Blog

Despre iletrism și problema înțelegerii

Conform unui studiu din anul 2016, 42% dintre elevii români se confruntă cu „analfabetismul funcțional”. Ce înseamnă acest lucru? Deși cunosc normele elementare de citit, scris și socotit, aceștia nu le pot folosi în viața cotidiană pentru unele raționamente elementare, gândire critică, rezolvare de probleme ori selectarea informației relevante. Aceste concluzii pot avea multiple implicații în societatea românească, însă reamintesc de o problemă mai „rafinată” a unor oameni instruiți, și anume problema iletrismului.

Iletrismul se referă la situația în care o persoană știe să citească, dar se află în imposibilitatea de a sesiza semnificația textului, percepându-l în mod greșit, confuz și deformat. Așadar, aici nu e vorba despre incultură, ci despre o adevărată pseudocultură. Dar există oare mai multe tipuri de iletrism? Putem vorbi despre un iletrism sociologic, un iletrism comunicațional și chiar unul teologic?

„Mulți văd, puțini pricep” – dar toți par interesați

Este clar că astăzi trăim într-o societate asaltată informațional, în care discernământul devine o virtute absolut necesară, dar cu atât mai greu de dobândit și de păstrat. Mulțimea informațiilor care apar și se multiplică în fiecare secundă ne forțează parcă să ne adâncim în formalism, într-o rutină și o neatenție zilnică. Această pierdere a atenției înseamnă și o receptare cu dificultate a realității, mai ales când ne gândim că pentru un om obișnuit, „realitatea” înseamnă percepția a doar 0,001% din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Astăzi, nu doar că ni se pare că știm din ce în ce mai puțin despre cât mai multe lucruri, dar ne confruntăm și cu o lipsă acută de focus, lucru explicabil dacă stăm să ne gândim că totalitatea evenimentelor din anul 1907 însumează cât totalitatea evenimentelor dintr-o zi a anului 2017. În acest multitasking generalizat și forțat nu putem să nu remarcăm rapiditatea cu care se perimează informațiile și știrile: dacă nu ești printre primii care oferă o știre, aproape că nici nu mai contează, pentru că oricum va veni extrem de rapid o altă știre care îi va lua locul. Fiecare vânează astăzi „timpi de creier uman disponibil”, ținând cont de estimările că peste 90% din informațiile din întreaga lume au fost generate în ultimii doi ani. Astfel, având în vedere toate schimbările descrise mai sus, stilul de a gândi și citi, capacitatea de a prioritiza și de a înțelege pot suferi modificări importante fără să ne dăm seama.

„Aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”

Cred că putem vorbi astăzi despre oameni care fac din ce în ce mai multe lucruri, dar fără să le înțeleagă cu adevărat. Observ prea multe persoane care deși participă la slujbele religioase, întorc cu nonșalanță spatele și pleacă exact în momentul în care preotul se împărtășește. Evident, sunt creștini, participă la slujbele și viața Bisericii, dar oare cât înțeleg cu adevărat din asta? Și nu, nu spun aceste lucruri decât după ce am analizat mai în amănunt situația.

Dar această lipsă de înțelegere se manifestă și în viața de zi cu zi, în cadrul comunicării obișnuite. Dacă veți examina cu atenție situațiile de comunicare de astăzi, veți observa că mulți dintre oameni solicită să li se repete cel puțin încă o dată ceea ce a spus interlocutorul în primă fază. Chiar dacă suntem tentați să afirmăm că emițătorul nu a fost suficient de clar în astfel de cazuri, în majoritatea situațiilor receptorul își ia câteva secunde pentru a procesa informația și a putea răspunde. În mod normal, aceste inferențe se produc extrem de rapid în creierul nostru, dar dacă suntem asaltați informațional avem nevoie de mai multe timp pentru un astfel de proces. Din punct de vedere informațional, „aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”, iar acest lucru se reflectă în înțelegere.

De multe ori, în lumea de astăzi auzim, dar nu ascultăm pentru că nu reușim să implicăm și atenția. A implica atenția înseamnă să ne asigurăm că înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, arătând în acest fel interes și respect pentru interlocutor. Dar tot ceea ce presupune astăzi așa-zisul multitasking diminuează atenția. Iar dacă ar fi să ne luăm după concluziile unor studii amănunțite, capacitatea de focusare (atenția) unei persoane obișnuite a scăzut de la 12 secunde în anul 2000 la numai 5 secunde în anul 2017.

Atenția asigură înțelegerea și oferă valoare acțiunilor

Atenția se dezvoltă în mod firesc atunci când nu există factori perturbatori majori. Fără capacitatea de concentrare a atenției, oamenii nu pot procesa eficient informația necesară realizării oricărui proces. Este vorba despre motorul care asigură legătura dintre minte și scopul urmărit în orice activitate. Astăzi, poate mai multe ca oricând, avem nevoie de lucruri simple și profunde pentru a ne focusa pe ceea ce contează. Iar Sfinții Părinți ne oferă soluția de secole, chiar dacă uneori refuzăm să o acceptăm. Credința ajută la dezvoltarea atenției, iar practicarea rugăciunii ajută la obținerea unei mari puteri de concentrare. Mai mult decât atât, omul care nădăjduiește în Dumnezeu și are încredere în pronie nu mai e atât de supus amalgamului de griji și risipirilor ce pot surveni în orice moment, fiind mai atent la ceea ce are de realizat în momentul respectiv.

Așadar, atenția e necesară pentru a asigura înțelegerea și pentru a oferi valoare acțiunilor realizate. Fără această bază, ne aflăm în pericol de a trăi un iletrism continuu, ce poate afecta orice segment al vieții noastre, fără a beneficia de lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Iar soluția poate fi îndreptarea către simplitate și profunzime. Și a privirii către cer!

„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea” (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici” privește această Comunicare. Când vorbim despre „comunicare” (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la Biserică.

„Înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje”

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învățătura creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mulțumitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acea parte de dumnezeire din fiecare dintre noi, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciunea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, învățarea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate” era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală” a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a înțelepciunii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de intenția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Efectul Matei și cele 10.000 de ore de muncă pentru succes

„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua”

(Matei 25,29)

 

Cu toții apreciem succesul și ne gândim la persoanele care ajung să îl dobândească sub o anumită formă ca la niște oameni cu totul speciali, radical diferiți de oamenii obișnuiți care muncesc din greu. Și totuși, dacă modul în care percepem noi succesul este greșit?

De cele mai multe ori, considerăm că oamenii de succes își justifică ascensiunea individuală prin tipul de personalitate, stilul de viață și talentele speciale din naștere. Există chiar un fel de tipar întâlnit de foarte multe ori în cărți, filme sau orice fel de materiale motivaționale: eroul se naște în circumstanțe modeste, dar luptă pentru a se impune prin propriul talent și prin virtute. De fapt, aceste explicații personale nu funcționează concret. Orice om preia lucruri de la părinți și așa-numiții „sponsori”. Oamenii de succes sunt beneficiarii unor oportunități extraordinare și ai unor moșteniri culturale care le permit să învețe, să muncească din greu și să profite de mediul în care trăiesc într-un mod inaccesibil altora. Pare intrigantă această definiție a succesului, nu-i așa? Însă vom vedea cât de mult contează unde și când am crescut întrucât cultura căreia îi aparținem și moștenirile provenite de la strămoșii noștri ne modelează tiparele de reușită într-o manieră mult mai profundă decât ne putem noi imagina. O astfel de abordare întânim in cartea lui Malcom Gladwell – Excepționalii, o carte care merită toată atenția.

Cei mai buni studenți beneficiază de cele mai bune meditații și de cele mai multe încurajări

Stejarul cel mai înalt din pădure este cel mai înalt nu doar pentru că s-a dezvoltat din cea mai rezistentă ghindă, ci și pentru că nu au existat alți copaci care să îi blocheze lumina solară, solul din jur era adânc și fertil, niciun iepure nu i-a ronțăit scoarța cât era puiet și niciun pădurar nu l-a tăiat înainte de a ajunge la maturitate. Într-adevăr, oamenii de succes provin din semințe rezistente. Dar știm oare destule despre soarele care i-a încălzit, despre solul în care și-au înfipt rădăcinile și despre iepurii și tăietorii de lemne pe care au avut norocul să îi evite?

Sociologul Robert Merton a fundamentat conceptul numit „efectul Matei”, pornind de la finalul pildei talanților, din capitolul 25 al Evangheliei după Matei. Astfel, în lucrarea „The Matthew Effect in Science”, autorul a analizat ce înseamnă acest efect din punct de vedere sociologic în activitatea științifică. Pe scurt, concluzia a fost că cei mai renumiți cercetători se înscriu în „spirala succeselor” (succesele atrag succese), iar ceilalți cercetători, fără notoritate, se înscriu în „spirala eșecurilor”. Așadar, cei mai renumiți cercetători atrag cele mai multe onoruri și privilegii (au avantaje cumulative), chiar dacă există și alți cercetători cu rezultate științifice cel puțin la nivelul primilor, dar fără notorietatea acestora.

Chiar dacă vorbim de o egalitate de principiu, acest efect se extinde asupra majorității cazurilor din viețile oamenilor când vine vorba despre succes. Cei care au succes sunt cei care au cele mai multe șanse să se bucure de oportunități speciale, care îi duc la și mai multe succese. Bogații sunt cei care se bucură de cele mai mari scutiri de taxe. Cei mai buni studenți sunt cei care beneficiază de cele mai bune meditații și de cele mai multe încurajări. Așadar, succesul poate fi rezultatul a ceea ce sociologii numesc „avantaj cumulativ”. Un om de succes nu pornește la drum ca personaj excepțional, dar pleacă de pe o poziție ceva mai bună și știe să profite de oportunitățile ce îi ies în cale.

Succesul înseamnă cu mult mai mult decât talent

Adesea, succesul înseamnă talent plus pregătire. Însă pe măsură ce sunt examinate carierele oamenilor de succes, se concluzionează că talentul înnăscut este devansat de aportul tot mai mare pe care îl capătă pregătirea individuală. Un studiu arată că, odată ce există abilitatea pentru a intra într-o școală de muzică de vârf, de exemplu, ceea ce îl distinge pe un student de altul sunt zelul și dăruirea cu care exersează. Cei care au ajuns în vârf nu muncesc mai mult decât ceilalți și atât. Ei muncesc mult, mult mai mult.

Cu toții cunoaștem ideea că pentru a obține excelența și pentru a reuși este nevoie de muncă, însă cât anume ar trebui să muncim pentru a obține succesul? Cercetătorii au ajuns chiar la un număr care dă nota excelenței autentice: zece mii de ore. Asta înseamnă o muncă asiduă timp de aproape 10 ani. Acesta este un interval de timp enorm și greu de atins până la vârsta adultă de unul singur. Trebuie să ai în jurul tău oameni care să te încurajeze și să te susțină. Ai nevoie de o stabilitate financiară, care să îți permită să ai un program special pentru a putea avea șansa de a fructifica aceste ore.

Mozzart este celebru pentru faptul că a început să compună muzică de la vârsta de șase ani. Însă după standardele marilor compozitori, lucrările sale timpurii nu sunt cu nimic ieșite din comun. Primul concert considerat de geniu pentru Mozzart a fost compus abia la vârsta de 21 de ani, după mai bine de zece ani în care celebrul muzician a compus concerte. Așadar, exercițiul nu e acel lucru pe care îl faci când ajungi undeva, ci e acel ceva pe care îl faci ca să ajungi undeva.

Beatles și Bill Gates – despre oportunitatea de a studia intens

Iată încă două exemple de succes care vin în sprijinul afirmațiilor făcute mai sus: Beatles și Bill Gates. Membrii formației Beatles lucrau împreună de ceva vreme atunci când și-au făcut apariția în SUA. Timpul scurs între fondarea trupei și cele mai mari realizări artistice ale lor a fost de zece ani. În 1960, pe vremea când erau o trupă de liceeni dornici să se afirme, au fost invitați să cânte la Hamburg, în Germania, de către un patron căruia i-a venit ideea de a aduce trupe rock pentru a cânta în cluburi. Nu erau plătiți bine și nici nu se bucurau de apreciere foarte mare din partea publicului, dar secretul a stat în timpul efectiv în care trupa era obligată să cânte. Ajunseseră să cânte 7 seri pe săptămână, astfel încât în anul 1964 aveau deja la activ aproximativ 1200 de prestații live. Majoritatea trupelor de astăzi nu înregistrează un asemenea număr de spectacole nici măcar în întreaga carieră. Ce a însemnat acest lucru pentru cariera lor ulterioară, știm cu toții.

Al doilea exemplu relevant este cel al lui Bill Gates, care a renunțat la Harvard pentru a pune bazele Microsoft, care va deveni un gigant al lumii software. Aceasta este povestea pe care o cunoaște toată lumea, însă puțini știu cum au stat lucrurile în profunzime. Fiind precoce încă de la o vârstă fragedă, tatăl său (care era un avocat de succes) a hotarât să îl înscrie la o școală particulară, în care a fost lansat (după un an și jumătate de la înscrierea sa) un club de informatică. În această școală din Seattle, numită Lakeside, a fost achiziționat un terminal special, la care aveau acces elevii, în condițiile în care în acel an (1968) majoritatea facultăților nu avea cluburi de informatică. Deci Bill Gates a avut oportunitatea de a învăța să facă programare în timp real, ca elev de clasa a 8-a, în anul 1968. Pe lângă acest club (care era destul de costisitor pentru părinți), Bill Gates a avut acces și la alte companii locale și centre de informatică, în schimbul lucrului la anumite softuri specializate. Astfel, în numai șapte luni, Bill Gates a petrecut aproape 1600 de ore în activitățile de programare. Toate aceste oportunități, alături de multe altele, i-au oferit lui Gates ore suplimentare de practică. În momentul în care a decis să renunțe la Harvard, Bill Gates avea peste 10.000 de ore de practică în programare. Câți tineri din întreaga lume au avut parte de aceste gen de experiență la acel moment? Răspunsul pare evident.

Trebuie să fii îndeajuns de tânăr să înțelegi revoluția, dar nu prea bătrân să o ratezi

Ceea ce îi diferențiază cu adevărat pe acești oameni de excepție nu este talentul lor extraordinar, ci gama extraordinară de oportunități cu care s-au intersectat. Cu toții au avut parte de un anumit gen de oportunitate specială, de care au știut să profite la momentul potrivit. Chiar momentul nașterii poate fi un element ce te poate face să ai parte de succes. Cum anume? Luând un exemplu tot din domeniul informaticii, descoperim că momentul cel mai însemnat din istoria revoluției computerului personal a fost luna ianuarie a anului 1975. Dacă erai prea bătrân în acel an, înseamnă că deja ocupai un post călduț și era destul de greu să faci tranziția la ceva cu totul nou. Dacă ieșisei de ceva vreme de pe băncile facultății, nu-ți permiteai să renunți la beneficiile actualului job în favoarea unui sistem computerizat despre care nu se știa mare lucru. În același timp, nu puteai fi nici prea tânăr. Altfel spus, trebuia să fii îndeajuns de tânăr pentru a înțelege rostul revoluției care bătea la ușă, însă nu prea bătrân să o ratezi. Vorbim despre 20 sau 21 de ani în 1975, deci 1954 sau 1955 ca an al nașterii. Probabil nu este foarte surprinzător faptul că Bill Gates s-a născut la 28 octombrie 1955, iar Steve Jobs la 24 februarie 1955, iar lista poate continua în aceeași manieră.

De multe ori, creăm reguli care împiedică reușita și etichetăm prematur oamenii. Suntem prea impresionați de cei care reușesc și mult prea necruțători cu cei care eșuează. Pentru că ne agățăm de ideea că succesul ține numai de meritul individual și că lumea în care am crescut cu toții nu contează deloc, nu reușit să ne construim propriul succes. Dar am văzut că multe din lucrurile cărora nu le dădeam atenție pot conta, iar asta trebuie să ne facă să devenim și mai atenți. Atenți și muncitori!

Intelligent design sau regăsirea planului creator în natură

Atunci când vorbim despre originea și crearea lumii, avem în vedere în special două mari teorii: creaționismul și evoluționismul. Dar iată că o altă teorie,care tinde să revină în actualitate, susține că sunt necesare cauze inteligente pentru a explica structurile complexe ale naturii, iar aceste cauze pot fi detectabile empiric.

Într-o definiție scurtă, designul înseamnă crearea unui plan sau a unei convenții pentru construirea unui obiect sau a unui sistem. Noțiunea de „intelligent design“ (proiect sau design inteligent) se referă la un program de cercetare științifică, precum și la o comunitate de oameni de știință, filosofi și alți specialiști care caută dovezi ale proiectelor în natură. Teoria designului inteligent susține că anumite caracteristici ale Universului și ale lucrurilor vii sunt explicate cel mai bine printr-o cauză inteligentă, nu printr-un proces nedirijat, cum ar fi selecția naturală. Prin studiul și analiza componentelor unui sistem, un teoretician al designului este capabil să determine dacă diferite structuri naturale sunt produsul întâmplării, a legilor naturale, a unui design inteligent sau a unei combinații a acestor elemente. O astfel de cercetare se desfășoară prin observarea tipurilor de informații produse atunci când agenții inteligenți acționează. Oamenii de știință încearcă apoi să găsească obiecte care au aceleași tipuri de proprietăți informaționale pe care le cunoaștem în mod obișnuit ca provenind din inteligență. Designul inteligent aplică aceste metode științifice pentru a identifica planul de creație în structurile biologice ireductibile complexe, în conținutul complex și specific al ADN-ului, în arhitectura fizică de susținere a vieții universului etc.

Scurt istoric al teoriei proiectului inteligent

Platon și Cicero au prezentat versiuni timpurii ale designului inteligent, iar în istoria științei cei mai mulți oameni de știință au acceptat, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o anumită formă a designului inteligent, inclusiv Alfred Russel Wallace, partener al lui Charles Darwinîn teoria evoluției prin selecție naturală. În tradiția iudeo-creștină, ideea că planul creator poate fi identificat în natură nu se regăsește doar în Biblie, ci și printre filosofii evrei, precum Filon, dar și la Părinții și Scriitorii Bisericești din primele secole creștine.

Mișcarea „Intelligent design“ s-a născut propriu-zis în anul 1987, ca reacție a unei hotărâri a Curții Supreme de Justiție a SUA, conform căreia predarea creaționismului în școlile publice este neconstituțională deoarece echivalează cu încurajarea de către stat a unei religii anume (creștinismul). Cu timpul, adepții acestei teorii s-au reunit în jurul Institutului Discovery, un grup de reflecție cu sediul în Seatle.

Deși există mai mulți contestatari ai acestei teorii, oamenii de știință din comunitatea de cercetare a designului inteligent au publicat și publică studiile în reviste de renume, precum Protein Science, Journal of Molecular Biology, Theoretical Biology and Medical Modelling,Journal of Advanced Computational Intelligence and Intelligent Informatics, Quarterly Review of Biology, Cell Biology International, Rivista di Biologia/Biology Forum, Physics of Life Reviews și Annual Review of Genetics.

Designul inteligent ca teorie științifică

O metodă științifică este descrisă ca un proces în patru etape, care implică observații, ipoteze, experimente și concluzii. Designul inteligent începe cu observația că agenții inteligenți produc informații complexe și specifice (ICS). Teoreticienii designului inteligent susțin ipoteza că dacă un obiect natural a fost proiectat, acesta va conține niveluri ridicate ale ICS. Oamenii de știință efectuează apoi teste experimentale asupra obiectelor naturale, pentru a stabili dacă acestea conțin informații complexe și specifice. O formă ușor verificabilă a ICS este prin identificarea  complexității ireductibile, care poate fi descoperită prin structuri biologice experimentale de inginerie inversă, pentru a vedea dacă acestea fac necesară funcționarea tuturor părților componente. Atunci când cercetătorii găsesc această complexitate ireductibilă în biologie, ei ajung la concluzia că aceste structuri au fost proiectate. Totodată, dovezile pentru designul inteligent sunt furnizate din trei domenii principale: fizică și cosmologie, originea vieții și dezvoltarea complexității biologice.

Teoria care arată înțelepciunea Creatorului

Chiar dacă teoria designului inteligent nu presupune identificarea Sursei Inteligente, marea majoritate a teoreticienilor proiectului inteligent sunt teiști. Ei văd aspectul de proiectare ce străbate lumea biologică drept o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Teoria designului inteligent este, totuși, diferită de creaționism, întrucât aceasta pornește de la mediul natural și ajunge la concluzia că viața pe Pământ a fost proiectată de către un agent inteligent, oricare ar fi acesta.

În teoria designului inteligent, există trei argumente principale: complexitatea ireductibilă, complexitatea specifică și principiul antropic. Complexitatea specifică susține că, din moment ce modele complexe specifice pot fi găsite în organisme, o anumită formă de îndrumare trebuie să fi reprezentat originea lor. Complexitatea ireductibilă (expresie lansată de biochimistul Michael Behe) arată că un sistem unic este compus din mai multe părți care interacționează adecvat pentru a contribui la funcția de bază, iar îndepărtarea oricăreia dintre părți determină încetarea funcționării eficiente a sistemului. Principiul antropic afirmă că lumea și universul sunt „reglate fin“ pentru a permite viața pe pământ. În cazul în care raportul dintre elementele din aer ar fi ușor modificat, multe specii ar înceta să existe.

Așadar, designul inteligent se concetrează pe modele complexe, care nu pot fi produse decât de o minte care concepe și execută un plan. Designul inteligent poate fi detectat în legile naturale, în structura cosmosului și în caracteristicile lucrurilor vii. Acesta nu este doar o teorie științifică, ci are potențialul de a-i face pe oameni să reflecteze mai mult cu privire la existența lor și la activitatea Creatorului.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑