Povești de viață, lângă tomberoane

În campusul studenţesc „Gaudeamus” din Iaşi, containerele atrag zilnic o mână de oameni care-şi încearcă norocul. Scormonind printre resturile altora, îşi povestesc viaţa cu seninătate, pentru că ocupaţia lor „de criză” îi ţine la limita dintre cerşetorie şi onoarea omului care munceşte. Nu-şi plâng de milă, însă regretă alegerile făcute în viaţă.

Pentru unii, viaţa pe stradă înseamnă deznădejde şi timp pierdut. Pentru ei însă, acest trai înseamnă un mod de supravieţuire şi „adevărata experienţă de viaţă”. Prea ruşinaţi sau prea orgolioşi ca să ceară sau să accepte ajutorul celor din jur, ei se mulţumesc cu ceea ce alţii consideră nefolositor. Singurul lor prieten adevărat este „buzunarul atunci când e plin”, iar singurul act este „buletinul de stradă”.

„Dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o.”

Nea Petrică are 50 de ani şi citează cu precizie din Eugen Barbu. Mereu jovial, răspunde la întrebări cu citate şi spune că este „ortodox convins”, cu frică de Dumnezeu. A terminat liceul în Iaşi, a lucrat la Antibiotice, de unde a fost dat afară când a fost prins furând nişte ulei. Acum însă nici măcar nu se mai gândeşte la furt. Are trei băieţi plecaţi în străinătate, dar după divorţul de soţia sa nu mai ştie mare lucru despre familie.

„Cel mai mare eşec al meu este că am ajuns să simt singurătatea, dar am realizat că am greşit. Nu mi-e ruşine să mănânc de la gunoaie, nu am nevoie de ajutorul lor”, spune bărbatul, care acum răscoleşte containerele din apropierea căminului studenţesc „Gaudeamus”. Locuieşte într-un garaj de beton în Ţicău, nu mai are act de identitate din 1987, iar poliţia îl amendează şi de două ori pe zi. „În fiecare dimineaţă merg la crâşma din centrul Ţicăului, unde e posibil să găsesc ceva de muncă. Dacă nu se iveşte nimic, vin aici la Gaudeamus şi îmi încerc norocul în containere”, mărturiseşte omul, cu privirea aţintită spre un student care vine să arunce gunoiul.

„O scurtă şovăire şi devii o amintire”

Printre containerele pline cu gunoaie, nea Petrică se gândeşte la cel mai bun sfat primit în viaţa sa. „Tatăl meu mereu îmi spunea: «La muncă, băiete!»”. Astăzi, Petrică este cunoscut drept un om care poate să facă orice. A muncit pentru oameni importanţi din Iaşi, printre care şi poetul Emilian Marcu. Îi place să citească mult. Afirmă cu mândrie că a avut privilegiul de a ţine în mână un manuscris de-al lui Eminescu. Spune că nu există cărţi proaste, iar ultima carte pe care a citit-o a găsit-o în gunoaie. „Este o carte ce poate fi citită în 16 feluri distincte. E vorba despre o persoană care găseşte o geantă cu bani, iar în funcţie de ce ar alege să facă cu banii, se creează scenarii diferite. Acasă am şi alte cărţi, dar le ţin în pungi pentru că nu am altă variantă. Mă gândesc să le duc la anticariat, poate altcineva are nevoie de ele. Eu le-am citit”, spune bărbatul.

Cel mai mare vis al sau este să zboare cu avionul. „Cunosc toate orele de plecare ale avioanelor din Iaşi. Le urmăresc de când apar pe cer şi până când nu se mai văd”, se însufleţeşte bucuros nea Petrică, trecându-şi mâna prin barba ca un arici. Vorbeşte despre oamenii ce caută în gunoaiele de la Gaudeamus ca despre o comunitate sau o „mahala”. Aici trebuie să te faci respectat, chiar dacă ai de învăţat de la oricine.

„Viaţa de stradă este foarte complicată şi dură. Este, de fapt, lupta pentru supravieţuire sau legea nescrisă a naturii. Aici funcţionează două principii: «mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima» şi «o scurtă şovăire şi devii o amintire». Dacă nu eşti atent, ceilalţi îţi iau mâncarea de sub nas.” După câţiva ani petrecuţi în „lumea gunoaielor”, puţine lucruri îl mai miră pe nea Petrică. „Cel mai ciudat şi mai groaznic lucru pe care l-am găsit la gunoaie a fost nesimţirea oamenilor. De fapt, asta găsesc aici în fiecare zi.”

„Mi-e dor să mai cânt…”

Un bărbat cu statura pipernicită caută meticulos printre gunoaie. Îşi poartă suferinţa într-un rucsac lăsat pe spate, se ridică mereu pe vârfuri pentru a ajunge la gunoaiele din containere şi încearcă din răsputeri să-şi ascundă faţă împietrită. El este Dănuţ, un fost lăutar ce a avut, cândva, o „viaţă fericită”. A terminat liceul în Iaşi, a urmat cursuri pentru a deveni vatman, însă nu a lucrat în domeniu, ci a obţinut un atestat în domeniul muzical, după care şi-a început cariera de cântăreţ. A avut copii, o carieră de invidiat şi o „soţie frumoasă”.

Totul s-a terminat acum zece ani, odată cu divorţul, provocat de băutură şi de infidelităţile lui. „Niciodată nu am crezut că voi ajunge să pierd totul, să caut prin gunoaie, fără să am niciun venit. Acum locuiesc cu chirie şi caut prin gunoaie resturi ce le-aş putea vinde pentru a trăi şi pentru a-mi plăti chiria. O sacoşă cu resturi se vinde cu 3-5 lei. Dacă într-o zi găsesc 4-5 sacoşe, e bine. Îmi rămâne şi mie ceva”, spune bărbatul, care vara mai munceşte şi la negru. „Sistemul nu este de vină. Pe mine chiar m-a ajutat. Aş da orice să pot da timpul înapoi, însă sunt conştient că nu se poate”, regretă Dănuţ. Nu se consideră nici ateu, dar nu se declara nici credincios. „Dumnezeu mi-a dat, dar eu nu am ştiut ce să fac cu ceea ce am primit. El îţi dă, dar nu îţi bagă şi în traistă”.

Deşi se consideră „un om hotărât”, nu a putut ţine cont de cel mai bun sfat primit în viaţă: să nu mai bea. „Eu sunt singurul vinovat!” Spune că a dus o viaţă minunată, cu frumoase amintiri ale momentelor în care era aplaudat de toată lumea, în spectacole. Se mândreşte că a acompaniat nume importante ale muzicii populare româneşti: Laura Lavric, Daniela Condurache sau Ion Macovei. Era iubit de toată lumea şi avea o mulţime de prieteni. Astăzi, „când am bani, am şi prieteni. Însă nu mai am eu încredere în prieteni. Ei m-au dus la vale. Când eşti pe val ai prieteni, dar când ai căzut, nu mai ştii care îţi sunt prietenii”. În colţul ochilor pare că se adună lacrimi.

„Mi-e dor să mai cânt, însă nu mai sunt la curent cu noutăţile, nu mai am echipamentul şi nu mai am nici echipa. Falangele încă îmi merg, cu 70 de milioane m-aş redresa. Dar nu cred că mai doresc. Acum ceva timp am făcut rost de un acordeon şi am mers să cânt la o cumătrie. Dar tot spre băutură mă trăgeam. Poate că dacă aş fi lucrat că vatman, nu ajungeam aşa”. Copiii şi soţia muncesc în străinătate, însă Dănuţ este prea orgolios să accepte vreun ajutor din partea lor. De când îşi petrece timpul pe străzi, bărbatul şi-a construit o lume doar a lui. „Am stilul meu de a vorbi cu oamenii. Nu am nicio reţinere, nu cer, nu primesc bani, nu sunt umil şi nu accept pomană. Vin aici, la gunoaie, pentru că pot lua ceea ce studenţilor nu le mai trebuie.”

„Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”

Lângă singurul container liber apare un alt bărbat. Încerca să treacă neobservat. Ilie are 46 de ani şi este mai degrabă un om curajos, sigur pe el. Caută în gunoaie ceva ce ar putea să le bucure pe „soţia” lui, cu 26 de ani mai tânără, şi pe fetiţa ei. Bărbatul a primit de curând doi ani de închisoare pentru furt de fier vechi, dar speră să scape cu o suspendare.

Cea mai mare bucurie a lui Ilie este copilul ce urmează să i-l dăruiască partenera de viaţă. Alte motive de bucurie nu mai are. Locuieşte cu socrul, în Ţicău, singurul venit al familiei fiind alocaţia fetiţei. Educaţia şi-a făcut-o în închisorile din toată ţara, prin care şi-a petrecut jumătate din viaţă. Acum încearcă să se bucure de libertate, chiar dacă libertatea nu-i oferă prea multe.

„Cei mai buni prieteni ai mei sunt soţia şi copilul ei. Am şi rude înstărite, dar nu doresc să apelez la ele. Bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii”, hotărăşte cu seninătate bărbatul. Cel mai mare vis al lui este să plece în străinătate. Singura carte din care citeşte din când în când este Biblia. „Poţi să ai zece facultăţi, dacă nu citeşti Biblia tot degeaba!”, exclamă Ilie. Pe Dumnezeu a fost supărat doar atunci când i-a murit unul dintre fraţi, iar el nu a putut face nimic, fiind în închisoare. Însă acum s-a împăcat cu ideea şi este convins că „nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu”.

Între timp, apare o tânăra foarte scundă, cu faţă plină de pistrui şi părul roşcat-aprins, ce ţine de mână o fetiţă. „Ele sunt soţia şi fata mea. Chiar dacă nu sunt tatăl ei, îmi spune tată”, spune zâmbind Ilie. Au fost la o biserică pentru a mai primi câte ceva de la oamenii adunaţi în acea zi la slujbă. Fetiţa este foarte încântată de cele câteva napolitane primite la biserică şi doreşte să le împartă cu „tatăl” ei.

Un adolescent începe să scotocească insistent în containerele de gunoi. Vizibil derenjat că i s-a încălcat teritoriul, Ilie îl ia la rost. Băiatul începe să ţipe cât îl ţin puterile: „Voi, boschetarii, nu mă lăsaţi niciodată. Eu nu caut mâncare. Eu caut cabluri. Lăsaţi-mă şi pe mine să caut”. „Îl cheamă Vlăduţ şi e foarte amărât. Mama i-a murit acum puţin timp, iar tatăl e pe patul de moarte”, îmi spune cu tristeţe în glas „soţia” lui Ilie. Nişte porumbei încep să ciugulească resturile de pe jos. „Şi ei au suflet”, hotărăşte Ilie.

„La atletism, alergăm cu cineva de mână”

Florin şi Lăcrămioara Niniță sunt nevăzători din naştere. În rest, sunt o familie cu probleme obişnuite: rate la bănci, planuri de vacanţă, sunt căsătoriţi de peste 10 ani… „Poate a fost greu la început, dar nu imposibil”, spune Lăcrămioara. În casa lor, toate lucrurile sunt puse într-o ordine doar de ei ştiută. „Când spălăm ceva, de exemplu, simţim la mâna dacă este curat sau nu, pentru că s-a inventat mizeria în Braille”, glumeşte Florin.

El este pasionat de muzică şi îi place să navigheze pe Internet. Mai cânta la orgă în timpul liber, însă i-ar plăcea să îl ajute un profesor. Citeşte piese de teatru: nu prea are răbdare cu descrierile lungi din romane. „De fapt, noi ascultăm aceste cărţi. Dacă ar fi să le citim în Braille, ne-ar ocupa o cameră întreagă la cât de mari sunt”, spune bărbatul. În schimb, soţia lui e mai răbdătoare. Cel mai mult a impresionat-o eroina oarbă, dar curajoasă, din romanul „Trandafirii negri”. Îi place să alerge şi să joace popice. A participat şi la Campionatul naţional de popice de la Iaşi. „Jocul e la fel ca la văzători, doar că cineva te aşază, că să poţi simţi pista. Noi aruncăm cu ambele mâini. La atletism, alergăm cu cineva de mână. Anul trecut, am participat chiar la crosul Loteriei Române”, se însufleţeşte femeia. Cel mai mare regret al familiei Niniță este că nu pot avea copii. „Ne bucurăm de realizările mici, pentru că acestea le aduc pe cele mari”, spune doamna Niniță. Încearcă să le facă pe toate singuri. Pe stradă se ghidează şi circulă împreună, dar la piaţă şi la instituţii au nevoie de însoţitor. „Nu ne bazăm pe alţii decât când e absolut necesar”, adaugă femeia. Informaţiile le ascultă la radio sau le caută pe Internet.

Dacă ar fi să-şi recapete vederea, şi-ar dori să lucreze din nou, să câştige mai mulţi bani şi să nu mai depindă atât de mult de ceilalţi. Acum sunt pensionari. „În vremurile bune” au fost angajaţi la „muncă invalizilor”. Confecţionau ambalaje de carton şi perii. „În ziua de azi, ne-au luat alţii meseriile. Deşi un nevăzător practică mult mai bine masajul, de exemplu, pentru că are simţul tactil dezvoltat, există prea mulţi văzători care fac asta şi noi nu mai avem loc. Ar trebui date legi care să ne protejeze în acest sens”, se încruntă Florin. De fiecare dată când au avut probleme în viaţă, mai întâi s-au informat şi apoi au riscat. De multe ori, nu au avut de ales, spun ei.

Cel mai mare vis al Lăcrămioarei este să câştige la Loto sau la un alt concurs şi să-şi poată permite un ochi bionic. Dar această tehnologie este foarte scumpă. Atât de scumpă încât îşi permite, pur şi simplu, să renunţe la acest vis. Chiar dacă tehnologiile pentru nevăzători sunt destul de costisitoare, familia Niniță foloseşte câteva astfel de softuri. La telefon utilizează un program care „traduce” vocal apelurile sau mesajele, la calculator au un program special pentru navigarea pe Internet. „Nu suntem oameni neputincioşi sau oameni care mai degrabă n-ar fi. Cei care ne consideră aşa, să încerce să se pună în locul nostru”, spune Lăcrămioara. De când s-au căsătorit şi până în anul 2006, familia Niniță a luptat pentru o casă a lor. „Când am fost în audienţă pentru a primi locuinţa, am fost întrebaţi dacă avem nevoie de un apartament întreg, că şi cum noi nu am fi oameni. De multe ori spun unii că suntem răi, dar noi luptăm doar pentru drepturile noastre”, spune sigură pe ea Lăcrămioara. Ştie că multe drepturi ale nevăzătorilor rămân doar pe hârtie. „Problema e că mulţi te privesc că şi cum ai avea probleme şi cu capul dacă ai probleme cu ochii”, completează Florin pe acelaşi ton.

Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”…

Familia Niniță găseşte mereu puterea de a reuşi în orice problemă. Când unul are un moment de descurajare, celălalt ştie imediat cum să îl ajute. Aşa au învăţat să se ajute singuri, văzând că lumea nu se îngrămădeşte să o facă. „Mulţi mă întreabă dacă e adevărat că ţi se dezvoltă celelalte simţuri atunci când eşti orb. E adevărat că simţul tactil şi cel auditiv sunt folosite la maximum. De exemplu odată, când mergeam pe stradă, m-am ghidat după zgomotul produs de tocurile unei doamne. Asta până a luat-o pe alt drum”, îşi aminteşte râzând Lăcrămioara. Culoarea hainelor o ţin minte de când le cumpără. Apoi îşi amintesc mereu, în funcţie de textură şi formă, ce culoare are haina respectivă. Este greu şi câteodată mai şi greşesc, spun ei. „Există un aparat special care îţi spune culoarea, dar costă destul de mult şi nu ne permitem”, spune cu o urmă de regret Florin. Frumosul îl percep fie prin pipăit, fie prin auz. Pur şi simplu ştiu când ceva este „frumos”.  Preferă să ia viaţa în cheie comică şi nu tragică. „Acum ceva timp, au fost montate semafoare cu semnal sonor pentru nevăzători, dar le-au oprit repede. La fel şi cu programul care rostea numele staţiilor din autobuze. Ştiţi cum se zice, că o minune nu ţine mai mult de trei zile”, spune Lăcrămioara.

În Iaşi există peste 4.500 de persoane cu deficienţe de vedere. Aceştia luptă în fiecare zi atât cu boala lor, cât şi cu indiferenţa celor din jur. Asociaţia Nevăzătorilor din România încearcă să îi sprijine în faţa autorităţilor şi să le apere drepturile. „Avem foarte multe proiecte, dar nu avem specialişti care să le întocmească. Ne descurcăm şi noi cum putem. Acum avem cursuri de dans oferite de câţiva voluntari, iar în viitor sper să putem organiza un curs de calculatoare, finalizat cu o diplomă care să fie de folos la o eventuală angajare”, a declarat Costică Șoldan, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România – filiala Iaşi.

Eu cu cine învăț?

De multe ori, când băteam mingea pe maidanul primăriei, scăpăm mingea, fără să ne dăm seama, peste gardul bătrânilor ce locuiau în împrejurimi. O întrebare necruţătoare era mereu şi mereu adresată nouă de câte o băbuţă îmbrobodită, ce ieşea la poartă sprijinită într-un băț: „Aşa vă învaţă la şcoală?” Spunea aceste cuvinte cu mult patos, convinsă fiind că orice atitudine necorespunzătoare este bazată pe o înţelegere greşită a regulilor învăţate la şcoală. E curios că nu ne întreba: „Aşa va învaţă acasă?” Dar oricum răspunsul era dinainte ştiut. Singurul scop era acela de a încerca măcar să ne facă să nu-i mai scuturăm prețioșii struguri cu mingea care, de multe ori, zbura parcă dinadins în vița-de-vie.

Am citit într-o carte că bunicii bunicilor noştri, discutând despre nepoţii lor, exclamau: Nu mai e şcoala de altă dată! Mi se pare extrem de ciudat că şi bunicii mei ziceau că nu mai e şcoala de altă dată, referindu-se la şcoala lor, nu la a bunicilor lor.

Astăzi, despre şcoală şi educaţie fiecare are câteva reţete sigure. De multe ori însă,  majoritatea concepţiilor par a funcţiona după principiul „scopul scuză mijloacele”. Chiar dacă multă lume e convinsă că „şcoala nu te formează”, mie îmi place să cred că poţi reuşi dacă ai atitudinea corespunzătoare. De mic am fost învăţat că e absolut necesar să mergi la şcoală. Parcă mai ieri primeam răspuns de la educatoarea mea la întrebarea de ce trebuie să merg la şcoală: pentru a ajunge om mare. De fapt, asta e echivalentul unei uriaşe şi vechi înţelepciuni: „Ai carte, ai parte!” Însă se pare că aceast proverb şi-a perdut simţitor din importanță şi din autoritate şi mi-e teamă că nici nu se mai întrebuinţează. Acum, tot omul are carte. Cu partea e ceva mai complicat. Cert e că cine-mparte, parte-şi face.

„Talentul poate să fie un noroc sau un chin, o agonie sau un extaz” – interviu cu artistul plastic Laurenţiu Dimişcă

Ca artist plastic, doctor în arte plastice şi decorative, art curator, preşedinte al Fundaţiei Ousider Art din România şi Ambasador Unesco, Laurenţiu Dimişcă reprezintă cu succes identitatea şi cultura poporului român pe tot mapamondul, „atât timp cât voi fi în viaţă ca artist şi cred că şi după”, aşa cum afirmă chiar el. Deşi se bucură de un renume internaţional, Laurenţiu Dimişcă îşi păstrează modestia şi naturaleţea, încercând să-şi continue proiectele cu un gram de nebunie, „în acelaşi timp cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ”.

Cum a început povestea dumneavoastră la Piatra-Neamţ şi cine v-a marcat debutul carierei?

În primul rând le datorez mulţumiri tatălui meu şi mamei mele, care m-au încurajat să pictez şi chiar mă recompensau cu bani. Apoi profesorilor mei de la Palatul Copiilor, de la Liceul de Artă „Victor Brauner” şi de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, dar şi lui Luis Marcel, expert în arta brută, un bun mentor şi prieten francez. Nu în ultimul rând, în Piatra-Neamţ un deschizător de drumuri pentru mine a fost Cornel Agăleanu, art director la Galleria Vert, cu care am colaborat în cadrul multor proiecte importante pentru oraş, ţară şi istoria artei.

Cum puteţi defini „arta singulară”, considerată de specialişti a fi între arta brută şi arta contemporană?

„Noua figuraţie” sau „figuraţia liberă” este stilul în care mă încadrez, promovând îndrăzneala şi libertatea de creaţie ca bază pentru acest curent. Nu vă aşteptaţi să descriu lumea cu ajutorul amintirilor sau a evenimentelor colorate, prin tehnici şi superlative. Eu doar vreau să ilustrez un mesaj al iubirii şi al comunicării, al emoţiilor şi al aproprierii. Am vrut să dezvălui nu propria-mi identitate, acest monstru unic şi obscur pe care fiecare îl cuibăreşte în adâncul inimii, ci uimirea faţă de o insidioasă ameninţare de a nu iubi, schilodirea sufletului şi deşertăciunea care îl umple după o prelungită lipsă de vigoare a simţirii. Eu doar las ochiul să vadă, să experimenteze şi să spună că suferim în lipsa iubirii.

Care sunt simbolurile dumneavoastră preferate şi cum le folosiţi în operele de artă?

Simbolurile cele mai frecvent folosite sunt inimile şi ochii. Fiecare dintre noi vrea să descopere omul, cu tristeţile şi bucuriile sale, neputincios să-şi exprime experienţele. Fiecare dintre noi, incapabili să comunicăm, ne exprimăm dubiile şi temerile prin mijloacele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Prin fiecare gest vreau să exprim un secret al meu, al persoanei de lângă mine. Poţi să-l găseşti acolo, într-un genunchi trădat, într-o mână pierdută. Dar există ochi şi inimi. Ochii mei care au plâns de mii de ori, inima mea care a iubit de mii de ori şi a fost trădată şi sfâşiată de tot atâtea ori. Ochiul pe care îl vezi poate fi propriul tău ochi, care s-a închis complet atunci când ar fi trebuit să primească lumina lumii.

Puteţi să faceţi abstracţie de lumea exterioară atunci când pictaţi?

Actul artistic nu face excepţie de lumea exterioară, cel puţin la mine. Uneori şi publicul participă la desfăşurarea unei opere de artă, la fel ca în perioada lui Leonardo da Vinci, care forma cu ucenicii săi un imens atelier deschis.

Vă simţiţi o persoană norocoasă din pricina talentului?

Talentul poate să fie un noroc sau un chin, o agonie sau un extaz, o viaţă de familist ori o carieră sau, la modul ideal, o fuziune între acestea toate.

Ce faceţi atunci când sunteţi nervos?

Mă apuc de pictat pentru că actul creativ este o terapie pentru mine. De multe ori, nervozitatea are legatura și cu creativitatea.

Câte ore dormiţi pe noapte?

Uneori am insomnii, dar nu pictez noaptea, ci imi notez ideile geniale. De obicei, dorm ca un prunc sau ca un butuc. Iubita ştie mai bine cum este cu somnul artistic!

Cum reuşiţi să vă păstraţi motivaţia în momentele cele mai grele?

Sunt al naibii de talentat, colorat si liber. Asta mă motivează şi mă ţine în viaţă!

 

De n-ar fi fost iubirea…

Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.

Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne  dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…

Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.

Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.

Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.

„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.

„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.

 

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑