Despre inteligența comunicațională

Fiecare dintre noi își dorește să fie inteligent; sau cel puțin de la premisa aceasta îmi doresc să plec în abordarea noului concept. Astăzi suntem din ce în ce mai aproape de aprofundarea mai multor tipuri de inteligență, descoperind inteligența emoțională, inteligența socială sau inteligența spirituală. Dar dacă în această listă omitem să cercetăm un tip de inteligență care este cel puțin la fel de importantă, ba chiar poate fi un liant între ele și chiar are vocația de a le potența pe toate celalte? Dacă tocmai pentru că are în centru o acțiune pe care o facem natural (fără să învățăm neapărat foarte multe despre acel CUM, ci mai degrabă despre CE), suntem tentați să scăpăm din vedere un concept holistic important? Întrebările acestea pot avea un răspuns mai amplu sau mai simplist, în funcție de cât de mult dorim să aprofundăm domeniul.

Este vorba despre ceea ce numim „inteligența comunicațională”, un concept vechi și nou în același timp. Iar pentru a înțelege acest tip de inteligență, este necesar să înțelegem cât mai profund COMUNICAREA. Practic, orice am face, nu putem să nu comunicăm, iar comunicarea implică mult mai mult decât simpla vorbire, chiar dacă aceasta din urmă este esențială. Termenul de ,,comunicare” provine din limba latină ,,communis” care înseamnă ,,a pune de acord”, ,,a fi în legatură cu” sau ,,a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor și cu sensul de ,,a împărtăşi ceva celorlaţi”.

Comunicarea (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic. Comunicarea 1 implică vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Când vorbim despre comunicare 2 (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) este aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Gândindu-se pe sine ca parte a umanității, individul se înscrie (cel mai adesea involuntar) în fenomenul infinit al comunicării (Comunicarea). Plănuindu-și o anumită intervenție, într-o anumită situație și față de un anumit interlocutor, individul are în vedere o anumită instanță de comunicare.

Ceea ce ne diferențiază pe noi ca oameni este capacitatea noastră de a ne analiza propria gândire. Noi ne gândim la ceilalţi oameni ca la minţi în stare să facă tot ceea ce propria noastră minte poate, dacă nu chiar mai mult. Ştiind că mintea celorlalţi funcţionează ca a noastră, le atribuim semenilor noștri aceeași capacitate de a-și construi o imagine despre noi și ajungem la nevoia de a ne imagina cum va fi arătând acea imagine. Astfel, creăm o metareprezentare (o reprezentare despre o reprezentare) și știm că la fel se întâmplă lucrurile în mintea celuilalt. Acest gen de interacțiune (involuntară, dar inevitabilă) ne pune în comunicare, chiar înainte de a interacționa explicit și voluntar cu alteritatea, ba chiar înainte de a ști că facem acest lucru.

Mintea noastră lucrează cu concepte, ale căror „suporturi” semantice sunt termenii din limbă. Nu există gândire fără limbaj (verbal). Nonverbalul funcționează pentru că la receptare este tradus, instantaneu și involuntar, în verbal. Am perceput mesajul transmis de X prin nonverbal, l-am tradus instantaneu în verbal și restul s-a petrecut în consecință. Majoritatea lucrărilor despre comunicarea nonverbală tratează aproape exclusiv despre ceea ce se mai cunoaște și drept „limbajul trupului”, doar unele mergând și la studiul proxemicii și al atingerilor reciproce, al posturilor și al atitudinilor afișate. Să ne gândim însă că nonverbalul cuprinde o arie mult mai vastă de mijloace de expresie, cum ar fi arhitectura, portul diverselor obiecte, alegerea locului în care să se producă întâlnirea și interacțiunea verbală cu interlocutorul, decorarea mediului, aranjarea lucrurilor în așa fel încât la interacțiunea verbală prevăzută să mai fie cineva de față, parfumul sau faptul că întârzie la întâlnire – toate acestea comunică ceva, cuiva, dar numai pentru că receptorul are capacitatea de a-și traduce instantaneu în cuvinte ceea ce i-a fost prezentat prin nonverbal și astfel ajunge să înțeleagă și să aibă, eventual, o reacție (mai complexă decât reflexele). Nonverbalul transmite mesaje chiar și la nivelul macro-sistemic, al culturilor. Totodată, paraverbalul nu poate exista decât însoțind verbalul. La nivelul comunicării, paraverbalul decide – în cele mai multe cazuri – sensul care trebuie desprins dintr-o instanțiere discursivă.

În comunicare, o singură regulă trebuie avută în vedere și aceasta este: „Nu există reguli!”. Și totuși, norma trebuie să existe, dar să nu fie impusă în utilizare ca rețetă infailibilă. Pentru o comunicare cu șanse de a conduce la atingerea scopurilor pentru care a fost angajată, condiția rămâne ceea ce numim „adecvare”. Profesorul Jack Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi baza pentru adecvare. Cum însă nici înțelepciunea nu este lesne de definit, adecvarea rămâne la fel de greu de surprins în definiții limpezi. Iar ceea ce este greu de definit va fi și greu de impus ca regulă. Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se și învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Revenind la diferitele tipuri de inteligență despre care vorbeam, putem spune că există două modalități fundamentale de a privi inteligența: oamenii cu mentalitatea „axată pe creștere”, care văd viața ca o împlinire a propriului potențial, și oameni cu mentalitate „rigidă”, care sunt preocupați să arate că sunt inteligenți. E clar că oamenii cu o inteligență comunicațională dezvoltată și-au asumat prima mentalitate.

Inteligența comunicațională este despre intuiție, despre empatie și despre atenție acordată oamenilor. De asemenea, putem considera adevărata carismă ca aparținând acestui tip de inteligență, având în vedere faptul că cineva devine interesant tocmai pentru că este interesat, înțelegând foarte bine limbajul verbal, nonverbal și paraverbal (și legătura dintre ele). Ascultarea activă e tot un semn al inteligenței comunicaționale dezvoltate. O persoană inteligentă din punct de vedere comunicațional poate să îți completeze fraza, dar te ascultă până termini tot ce ai de spus, știe să țină cont de nevoile tale și mai presus de toate te ajută să tragi propriile concluzii pentru a obține claritate (anticipează, dar nu întrerupe). O persoană inteligentă din punct de vedere comunicațional dorește să vorbească în public și nu se teme să facă lucrul acesta, conștientă fiind că publicul este mai important decât propriul său orgoliu. Ea are curaj și energie, e mereu curioasă și implicată.   Totodată, a avea inteligența comunicațională înseamnă a primi și oferi constant feedback, orientând procesul spre ceea ce poți îmbunătăți în viitor, nu spre critică.

E clar că există multe forme de inteligență care nu sunt măsurate prin IQ și e și mai clar că acestea de împletesc și se conectează reciproc. Fiecare dintre noi are moduri diferite de a fi inteligent, iar succesul provine din rafinarea și din utilizarea acestor inteligențe în decursul vieții.

Inteligența comunicațională înseamnă un proces continuu de adecvare și învățare, o descoperire a noastră și a celor din jur, totul cu o înțelegere holistică asupra ființei umane în ansamblul său. Prin comunicare se realizează comuniunea de vizuni asupra lumii și a vieții, ceea ce stă la baza existenței comunității. Doar prin comunicare individul reușește să-și negocieze un loc în comunitate, știind că întotdeauna „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

P.S. Pe final, vă las cu o anecdotă care ne poate arăta de ce avem nevoie să ne dezvoltăm inteligența comunicațională.

~ Un reprezentant Coca-Cola se duce la o biserică și auzindu-l pe preot spunând rugăciunea „Tatăl nostru”, îi zice:

– Părinte, părinte… am și eu o rugăminte.

– Spune fiule!

– Vă ofer 500.000 de Euro dacă în loc de „Pâinea noastră cea de toate zilele”, spuneți „Coca-Cola noastră cea de toate zilele”.

– Du-te domnule de aici! Să nu aud!

– Bine… cred că e prea puțin. Ofer 1.000.000 de Euro.

– Măi omule! Să ne înțelegem!! Du-te cu banii tăi!

– Bine, atunci 100.000.000 de Euro! Ultima ofertă!

– Pleacă de aici cu tot cu banii tăi! E ultima dată când îți spun!

Omul pleacă… La un moment dat, se rezemă de-un gard și se întreabă:

– Oare cât i-o fi dat ăla cu pâinea? ~

De n-ar fi fost iubirea… – O poveste despre pandemie

Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.

Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…

Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.

Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.

Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.

„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.

„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.

 

Decalogul Vorbitorului în public

 

  • Vorbitul în public este despre public, nu despre vorbitor! Încearcă să te gândești mereu la asta și vei avea un discurs de impact. Propune-ți să fii autentic, nu perfect!
  • Să nu uiți nicio clipă că trebuie să trezești interesul publicului încă de la început. De aceea, primele secunde sunt cruciale pentru a-i face pe oameni să fie atenți și implicați.
  • Spune o poveste, indiferent de felul în care o faci. Fă-i pe oameni să se identifice cu personajele tale și dă-le încrederea că pot reuși și ei!
  • Adu-ți aminte să zâmbești și să fii relaxat! Asta arată că îți place ceea ce faci și se transmite contagios către public.
  • Nu-ți fie teamă să te arăți vulnerabil! Deschide-te și cei din public se vor deschide și ei! Adaptează-te permanent și folosește orice posibilă problemă în favoarea ta!
  • Arată-le oamenilor că îți pasă de ei și fii empatic! Dacă vrei să fii interesant, arată-te, înainte de toate, interesat!
  • Să nu furi publicului dreptul de a-și spune părerea! Dezvoltă-ți ascultarea activă, stabilește contact vizual cu publicul și încearcă să integrezi în discurs ceea ce oamenii îți transmit! Mulțumește pentru orice intervenție!
  • Folosește puterea pauzelor și mișcă-te cu sens pe scenă pentru a puncta elementele-cheie ale discursului tău!
  • Stabilește de la început ce va însemna să ai succes cu discursul tău și încearcă să evoluezi cu pași mici. Apoi, exersează, exersează, exersează!
  • Arată exact când vrei să închei și oferă un mic cadou publicului, pe care să îl ia cu ei: un îndemn la acțiune, o idee puternică sau o întrebare pe care să o interiorizeze!

Creează conținut viral respectând 6 pași simpli

Te-ai întrebat vreodată de ce se vorbește mai mult despre cămăși decât despre șosete? Se pare că din același motiv pentru care se vorbește mai mult despre comportament decât despre gânduri: unele sunt private, celelalte sunt publice. În orice caz, cu toții ne dorim ca produsele sau ideile noastre să devină captivante, iar vestea bună este că viralitatea nu este înnăscută, ci se creează.

De aceea, iată 6 factori care facilitează răspândirea contagioasă a informației.

  1. Moneda socială

Hainele cu care ne îmbrăcăm, mașinile pe care le conducem, lucrurile despre care vorbim – toate oferă informații pentru modul în care ceilalți ne percep. Dacă vrei ca oamenii să vorbească, trebuie să bați monedă socială, adică să le oferi șansa de a fi puși într-o lumină favorabilă în timp ce îți promovează ideile. Oamenii vor vorbi despre un film sau despre un articol dacă asta îi va face să arate bine în ochii celorlalți.

  1. Declanșatorii

Moneda socială îi face pe oameni să vorbească, iar declanșatorii îi determină să vorbească în continuare. Declanșatorii sunt stimulii care îi fac pe oameni să se gândească la lucruri care au legătură cu ei. Sunt acele „urechelnițe”, care ne rămân în cap si ne duc cu gândul la asocieri potrivite de fiecare dată.

  1. Emoția

Cu toții știm că împărtășim lucrurile de care ne pasă. Iar activarea sau excitația fiziologică asigură disponibilitate de acțiune imediată. Dar ce emoții amplifică sharingul? S-a constatat că emoțiile din categoria venerație, instigare, amuzament, furie și anxietate sunt extrem de benefice pentru viralitate, în timp ce emoțiile de mulțumire sau tristețe nu ajută la răspândirea informației. Așadar, atât emoțiile pozitive, cât și cele considerate negative pot declanșa viralitatea, în funcție de cum sunt puse în valoare.

  1. Vizibilitatea

E clar că lucrurile observabile au mai multe șanse de a deveni populare. Când oamenii sunt liberi să facă ceea ce le place, de obicei se imită unii pe alții. De aceea, atunci când vor avea de ales, cel mai probabil vor alege lucrurile care deja le sunt la îndemână, care sunt vizibile și întâlnite la cei din cercul lor de interes. Încearcă să fii vizibil cu ceea ce vrei să devină viral și vei avea mult mai multe șanse.

  1. Valoarea practică

Oamenii nu doar prețuiesc informațiile practice, ci le și împărtășesc cu alții. Acest factor declanșator poate fi rezumat extrem de simplu, ca răspuns la întrebarea „Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?” – Răspuns: O carte despre construcția de ambarcațiuni. Așadar, nu pierde din vedere aspectul practic atunci când dorești să creezi viralitate.

  1. Poveștile

Informația circulă deghizată sub ceea ce poate părea simplă flecăreală. Oamenii gândesc în termenii unei narațiuni, iar poveștile transmit informații. Dacă vrei să creezi conținut viral, construiește-ți propriul cal troian și introdu-l în povești relevante.

În concluzie, ca un conținut să devină viral, poți să îl transmiți într-o poveste favorabilă, cu sens, valoare practică, emoție și vizibilitate. Pentru detalierea tuturor acestor informații despre viralitate, îți recomand cartea Contagios – Cum se răspândesc ideile, de Jonah Berger.

Vasile Baghiu: Faptul că nu fac parte din nicio „gașcă literară” conține dezavantajul de a nu fi promovat

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.

„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?

Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.

Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?

În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.

Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?

Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.

Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.

Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.

„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?

O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.

Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?

Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.

„Poezia este un stil de viaţă”

Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?

Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.

„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?

Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.

Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?

E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.

Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?

Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.

Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?

Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.

Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?

Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.

***

Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.

A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.

Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.

Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑