Blog

Creează conținut viral respectând 6 pași simpli

Te-ai întrebat vreodată de ce se vorbește mai mult despre cămăși decât despre șosete? Se pare că din același motiv pentru care se vorbește mai mult despre comportament decât despre gânduri: unele sunt private, celelalte sunt publice. În orice caz, cu toții ne dorim ca produsele sau ideile noastre să devină captivante, iar vestea bună este că viralitatea nu este înnăscută, ci se creează.

De aceea, iată 6 factori care facilitează răspândirea contagioasă a informației.

  1. Moneda socială

Hainele cu care ne îmbrăcăm, mașinile pe care le conducem, lucrurile despre care vorbim – toate oferă informații pentru modul în care ceilalți ne percep. Dacă vrei ca oamenii să vorbească, trebuie să bați monedă socială, adică să le oferi șansa de a fi puși într-o lumină favorabilă în timp ce îți promovează ideile. Oamenii vor vorbi despre un film sau despre un articol dacă asta îi va face să arate bine în ochii celorlalți.

  1. Declanșatorii

Moneda socială îi face pe oameni să vorbească, iar declanșatorii îi determină să vorbească în continuare. Declanșatorii sunt stimulii care îi fac pe oameni să se gândească la lucruri care au legătură cu ei. Sunt acele „urechelnițe”, care ne rămân în cap si ne duc cu gândul la asocieri potrivite de fiecare dată.

  1. Emoția

Cu toții știm că împărtășim lucrurile de care ne pasă. Iar activarea sau excitația fiziologică asigură disponibilitate de acțiune imediată. Dar ce emoții amplifică sharingul? S-a constatat că emoțiile din categoria venerație, instigare, amuzament, furie și anxietate sunt extrem de benefice pentru viralitate, în timp ce emoțiile de mulțumire sau tristețe nu ajută la răspândirea informației. Așadar, atât emoțiile pozitive, cât și cele considerate negative pot declanșa viralitatea, în funcție de cum sunt puse în valoare.

  1. Vizibilitatea

E clar că lucrurile observabile au mai multe șanse de a deveni populare. Când oamenii sunt liberi să facă ceea ce le place, de obicei se imită unii pe alții. De aceea, atunci când vor avea de ales, cel mai probabil vor alege lucrurile care deja le sunt la îndemână, care sunt vizibile și întâlnite la cei din cercul lor de interes. Încearcă să fii vizibil cu ceea ce vrei să devină viral și vei avea mult mai multe șanse.

  1. Valoarea practică

Oamenii nu doar prețuiesc informațiile practice, ci le și împărtășesc cu alții. Acest factor declanșator poate fi rezumat extrem de simplu, ca răspuns la întrebarea „Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?” – Răspuns: O carte despre construcția de ambarcațiuni. Așadar, nu pierde din vedere aspectul practic atunci când dorești să creezi viralitate.

  1. Poveștile

Informația circulă deghizată sub ceea ce poate părea simplă flecăreală. Oamenii gândesc în termenii unei narațiuni, iar poveștile transmit informații. Dacă vrei să creezi conținut viral, construiește-ți propriul cal troian și introdu-l în povești relevante.

În concluzie, ca un conținut să devină viral, poți să îl transmiți într-o poveste favorabilă, cu sens, valoare practică, emoție și vizibilitate. Pentru detalierea tuturor acestor informații despre viralitate, îți recomand cartea Contagios – Cum se răspândesc ideile, de Jonah Berger.

Ce ne motivează cu adevărat?

Atunci când vine vorba despre motivație, majoritatea oamenilor cred că cea mai bună metodă pentru a motiva este utilizarea unor recompense. Însă se pare că secretul satisfacției și performanței este nevoia profund umană de a ne dirija propriile vieți, de a învăța și de a crea lucruri noi, de a deveni mai buni și de a face din lume un loc mai bun.

Pe lângă stimulentele biologice, ființele umane mai au un stimulent recunoscut de mult timp, și anume răspunsul la recompensele și pedepsele din mediu. Însă la jumătatea secolului al XX-lea, s-a remarcat că oamenii au și un alt treilea stimulent, numit motivație intrinsecă. Societățile, precum computerele, au sisteme de operare, instrucțiuni și protocoale ce pun totul în mișcare. Primul sistem de operare al oamenilor (Motivație 1.0) viza doar supraviețuirea, iar al doilea (Motivație 2.0) s-a bazat pe recompensele și pedepsele externe. Această abordare a funcționat bine pentru responsabilitățile rutinare din secolul al XX-lea, însă în secolul al XXI-lea, Motivația 2.0 pare că are nevoie de optimizare.

Pedepsiți de recompense?

Atunci când recompensele și pedepsele se întâlnesc cu cel de-al treilea stimulent, pot distruge motivația intrinsecă, pot reduce performanța și pot paraliza creativitatea. Mai mult decât atât, pot chiar încuraja comportamentul imoral, pot genera dependență și pot încuraja gândirea pe termen scurt. Încercați să încurajați un copil să învețe matematica plătindu-l pentru fiecare pagină pe care o finalizează din manual – și, aproape sigur, va deveni mai harnic pe termen scurt și își va pierde interesul pentru matematică pe termen lung.

Însă recompensele și pedepsele nu sunt cu totul negative. Pot fi eficiente pentru sarcini de rutină bazate pe reguli (algoritmice), pentru că nu au ce motivație intrinsecă să submineze și ce creativitate să paralizeze. Și pot fi și mai eficiente dacă cei care oferă astfel de recompense explică de ce sarcinile sunt necesare, recunosc că sunt plictisitoare și le acordă angajaților autonomie în privința modului de executare. Pentru sarcinile conceptuale non-rutinare (euristice), recompensele sunt mai periculoase – mai ales cele din categoria „dacă-atunci”. Dar recompensele de tip „acum-că” – recompensele necondiționate, oferite după îndeplinirea unei sarcini – pot fi, uneori, pozitive pentru activitățile ceva mai creative, mai ales dacă furnizează informații utile despre performanță.

Prin natura lor, recompensele ne limitează concentrarea. Sunt utile atunci când calea către o soluție este clară. Ne ajută să privim înainte și să avansăm mai rapid. În cazul recompenselor externe care devin singurul obiectiv care contează, oamenii vor alege calea cea mai rapidă pentru a le obține, chiar dacă este una incorectă. Când recompensa este activitatea însăși, nu există scurtături.

Știați că? Asocierea recompenselor cu sarcinile nobile, creative sau inerent interesante – oferirea lor fără înțelegerea științei motivării – este un joc foarte periculos, putând face mai mult rău decât bine? De aceea, se spune că a plăti donatorii de sânge nu este doar imoral, ci și ineficient.

 

Recompense și pedepse: Cele șapte defecte fatale

1.Pot distruge motivația intrinsecă

2.Pot diminua performanța

3.Pot paraliza creativitatea

4.Pot elimina comportamentele pozitive

5.Pot încuraja înșelăciunea, soluțiile rapide și comportamentul imoral

6.Pot crea dependență

7.Pot stimula gândirea pe termen scurt.

Motivația intrinsecă generează creativitate

Teoria autodeterminării susține că avem trei nevoi psihologice înnăscute – competența, autonomia și interconectarea. Când aceste nevoi sunt satisfăcute, suntem motivați, productivi și fericiți. Când nu sunt satisfăcute, motivația, productivitatea și fericirea noastră se prăbușesc.

Motivația 2.0 se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip X – comportament alimentat mai degrabă de dorințe extrinseci decât intrinseci și preocupat mai puțin de satisfacția inerentă a unei activități și mai multe de recompensele externe la care duce activitatea.

Motivația 3.0, optimizarea necesară pentru buna funcționare a economiei din secolul al XX-lea, se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip I. Aceasta este mai puțin preocupat de recompensele externe pe care le aduce o activitate și mai mult de satisfacția inerentă a activității în sine. Pentru succes profesional și împlinire personală, ar trebui să trecem de la Tipul X la Tipul I. Vestea bună este că persoanele de Tip I sunt făcute, nu născute, iar comportamentul de Tip I duce la creșterea performanței, îmbunătățirea sănătății și la creșterea stării generale de bine.

Suntem sortiți să fim indivizi autonomi, nu automate individuale

„Setarea noastră implicită” este să fim autonomi și autodirijați. Din nefericire, circumstanțele conspiră adesea pentru a schimba această setare implicită și pentru a ne transforma din Tip I în Tip X. Pentru a încuraja comportamentul de Tip I și performanța ridicată pe care o facilitează, prima cerință este autonomia. Oamenii au nevoie de autonomie în privința sarcinilor (ce fac), timpului (când fac), echipei (cu cine fac) și metodei (cum fac). Companiile care oferă autonomie, uneori în doze radicale, își depășeșc concurenții.

În timp ce Motivația 2.0 solicită ascultare, Motivația 3.0 solicită implicare. Numai implicarea poate duce la perfecționare – a deveni mai bun în ceva ce contează. Perfecționarea începe cu „starea de flux” – experiențe optime în care provocările cu care ne confruntăm sunt extrem de adaptate la aptitudinile noastre. Dar perfecționarea respectă trei reguli specifice: este o mentalitate (necesită capacitatea de a-ți considera aptitudinile infinit perfectibile), este dureroasă (necesită efort, voință și practică deliberată) și este asimptotă (e imposibil de atins pe deplin, ceea ce o face în același timp frustrantă și ispititoare). Într-o experiență numită autotelică, obiectivul se autoîndeplinește: activitatea este propria ta recompensă.

Prin natura lor, oamenii caută un scop, o cauză mai mare și mai durabilă decât ei înșiși. În cadrul organizațiilor, această „motivație a scopului” se exprimă în trei feluri: în obiective care se folosesc de profit pentru a atinge un scop; în cuvinte care exprimă mai mult decât propriul interes; și în politici care le permit angajaților să urmărească scopul în condițiile stabilite de ei. Așadar, scopul furnizează energia de activare a vieții.

Mai multe informații despre acest subiect incitant puteți afla citind cartea Drive – Ce anume ne motivează cu adevărat, scrisă de Daniel Pink.

Despre iletrism și problema înțelegerii

Conform unui studiu din anul 2016, 42% dintre elevii români se confruntă cu „analfabetismul funcțional”. Ce înseamnă acest lucru? Deși cunosc normele elementare de citit, scris și socotit, aceștia nu le pot folosi în viața cotidiană pentru unele raționamente elementare, gândire critică, rezolvare de probleme ori selectarea informației relevante. Aceste concluzii pot avea multiple implicații în societatea românească, însă reamintesc de o problemă mai „rafinată” a unor oameni instruiți, și anume problema iletrismului.

Iletrismul se referă la situația în care o persoană știe să citească, dar se află în imposibilitatea de a sesiza semnificația textului, percepându-l în mod greșit, confuz și deformat. Așadar, aici nu e vorba despre incultură, ci despre o adevărată pseudocultură. Dar există oare mai multe tipuri de iletrism? Putem vorbi despre un iletrism sociologic, un iletrism comunicațional și chiar unul teologic?

„Mulți văd, puțini pricep” – dar toți par interesați

Este clar că astăzi trăim într-o societate asaltată informațional, în care discernământul devine o virtute absolut necesară, dar cu atât mai greu de dobândit și de păstrat. Mulțimea informațiilor care apar și se multiplică în fiecare secundă ne forțează parcă să ne adâncim în formalism, într-o rutină și o neatenție zilnică. Această pierdere a atenției înseamnă și o receptare cu dificultate a realității, mai ales când ne gândim că pentru un om obișnuit, „realitatea” înseamnă percepția a doar 0,001% din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Astăzi, nu doar că ni se pare că știm din ce în ce mai puțin despre cât mai multe lucruri, dar ne confruntăm și cu o lipsă acută de focus, lucru explicabil dacă stăm să ne gândim că totalitatea evenimentelor din anul 1907 însumează cât totalitatea evenimentelor dintr-o zi a anului 2017. În acest multitasking generalizat și forțat nu putem să nu remarcăm rapiditatea cu care se perimează informațiile și știrile: dacă nu ești printre primii care oferă o știre, aproape că nici nu mai contează, pentru că oricum va veni extrem de rapid o altă știre care îi va lua locul. Fiecare vânează astăzi „timpi de creier uman disponibil”, ținând cont de estimările că peste 90% din informațiile din întreaga lume au fost generate în ultimii doi ani. Astfel, având în vedere toate schimbările descrise mai sus, stilul de a gândi și citi, capacitatea de a prioritiza și de a înțelege pot suferi modificări importante fără să ne dăm seama.

„Aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”

Cred că putem vorbi astăzi despre oameni care fac din ce în ce mai multe lucruri, dar fără să le înțeleagă cu adevărat. Observ prea multe persoane care deși participă la slujbele religioase, întorc cu nonșalanță spatele și pleacă exact în momentul în care preotul se împărtășește. Evident, sunt creștini, participă la slujbele și viața Bisericii, dar oare cât înțeleg cu adevărat din asta? Și nu, nu spun aceste lucruri decât după ce am analizat mai în amănunt situația.

Dar această lipsă de înțelegere se manifestă și în viața de zi cu zi, în cadrul comunicării obișnuite. Dacă veți examina cu atenție situațiile de comunicare de astăzi, veți observa că mulți dintre oameni solicită să li se repete cel puțin încă o dată ceea ce a spus interlocutorul în primă fază. Chiar dacă suntem tentați să afirmăm că emițătorul nu a fost suficient de clar în astfel de cazuri, în majoritatea situațiilor receptorul își ia câteva secunde pentru a procesa informația și a putea răspunde. În mod normal, aceste inferențe se produc extrem de rapid în creierul nostru, dar dacă suntem asaltați informațional avem nevoie de mai multe timp pentru un astfel de proces. Din punct de vedere informațional, „aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”, iar acest lucru se reflectă în înțelegere.

De multe ori, în lumea de astăzi auzim, dar nu ascultăm pentru că nu reușim să implicăm și atenția. A implica atenția înseamnă să ne asigurăm că înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, arătând în acest fel interes și respect pentru interlocutor. Dar tot ceea ce presupune astăzi așa-zisul multitasking diminuează atenția. Iar dacă ar fi să ne luăm după concluziile unor studii amănunțite, capacitatea de focusare (atenția) unei persoane obișnuite a scăzut de la 12 secunde în anul 2000 la numai 5 secunde în anul 2017.

Atenția asigură înțelegerea și oferă valoare acțiunilor

Atenția se dezvoltă în mod firesc atunci când nu există factori perturbatori majori. Fără capacitatea de concentrare a atenției, oamenii nu pot procesa eficient informația necesară realizării oricărui proces. Este vorba despre motorul care asigură legătura dintre minte și scopul urmărit în orice activitate. Astăzi, poate mai multe ca oricând, avem nevoie de lucruri simple și profunde pentru a ne focusa pe ceea ce contează. Iar Sfinții Părinți ne oferă soluția de secole, chiar dacă uneori refuzăm să o acceptăm. Credința ajută la dezvoltarea atenției, iar practicarea rugăciunii ajută la obținerea unei mari puteri de concentrare. Mai mult decât atât, omul care nădăjduiește în Dumnezeu și are încredere în pronie nu mai e atât de supus amalgamului de griji și risipirilor ce pot surveni în orice moment, fiind mai atent la ceea ce are de realizat în momentul respectiv.

Așadar, atenția e necesară pentru a asigura înțelegerea și pentru a oferi valoare acțiunilor realizate. Fără această bază, ne aflăm în pericol de a trăi un iletrism continuu, ce poate afecta orice segment al vieții noastre, fără a beneficia de lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Iar soluția poate fi îndreptarea către simplitate și profunzime. Și a privirii către cer!

„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea” (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici” privește această Comunicare. Când vorbim despre „comunicare” (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la Biserică.

„Înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje”

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învățătura creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mulțumitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acea parte de dumnezeire din fiecare dintre noi, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciunea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, învățarea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate” era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală” a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a înțelepciunii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de intenția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑