Vasile Baghiu: Faptul că nu fac parte din nicio „gașcă literară” conține dezavantajul de a nu fi promovat

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

Brandul religiei și religia brandului – o viziune laterală

Una dintre principalele învinuiri aduse Bisericii o reprezintă faptul că nu mai are nimic spiritual, ci doar a reușit să copieze niște principii de management și marketing, pe care le aplică pentru a se îmbogăți. Eseul de față își propune să arate că acuza adusă Bisericii, cum că ar deveni o afacere ce împrumută principiile marketingului și brandingului, e total nefondată, ci lucrurile stau total invers: brandurile tânjesc după autenticitatea, autoritatea și stabilitatea pe care le oferă religia și Biserica.

Omul are nevoie de credință

Brandul înseamnă mai mult decât motto și logo; e ceva ce nu se vede, dar e foarte cunoscut.  Termenul „brand” are origini norvegiene, unde „brandr” înseamnă „a arde”. Treptat, conceptul a început să semnifice „marcare cu fier înroșit”, apoi desemna produsele de la raft care purtau însemnul producătorului, astăzi devenind un termen extrem de complex. Brandul reprezintă mult mai mult decât un simplu nume sau o siglă, fiind definit drept „o colecție de percepții în mintea consumatorului” (Colin Bates). Altfel spus, un brand e modul în care este văzut un produs, un serviciu, o idee, un stat, o persoană, o companie sau o organizație în ochii celor cu care interacționează.

Mintea omului este predispusă să creadă în ceva, putându-se spune că omul are nevoie de credință. Multe branduri încearcă acum nu să vândă mâncare, parfumuri, cosmetice, ci vor să vândă puritate, spiritualitate, virtute și chiar căință. Totul se rezumă la încercarea de comercializare a păcii interioare, a împlinirii spirituale, a speranței și a unei vieți mai bune. Brandurile năzuiesc să-și depășească baza de loialitate tradițională și să creeze o legătură similară unei relații de tip religios. Așa cum religia include promisiunea unei lumi perfecte, brandurile prezintă o alternativă extrem de atractivă la lumea de astăzi. Brandurile se străduiesc să creeze produse asupra cărora consumatorii să-și poată proiecta ideile referitoare la o lume perfectă, în cadrul căreia ele să aibă un rol activ în conservarea acesteia.

Creatorii de branduri se inspiră mereu din modul în care religia și-a comunicat mesajul prin intermediul mitului, simbolului și al metaforelor de-a lungul mileniilor. Întreaga structură a lumii moderne se bazează pe simboluri. Cele mai cunoscute simboluri din lume sunt cele religioase: crucea, semiluna, Buddha în meditație, crucea egipteană sau steaua lui David sunt doar câteva dintre exemplele cu o pondere simbolică ușor de recunoscut. Fiecare reprezintă un mod de viață, un sistem de credințe și o comunitate pentru miliarde de oameni. Și în cazul brandurilor, simbolurile trebuie să reflecte valorile fundamentale și să fie atât de distincte, încât să poată fi recunoscute instantaneu de orice persoană interesată mai mult sau mai puțin.

Într-o lume care se exprimă și se dezvoltă prin competiție, o lume în care alegerile raționale au devenit aproape imposibile și desuete, brandurile vor să ilustreze claritate, motivație, consistență, apartenență și orice altceva care ajută indivizii să se definească. Este destul de clar că oamenii caută și împlinirea emoțională.

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități

Fervoarea religioasă se bazează, în primul rând, pe credință și devoțiune. După asta tânjesc toate brandurile. Pentru un număr mare de oameni, religia reprezintă o sursă de împlinire într-o lume în care totul se schimbă într-un ritm amețitor și derutant. Credința oferă sprijin de-a lungul întregii vieți și furnizează un model de viață ce cuprinde inclusiv viitorul îndepărtat, asigurând chiar perspectiva de după moarte. În această lume plină de incertitudini, oamenii nu sunt dispuși să facă investiții (bani, timp, alte resurse) în lucruri lipsite de perspectivă, ci se orientează (poate inconștient uneori) spre repere temeinice, care oferă promisiuni solide. Brandingul se străduiește continuu să fie autentic și să construiască o relație cu consumatorii care să dureze de la naștere până la sfârșitul vieții (și chiar dincolo de aceasta). Imprimarea permanentă pe piele a logourilor marilor companii, un fapt tot mai întâlnit la consumatorii fanatici, este un semn al credinței neclintite în brandurile respective. Prin însăși longevitatea sa, religia stabilește în mod automat cu adepții săi o relație autentică, loială, care se întinde pe durata întregii vieți și mai presus de aceasta.

Cu cât un brand inspiră mai multă loialitate, cu atât are un potențial mai mare pentru succesul pe termen lung. La fel ca în cazul tuturor celorlalte chestiuni legate de credință, nu se poate cântări, prezice sau cumpăra loialitatea. Aceasta este rezultatul unei serii de factori ce construiesc încrederea, care, de-a lungul timpului, generează devotamentul. Loialitatea este puternică, însă tradițiile au un impact și mai mare, fiind construite parțial din loialități pe termen lung. Uneori, tradițiile se transformă în ritualuri adânc întipărite în viețile noastre. Celebrarea tradițiilor este, bineînțeles, centrată pe ritualuri. Există multe ritualuri nereligioase pe care le păstrăm pentru că ne oferă un sentiment de stabilitate, deși nu ar rezista unei analize raționale. Aceste acțiuni ne leagă de comunitatea din care facem parte, ne oferă sentimentul de apartenență și ne fac să ne simțim în largul nostru și în siguranță. Dacă un brand dorește să-și unească, prin ceva anume, consumatorii într-o comunitate, trebuie să încorporeze principiile consecvenței, recunoștinței și experienței împărtășite, trebuind să fie adecvate unei anumite situații tipice pentru utilizator sau unei nevoi specifice a clientului. Totuși, cel mai important element este siguranța că ritualurile sunt împărtășite, întrucât acestea nu își îndeplinesc menirea dacă nu sunt recunoscute și proclamate. Într-adevăr, religia chiar a reușit, de-a lungul secolelor, să transforme ritualurile în forme rafinate de artă recunoscute pe scară largă.

O gândire holistică

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități. În interiorul acesteia se poate astfel naște și consolida credința, care va cimenta relațiile dintre membrii comunității, creând sentimente puternice de apartenență. Brandurile se străduiesc să creeze acest sentiment de apartenență și să dezvolte comunități prin stabilirea unui set de valori comune care să-i unească pe consumatori.

Autenticitatea este o componentă esențială în istoria oricărei religii, iar fervoarea religioasă apare rareori în lipsa acesteia. Principalele religii ale lumii și-au fondat legitimitatea în timp, reușind să inspire și să atragă devoțiunea, tradiția și autenticitatea. Într-o lume a copiilor și a falsurilor de toate tipurile, autenticitatea reprezintă unul dintre motivele pentru care evoluția unui brand și poveștile create în jurul imaginii sale devin din ce în ce mai importante.

Pe lângă conceptul de „autenticitate”, brandurile împrumută de la religie și pe cel de „stabilitate”. Cu cât rămâne mai mult neschimbat, un brand își consolidează mai bine încrederea în rândul consumatorilor. Menținându-și calitatea și consecvența și furnizând servicii pe care se poate conta, brandul devine un reper stabil în viața clientului său.

Vorbind despre brandurile de succes, expertul danez Martin Lindstrom propune o perspectivă holistică asupra brandingului, în care abordarea senzorială completă este esențială. Niciun brand existent nu poate pretinde că se adresează tuturor celor cinci simțuri, însă aproape orice religie poate susține acest lucru: fiecare cult religios are propriile sale culori, uniforme, simboluri, decoruri, ritualuri etc. Tămâia , de exemplu, are un caracter ritualic religios, fiind un simbol al transformării și al înălțării spirituale. Locașurile de cult se remarcă și prin calități acustice speciale, fiecare religie având propriul său sunet unic. Chiar dacă este dificil de „simțit” spritul, religiile au reușit să creeze referințe simbolice pentru a-și ajuta adepții să empatizeze. Gustul vinului în ortodoxie sau ostia romano-catolică, tikka hindusă de un roșu aprins, aplicată ferm pe frunte cu degetul mare, atingerea și sărutarea cărților sacre sau mătăniile răsucite în mâini – toate acestea dovedesc faptul că și senzația tactilă face parte din experiența religioasă. Așadar, brandurile încearcă astăzi, mai mult ca oricând poate, să creeze o stimulare senzorială totală, inspirându-se din modelul religios de identificare și recunoaștere ce implică simțurile.

Cine nu și-ar dori un „manager de brand atotputernic”?

Religiile au cultivat dimensiunea mistică și misterul încă de la începuturile lor. Și în cazul brandurilor, necunoscutele se pot dovedi a fi o sursă de inspirație la fel de importantă ca și elementele cunoscute (gândiți-vă doar la rețeta Coca-Cola). Cu cât caracterul mistic cultivat de brand este mai pregnant, cu atât produsul acestuia are mai multe șanse de a fi căutat și admirat.

Brandul religiei e intangibil, iar puterea acestuia nu stă în banii adunați la cutia milei. Cine nu și-ar dori un manager de brand atotputernic? Dar religia nu este o afacere, ci brandurile tind să devină o formă de religiozitate. A avea un brand înseamnă a avea o identitate puternic conturată, ceea ce religia are datorită experienței milenare a Bisericii. Așadar, lucrurile stau puțin diferit față de o privire superficială și pripită asupra instituției Bisericii și asupra religiei.

Tehnic și simplist vorbind, cine vrea să creadă are nevoie doar de un preot pentru a se mântui. În funcție de sensul pe care îl dăm vieții, putem regăsi rostul respectiv peste tot. Cine are urechi de auzit, poate să audă, iar cine are ochi de văzut, poate să vadă. Ce trebuie să facă cei care critică Biserica? Să fie sinceri și să nu aibă „libertatea drept acoperământ al răutății” pentru că „toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”. Ce trebuie să facă Biserica și slujitorii ei? Să urmeze cuvintele care înmulțesc dragostea: „Dacă vă urăște cineva, iertați-l, ca să nu existe în acest fel doi oameni răi”. Pentru că până la urmă contează perspectiva. Și bunăvoința.

Noi strategii de comunicare și PR în Biserică

Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației. Căci, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas sau n-o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Aceasta este ideea centrală a discursului de PR religios: strategia de prezentare a luminii astfel încât să fie un reper pentru cât mai mulți oameni.

Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără acesta, structurile sociale nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Cunoscutul psihoterapeut și sociolog american spunea că „orice am face, nu putem să nu comunicăm”: fiecare acțiune, gest, cuvânt, mișcare sau lipsa acestora ne comunică ceva, în orice moment.

Dincolo de preocupările sale de bază în cadrul acestui complex fenomen al comunicării, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere şi să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unor strategii de comunicare devine o modalitate de apărare, de acţiune și de dezvoltare.

În cadrul acestei ample strategii de comunicare, socializarea în rețea presupune procesul de a „lega” între ei indivizi în grupuri interconectate cu interese comune, de cele mai multe ori de tipul unei comunități sau al unui cartier virtual. Rețelele sociale funcționează ca domenii de aplicație și relaționare pentru multe sfere de activitate, iar explozia de platforme mobile și de social media reprezintă o dimensiune a tehnologiei cu care orice organizație trebuie să țină pasul. Astfel, social media, care sunt în sine instrumente amorale, pot fi folosite de către Biserică în misiunea sa cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. În această „agoră” a vremurilor de astăzi poate avea loc un dialog fructuos, dincolo de vulnerabilitățile lesne de identificat de către contestatarii de orice fel.

Relațiile publice, ca disciplină a științelor comunicării, pot fi definite drept „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig), „efortul susținut, planificat și deliberat de a stabili și menține înțelegerea mutuală dintre o organizație și publicurile sale” (The Institute for Public Relations) sau „practica de a crea și menține o atitudine publică favorabilă prin oferirea unor interpretări adec­vate acțiunilor întreprinse”. Pe scurt, rolul relaţiilor publice este de a crea între organizaţie şi publicurile sale canale de comunicare menite să înlesnească înţelegerea şi mulţumirea reciprocă. Orice activitate de PR trebuie să aibă la bază un plan bine pus la punct şi o serie de strategii, care să ajute la atingerea scopurilor. Totuși, practicienii relațiilor publice nu pot conferi credibilitate decât dacă sursa, conținutul și metoda de prezentare sunt credibilie. PR-iștii nu pot construi reputații peste noapte și nici nu pot susține o reputație nemeritată. Totodată, aceștia nu pot suplini absența unor produse sau servicii de calitate și nici nu pot transforma o politică proastă într-un bună.

Chiar dacă poate părea neașteptată, ideea comunicării strategice pare să fie destul de veche, prezentă de la începutul erei creștine. Iată ce spune specialistul în comunicare și trainerul  Michael Bland: „Probabil cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor a fost Iisus Hristos. Creştinismul atrage încă sute de milioane de oameni ce vorbesc toate limbile pământului, la mai bine de 2000 de ani de la apariţia sa. Dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, ei ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi”. De aceea, Bogdan Aurel Teleanu spunea că „principala cauză a irelevanţei mesajului creştin pentru societatea contemporană o constituie concentrarea exclusivă asupra mesajului, în detrimentul percepţiei sale publice”.

Cuvântul, ca mijloc de comunicare cu sacrul, are un rol esențial în toate religiile. Cuvântul are putere creatoare, iar sacralitatea sa dobândește sensul deplin în creștinism, religia Logosului divin întrupat în istorie. Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Învățătura creștină nu este destinată uni cerc restrâns de inițiați, ci trebuie să ajungă la toți oamenii. Informația religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Ceea ce nu trebuie uitat nicio clipă este că scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos. Ca „religie a chipului”, creștinismul promovează o comunicare „față către față”, triada cuvânt – limbaj – persoană fiind foarte importantă: teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Pornind de la noțiunea de discurs, putem afirma că activitatea de relaţii publice poate fi privită ca o activitate preponderent discursivă, înțeleasă atât ca producere de discursuri, cât şi ca receptare şi analiză discursivă. Biserica, prin slujitorii săi, clerici sau mireni, are datoria nu doar de a prezenta sec un discurs, ci și de a-l îmbunătăți permanent, de a-i asculta pe oameni și de a  ține cont de reacția lor. Se cuvine aici o diferenţiere între noţiunea de feedback şi cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacţie neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă şi mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacţie explicită şi voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea oamenilor şi a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informaţii autentice în acest sens. De aceea, trebuie analizate multe alte elemente (cum ar fi nonverbalul și paraverbalul), dincolo de simplul răspuns verbal, considerat adesea suficient.

Relațiile publice pot fi considerate parte a activității misionare a Bisericii, iar creștinismul trebuie nu doar apărat și păstrat, ci și cultivat și dezvoltat. Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai mare deschidere şi de o apropiere faţă de public, iar tradiţia şi discursul Bisericii trebuie adaptate şi „îmbrăcate” în termeni moderni, pe înțelesul tuturor. În același timp, se recomandă concentrarea pe receptarea mesajului, acceptarea şi asumarea discursului critic şi auto-critic și renunţarea la exprimarea şi atitudinea apocaliptică. Adecvarea la comunicare se face prin alegerea canalelor de comunicare și a modalităților de prezentare potrivite, iar loialitatea și discreția sunt două trăsături pe care trebuie să le posede atât un PR-ist, cât și un slujitor  al Bisericii (laic sau cleric).

Ca orice organizație care se străduiește să-și realizeze o imagine cât mai distinctă, în contrast cu imaginea de fond, Biserica încearcă să mențină trează atenția publicului-țintă. Totuși, în Biserică și în teologie se vorbește și despre partea nevăzută a lumii, o parte misterioasă, ce nu poate fi supusă întotdeauna observației directe, dar care, după  cum susține și titlul cărții lui Horia-Roman Patapievici, poate decide totul.

Relațiile publice înseamnă comunicare, iar Biserica înseamnă comuniune. Comunicarea eficientă presupune efecte mutual benefice și de aceea, presupune comuniune, exprimată printr-o disponibilitate de a împărtăși anumite lucruri cu ceilalți. Adesea, oamenii vor să se lase convinși să creadă și au nevoie de credibilitatea mesagerului. O comunitate ignorată de către preot va deveni la rândul ei ignorantă cu slujitorul Bisericii și mai apoi cu Biserica. Dar unul dintre atuurile principale ale mesajului Bisericii se referă la faptul că nu e limitat de timp și spațiu, ci se extinde dincolo de lumea aceasta. Revelația devine expresia voinței de comunicare a Celui incomunicabil. De aceea, trebuie să vedem în Biserică mai mult decât strict organizarea pământească, dincolo de „instituția birocratică a mântuirii” (Max Weber), experiența religioasă înălțând comunicarea către comuniune, prin deschiderea către o realitate infinită.

Povești de viață, lângă tomberoane

În campusul studenţesc „Gaudeamus” din Iaşi, containerele atrag zilnic o mână de oameni care-şi încearcă norocul. Scormonind printre resturile altora, îşi povestesc viaţa cu seninătate, pentru că ocupaţia lor „de criză” îi ţine la limita dintre cerşetorie şi onoarea omului care munceşte. Nu-şi plâng de milă, însă regretă alegerile făcute în viaţă.

Pentru unii, viaţa pe stradă înseamnă deznădejde şi timp pierdut. Pentru ei însă, acest trai înseamnă un mod de supravieţuire şi „adevărata experienţă de viaţă”. Prea ruşinaţi sau prea orgolioşi ca să ceară sau să accepte ajutorul celor din jur, ei se mulţumesc cu ceea ce alţii consideră nefolositor. Singurul lor prieten adevărat este „buzunarul atunci când e plin”, iar singurul act este „buletinul de stradă”.

„Dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o.”

Nea Petrică are 50 de ani şi citează cu precizie din Eugen Barbu. Mereu jovial, răspunde la întrebări cu citate şi spune că este „ortodox convins”, cu frică de Dumnezeu. A terminat liceul în Iaşi, a lucrat la Antibiotice, de unde a fost dat afară când a fost prins furând nişte ulei. Acum însă nici măcar nu se mai gândeşte la furt. Are trei băieţi plecaţi în străinătate, dar după divorţul de soţia sa nu mai ştie mare lucru despre familie.

„Cel mai mare eşec al meu este că am ajuns să simt singurătatea, dar am realizat că am greşit. Nu mi-e ruşine să mănânc de la gunoaie, nu am nevoie de ajutorul lor”, spune bărbatul, care acum răscoleşte containerele din apropierea căminului studenţesc „Gaudeamus”. Locuieşte într-un garaj de beton în Ţicău, nu mai are act de identitate din 1987, iar poliţia îl amendează şi de două ori pe zi. „În fiecare dimineaţă merg la crâşma din centrul Ţicăului, unde e posibil să găsesc ceva de muncă. Dacă nu se iveşte nimic, vin aici la Gaudeamus şi îmi încerc norocul în containere”, mărturiseşte omul, cu privirea aţintită spre un student care vine să arunce gunoiul.

„O scurtă şovăire şi devii o amintire”

Printre containerele pline cu gunoaie, nea Petrică se gândeşte la cel mai bun sfat primit în viaţa sa. „Tatăl meu mereu îmi spunea: «La muncă, băiete!»”. Astăzi, Petrică este cunoscut drept un om care poate să facă orice. A muncit pentru oameni importanţi din Iaşi, printre care şi poetul Emilian Marcu. Îi place să citească mult. Afirmă cu mândrie că a avut privilegiul de a ţine în mână un manuscris de-al lui Eminescu. Spune că nu există cărţi proaste, iar ultima carte pe care a citit-o a găsit-o în gunoaie. „Este o carte ce poate fi citită în 16 feluri distincte. E vorba despre o persoană care găseşte o geantă cu bani, iar în funcţie de ce ar alege să facă cu banii, se creează scenarii diferite. Acasă am şi alte cărţi, dar le ţin în pungi pentru că nu am altă variantă. Mă gândesc să le duc la anticariat, poate altcineva are nevoie de ele. Eu le-am citit”, spune bărbatul.

Cel mai mare vis al sau este să zboare cu avionul. „Cunosc toate orele de plecare ale avioanelor din Iaşi. Le urmăresc de când apar pe cer şi până când nu se mai văd”, se însufleţeşte bucuros nea Petrică, trecându-şi mâna prin barba ca un arici. Vorbeşte despre oamenii ce caută în gunoaiele de la Gaudeamus ca despre o comunitate sau o „mahala”. Aici trebuie să te faci respectat, chiar dacă ai de învăţat de la oricine.

„Viaţa de stradă este foarte complicată şi dură. Este, de fapt, lupta pentru supravieţuire sau legea nescrisă a naturii. Aici funcţionează două principii: «mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima» şi «o scurtă şovăire şi devii o amintire». Dacă nu eşti atent, ceilalţi îţi iau mâncarea de sub nas.” După câţiva ani petrecuţi în „lumea gunoaielor”, puţine lucruri îl mai miră pe nea Petrică. „Cel mai ciudat şi mai groaznic lucru pe care l-am găsit la gunoaie a fost nesimţirea oamenilor. De fapt, asta găsesc aici în fiecare zi.”

„Mi-e dor să mai cânt…”

Un bărbat cu statura pipernicită caută meticulos printre gunoaie. Îşi poartă suferinţa într-un rucsac lăsat pe spate, se ridică mereu pe vârfuri pentru a ajunge la gunoaiele din containere şi încearcă din răsputeri să-şi ascundă faţă împietrită. El este Dănuţ, un fost lăutar ce a avut, cândva, o „viaţă fericită”. A terminat liceul în Iaşi, a urmat cursuri pentru a deveni vatman, însă nu a lucrat în domeniu, ci a obţinut un atestat în domeniul muzical, după care şi-a început cariera de cântăreţ. A avut copii, o carieră de invidiat şi o „soţie frumoasă”.

Totul s-a terminat acum zece ani, odată cu divorţul, provocat de băutură şi de infidelităţile lui. „Niciodată nu am crezut că voi ajunge să pierd totul, să caut prin gunoaie, fără să am niciun venit. Acum locuiesc cu chirie şi caut prin gunoaie resturi ce le-aş putea vinde pentru a trăi şi pentru a-mi plăti chiria. O sacoşă cu resturi se vinde cu 3-5 lei. Dacă într-o zi găsesc 4-5 sacoşe, e bine. Îmi rămâne şi mie ceva”, spune bărbatul, care vara mai munceşte şi la negru. „Sistemul nu este de vină. Pe mine chiar m-a ajutat. Aş da orice să pot da timpul înapoi, însă sunt conştient că nu se poate”, regretă Dănuţ. Nu se consideră nici ateu, dar nu se declara nici credincios. „Dumnezeu mi-a dat, dar eu nu am ştiut ce să fac cu ceea ce am primit. El îţi dă, dar nu îţi bagă şi în traistă”.

Deşi se consideră „un om hotărât”, nu a putut ţine cont de cel mai bun sfat primit în viaţă: să nu mai bea. „Eu sunt singurul vinovat!” Spune că a dus o viaţă minunată, cu frumoase amintiri ale momentelor în care era aplaudat de toată lumea, în spectacole. Se mândreşte că a acompaniat nume importante ale muzicii populare româneşti: Laura Lavric, Daniela Condurache sau Ion Macovei. Era iubit de toată lumea şi avea o mulţime de prieteni. Astăzi, „când am bani, am şi prieteni. Însă nu mai am eu încredere în prieteni. Ei m-au dus la vale. Când eşti pe val ai prieteni, dar când ai căzut, nu mai ştii care îţi sunt prietenii”. În colţul ochilor pare că se adună lacrimi.

„Mi-e dor să mai cânt, însă nu mai sunt la curent cu noutăţile, nu mai am echipamentul şi nu mai am nici echipa. Falangele încă îmi merg, cu 70 de milioane m-aş redresa. Dar nu cred că mai doresc. Acum ceva timp am făcut rost de un acordeon şi am mers să cânt la o cumătrie. Dar tot spre băutură mă trăgeam. Poate că dacă aş fi lucrat că vatman, nu ajungeam aşa”. Copiii şi soţia muncesc în străinătate, însă Dănuţ este prea orgolios să accepte vreun ajutor din partea lor. De când îşi petrece timpul pe străzi, bărbatul şi-a construit o lume doar a lui. „Am stilul meu de a vorbi cu oamenii. Nu am nicio reţinere, nu cer, nu primesc bani, nu sunt umil şi nu accept pomană. Vin aici, la gunoaie, pentru că pot lua ceea ce studenţilor nu le mai trebuie.”

„Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”

Lângă singurul container liber apare un alt bărbat. Încerca să treacă neobservat. Ilie are 46 de ani şi este mai degrabă un om curajos, sigur pe el. Caută în gunoaie ceva ce ar putea să le bucure pe „soţia” lui, cu 26 de ani mai tânără, şi pe fetiţa ei. Bărbatul a primit de curând doi ani de închisoare pentru furt de fier vechi, dar speră să scape cu o suspendare.

Cea mai mare bucurie a lui Ilie este copilul ce urmează să i-l dăruiască partenera de viaţă. Alte motive de bucurie nu mai are. Locuieşte cu socrul, în Ţicău, singurul venit al familiei fiind alocaţia fetiţei. Educaţia şi-a făcut-o în închisorile din toată ţara, prin care şi-a petrecut jumătate din viaţă. Acum încearcă să se bucure de libertate, chiar dacă libertatea nu-i oferă prea multe.

„Cei mai buni prieteni ai mei sunt soţia şi copilul ei. Am şi rude înstărite, dar nu doresc să apelez la ele. Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”, hotărăşte cu seninătate bărbatul. Cel mai mare vis al lui este să plece în străinătate. Singura carte din care citeşte din când în când este Biblia. „Poţi să ai zece facultăţi, dacă nu citeşti Biblia tot degeaba!”, exclamă Ilie. Pe Dumnezeu a fost supărat doar atunci când i-a murit unul dintre fraţi, iar el nu a putut face nimic, fiind în închisoare. Însă acum s-a împăcat cu ideea şi este convins că „nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu”.

Între timp, apare o tânăra foarte scundă, cu faţă plină de pistrui şi părul roşcat-aprins, ce ţine de mână o fetiţă. „Ele sunt soţia şi fata mea. Chiar dacă nu sunt tatăl ei, îmi spune tată”, spune zâmbind Ilie. Au fost la o biserică pentru a mai primi câte ceva de la oamenii adunaţi în acea zi la slujbă. Fetiţa este foarte încântată de cele câteva napolitane primite la biserică şi doreşte să le împartă cu „tatăl” ei.

Un adolescent începe să scotocească insistent în containerele de gunoi. Vizibil derenjat că i s-a încălcat teritoriul, Ilie îl ia la rost. Băiatul începe să ţipe cât îl ţin puterile: „Voi, boschetarii, nu mă lăsaţi niciodată. Eu nu caut mâncare. Eu caut cabluri. Lăsaţi-mă şi pe mine să caut”. „Îl cheamă Vlăduţ şi e foarte amărât. Mama i-a murit acum puţin timp, iar tatăl e pe patul de moarte”, îmi spune cu tristeţe în glas „soţia” lui Ilie. Nişte porumbei încep să ciugulească resturile de pe jos. „Şi ei au suflet”, hotărăşte Ilie.

„La atletism, alergăm cu cineva de mână”

Florin şi Lăcrămioara Niniță sunt nevăzători din naştere. În rest, sunt o familie cu probleme obişnuite: rate la bănci, planuri de vacanţă, sunt căsătoriţi de peste 10 ani… „Poate a fost greu la început, dar nu imposibil”, spune Lăcrămioara. În casa lor, toate lucrurile sunt puse într-o ordine doar de ei ştiută. „Când spălăm ceva, de exemplu, simţim la mâna dacă este curat sau nu, pentru că s-a inventat mizeria în Braille”, glumeşte Florin.

El este pasionat de muzică şi îi place să navigheze pe Internet. Mai cânta la orgă în timpul liber, însă i-ar plăcea să îl ajute un profesor. Citeşte piese de teatru: nu prea are răbdare cu descrierile lungi din romane. „De fapt, noi ascultăm aceste cărţi. Dacă ar fi să le citim în Braille, ne-ar ocupa o cameră întreagă la cât de mari sunt”, spune bărbatul. În schimb, soţia lui e mai răbdătoare. Cel mai mult a impresionat-o eroina oarbă, dar curajoasă, din romanul „Trandafirii negri”. Îi place să alerge şi să joace popice. A participat şi la Campionatul naţional de popice de la Iaşi. „Jocul e la fel ca la văzători, doar că cineva te aşază, că să poţi simţi pista. Noi aruncăm cu ambele mâini. La atletism, alergăm cu cineva de mână. Anul trecut, am participat chiar la crosul Loteriei Române”, se însufleţeşte femeia. Cel mai mare regret al familiei Niniță este că nu pot avea copii. „Ne bucurăm de realizările mici, pentru că acestea le aduc pe cele mari”, spune doamna Niniță. Încearcă să le facă pe toate singuri. Pe stradă se ghidează şi circulă împreună, dar la piaţă şi la instituţii au nevoie de însoţitor. „Nu ne bazăm pe alţii decât când e absolut necesar”, adaugă femeia. Informaţiile le ascultă la radio sau le caută pe Internet.

Dacă ar fi să-şi recapete vederea, şi-ar dori să lucreze din nou, să câştige mai mulţi bani şi să nu mai depindă atât de mult de ceilalţi. Acum sunt pensionari. „În vremurile bune” au fost angajaţi la „muncă invalizilor”. Confecţionau ambalaje de carton şi perii. „În ziua de azi, ne-au luat alţii meseriile. Deşi un nevăzător practică mult mai bine masajul, de exemplu, pentru că are simţul tactil dezvoltat, există prea mulţi văzători care fac asta şi noi nu mai avem loc. Ar trebui date legi care să ne protejeze în acest sens”, se încruntă Florin. De fiecare dată când au avut probleme în viaţă, mai întâi s-au informat şi apoi au riscat. De multe ori, nu au avut de ales, spun ei.

Cel mai mare vis al Lăcrămioarei este să câştige la Loto sau la un alt concurs şi să-şi poată permite un ochi bionic. Dar această tehnologie este foarte scumpă. Atât de scumpă încât îşi permite, pur şi simplu, să renunţe la acest vis. Chiar dacă tehnologiile pentru nevăzători sunt destul de costisitoare, familia Niniță foloseşte câteva astfel de softuri. La telefon utilizează un program care „traduce” vocal apelurile sau mesajele, la calculator au un program special pentru navigarea pe Internet. „Nu suntem oameni neputincioşi sau oameni care mai degrabă n-ar fi. Cei care ne consideră aşa, să încerce să se pună în locul nostru”, spune Lăcrămioara. De când s-au căsătorit şi până în anul 2006, familia Niniță a luptat pentru o casă a lor. „Când am fost în audienţă pentru a primi locuinţa, am fost întrebaţi dacă avem nevoie de un apartament întreg, că şi cum noi nu am fi oameni. De multe ori spun unii că suntem răi, dar noi luptăm doar pentru drepturile noastre”, spune sigură pe ea Lăcrămioara. Ştie că multe drepturi ale nevăzătorilor rămân doar pe hârtie. „Problema e că mulţi te privesc că şi cum ai avea probleme şi cu capul dacă ai probleme cu ochii”, completează Florin pe acelaşi ton.

Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”…

Familia Niniță găseşte mereu puterea de a reuşi în orice problemă. Când unul are un moment de descurajare, celălalt ştie imediat cum să îl ajute. Aşa au învăţat să se ajute singuri, văzând că lumea nu se îngrămădeşte să o facă. „Mulţi mă întreabă dacă e adevărat că ţi se dezvoltă celelalte simţuri atunci când eşti orb. E adevărat că simţul tactil şi cel auditiv sunt folosite la maximum. De exemplu odată, când mergeam pe stradă, m-am ghidat după zgomotul produs de tocurile unei doamne. Asta până a luat-o pe alt drum”, îşi aminteşte râzând Lăcrămioara. Culoarea hainelor o ţin minte de când le cumpără. Apoi îşi amintesc mereu, în funcţie de textură şi formă, ce culoare are haina respectivă. Este greu şi câteodată mai şi greşesc, spun ei. „Există un aparat special care îţi spune culoarea, dar costă destul de mult şi nu ne permitem”, spune cu o urmă de regret Florin. Frumosul îl percep fie prin pipăit, fie prin auz. Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”.  Preferă să ia viaţa în cheie comică şi nu tragică. „Acum ceva timp, au fost montate semafoare cu semnal sonor pentru nevăzători, dar le-au oprit repede. La fel şi cu programul care rostea numele staţiilor din autobuze. Ştiţi cum se zice, că o minune nu ţine mai mult de trei zile”, spune Lăcrămioara.

În Iaşi există peste 4.500 de persoane cu deficienţe de vedere. Aceştia luptă în fiecare zi atât cu boala lor, cât şi cu indiferenţa celor din jur. Asociaţia Nevăzătorilor din România încearcă să îi sprijine în faţa autorităţilor şi să le apere drepturile. „Avem foarte multe proiecte, dar nu avem specialişti care să le întocmească. Ne descurcăm şi noi cum putem. Acum avem cursuri de dans oferite de câţiva voluntari, iar în viitor sper să putem organiza un curs de calculatoare, finalizat cu o diplomă care să fie de folos la o eventuală angajare”, a declarat Costică Șoldan, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România – filiala Iaşi.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑