succesul este adus de respectarea unor mici obiceiuri zi de zi, ale căror rezultate se acumulează în timp și duc la realizări mai mari decât ai fi putut prevedea. Pe de altă parte, eșecul e rezultatul inevitabil al unor acte mici de neglijență făcute zilnic, un timp îndelungat, astfel încât nu mai pot fi remediate. Practic, e vorba despre efectul de multiplicare: micile progrese zilnice – în timp – duc la rezultate uimitoare. Opțiunea fundamentală care îți poate transforma fundamental viața este hotărârea profundă de a înceta să te mai consideri o victimă și de a începe să de consideri un lider. De obicei, oamenii care știu foarte bine să-și găsească scuze, în general nu prea sunt buni la nimic altceva, pentru că performanța înseamnă concentrare și practică îndelungată. Exact cum spuneam în articolul Efectul Matei și cele 10.000 de ore de muncă pentru succes  avem nevoie cam de 10 ani de muncă asiduă pentru a deveni experți într-un domeniu.

 

Fiți atât de buni încât nimeni să nu vă poată ignora!

Niciodată nu te vei comporta în dezacord cu percepția de sine. Fiecare convingere a noastră devine o condiționare, o profeție care se autoîmplinește. Iar convingerile nu sunt altceva decât gândurile pe care le-am repetat iar și iar, până au devenit adevărurile noastre personale. Mai mult decât orice trebuie să acționăm, pentru că ideile nu servesc la nimic dacă nu se traduc într-o activitate susținută și consecventă. O minte care a primit o idee nouă nu va mai fi niciodată redusă la vechile dimensiuni. După cum spuneam, ceea ce duce la performanță e munca asiduă bazată pe idei excelente. Iar dintr-un anumit punct de vedere, succesul e o chestiune de cantitate: cu cât acționezi mai mult, cu atât vei obține mai multe rezultate. Chiar dacă începutul este dificil, amânarea nu este decât o altă formă a fricii. Dacă e să ne gândim la o metaforă, o navetă spațială consumă mai mult combustibil în primele 3 minute de la decolare decât în restul întregii sale călătorii în jurul Pământului. Începutul nu este ușor, într-adevăr, dar trebuie să ne gândim mereu la recunoștință ca antidotul temerilor.

 

Definește succesul în funcție de ceea ce dăruiești, nu în funcție de ceea ce primești!

Leadershipul înseamnă să crezi în tine însuți când nimeni altcineva nu crede. Fii convins că nimeni nu te poate înlocui pe tine însuți, iar a fi autentic înseamnă să-ți realizezi întregul potențial. Întotdeauna leadershipul se regăsește în punctul unde performanța se întâlnește cu onoarea. În multe sensuri, reputația e tot ce ai.

În viață, performanțele sunt cu atât mai slabe, cu cât egoul e mai mare. Ego-ul este partea noastră socială, dezvoltată pe măsură ce încercăm să devenim așa cum vor cei din jur să fim, în loc să arătăm cine suntem cu adevărat. Dar succesul trebuie definit nu în funcție de ceea ce primești, ci în funcție de ceea ce dăruiești. Critica e reacția defensivă pe care o folosesc cei speriați, pentru a se apăra de schimbare. Numai cei răniți îi rănesc pe alții. Ego-ul țipă atât de tare în mulți dintre noi, încât nu mai auzim ce spun ceilalți. Iar leadershipul înseamnă să asculți. Înainte ca altul să-ți întindă mâna, trebuie să-i atingi inima. Trebuie să personifici tu însuți schimbarea pe care vrei să o produci și să oferi ceea ce îți dorești cel mai mult să primești. Dacă vrei să învingi, trebuie să-i ajuți și pe alții să învingă. Pune oamenii pe primul loc și totul se va rezolva de la sine. Intotdeauna trebuie să vezi oamenii așa cum sunt, dar să-i tratezi cu atâta respect și amabilitate încât ei să devină rapid tot ce au visat să fie.

Crizele ascund oportunități excepționale, iar fiecare aparent eșec aduce cu el un dar. Vremurile grele nu durează la nesfârșit, dar oamenii puternici rezistă întotdeauna. Problemele nu sunt probleme decât atunci când le facem noi să fie. Teama pe care o învingi atunci când ajungi la capătul puterilor face, de fapt, ca puterile tale să crească. Atunci când ești decis să-ți atingi limitele, aceste limite se vor lărgi. Iar cu cât petreci mai mult timp în afara zonei de confort, cu atât această zonă se lărgește. Ori de câte ori încerci ceva nou, ți se pare ciudat, pentru că schimbarea este un proces dificil, în special în perioada de tranziție. Viața începe acolo unde se sfârșește zona de confort. În condițiile cele mai grele, nu te opri! Reacționeză întotdeauna activ, nu defensiv.

Atitudinea de lider presupune să ții mai mult la sinceritate decât la aprobarea celorlalți. Poți spune orice vrei, atât timp cât o spui cu respect, având în vedere faptul că vorbele pe care le rostești determină felul în care te simți. De aceea, rafinarea vocabularului te energizează, îți mărește pasiunea pentru performanță și ritmul în care inovezi.

 

Vedem lumea nu așa cu este ea, ci așa cum suntem noi

Experiența noastră e formată din lucrurile pe care le cultivăm. Așadar, urmărește ce-i mai bun și ignoră restul! Treci de la o complexitate haotică la o simplitate elegantă. Fă lucruri mai puține, dar mai bune!

Cel mai interesant lucru e că făcând eforturi să-ți îmbunătățești viața interioară, vei obține rezultate extraordinare și în viața exterioară. E clar mult mai important ce om devii, decât ce lucruri posezi. Important nu e să fii bogat, ci să ai o viață bogată. Pentru că împlinirea e un eveniment interior, cu consecințe exterioare. De fapt, noi vedem lumea nu așa cu este ea, ci așa cum suntem noi. Privim totul ca printr-un vitraliu, colorat cu propriile noastre convingeri, reguli și comportamente imprimate. Iar unul dintre lucrurile care ne face să fim oameni e capacitatea noastră de a ne analiza propria gândire. Pentru că atunci când ne dăm seama de toate lucrurile amintite mai sus, conștientizăm ce putere avem. Așadar, după cum spunea antropologul Margeret Mead, „să nu vă îndoiți că un mic grup de oameni interesați de binele general și dedicați pot schimba lumea. De fapt, niciodată nu s-a întâmplat altfel”.

În concluzie, pentru a fi un LFF (Lider Fără Funcție) trebuie sa faci o TEB (Treabă Excepțional de Bună), să îți dorești să fii CBL (Cel mai Bun din Lume) în domeniul tău, să MMD (Mergi Mai Departe) indiferent de factorii externi, pentru a deveni PSB (Primul, Singurul și cel mai Bun).

 

Pentru detalierea ideilor prezentate în acest articol, poți citi cartea Lider Fără Funcție – O fabulă modernă despre succesul autentic în afaceri și în viața personală, de Robin Sharma.

Cum să pregătești un discurs în 10 minute

Deși nu este o situație recomandabilă, dacă se întâmplă totuși, ar fi bine să urmezi următorii pași:

  1. Gândește-te care va fi audiența ta și încearcă să înțelegi de ce sunt ei acolo (2 minute).

  1. Scrie micro-afirmația pe un carton și folosește-o ca primă săgeată în discurs (1 minut).

  1. Pe al doilea carton, scrie 5 lucruri care îți vin în minte ca suport pentru micro-afirmație (2 minute).

  1. Alege 3 cele mai bune idei dintre cele 5 și scrie-le pe primul carton, sub micro-afirmație. Acestea vor fi elementele-cheie ale discursului tău. (2 minute)

  1. Gândește săgeata de final ca un ecou la prima săgeată și scrie-o în partea de jos a cartonului (2 minute).

  1. Folosește timpul rămas pentru a citi întreg conținutul cartonului și pentru a-ți fixa elementele-cheie în cap (1 minut).

 

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑