Cum să construiești un discurs genial și memorabil

Întrebarea pe care trebuie să ne-o adresăm de fiecare dată când dorim să susținem un discurs în fața unui public este următoarea: De ce trebuie să țin o prezentare live și nu doar să trimit un email cu informațiile? Răspunsul poate fi extrem de complex, dar se rezumă la inspirația și impactul ce pot fi livrate doar de către cineva în carne și oase.

De cele mai multe ori nu ne temem de vorbitul în public, ci ne e frică de pregătirea pentru a vorbi în public. Dacă ar fi să comparăm vorbitul în public cu un război, atunci cu siguranță cuvintele ar fi muniția, dar TU ai fi arma principală. Cunoștințele și intelectul sunt total inutile fără puterea de a comunica. În orice caz, cel mai bun instrument de comunicare rămâi TU. Ținând cont de aceste aspecte, îți voi prezenta o modalitate de a construi discursuri care să te disciplineze fără a-ți înnăbuși creativitatea, ajutându-te să scapi de teama că nu ai un discurs suficient de bun.

1.Cunoaște-ți audiența și decide unde vrei să o conduci!

Dacă ai oportunitatea de a ține o prezentare, gândește-te că ai o mare oportunitate. Asta pentru că oamenii îți oferă o resursă de neînlocuit: timpul lor. Orice audiență ai în față, cu siguranță se gândește: Sper să-mi spun ceva ce nu știu deja, să nu-mi risipească timpul și să-mi ofere ceva care să îmi facă viața mai ușoară!

De aceea, ai obligația de a găsi Cel Mai Mare Numitor Comun cu ei.

Orice prezentare trebuie creată pentru a obține ceva specific, pornind de la starea de fapt inițială – adică ceea ce audiența ta gândește, știe și/sau simte despre subiectul prezentării tale înainte ca tu să o începi. Pornind de aici, discursul tău trebuie să conducă firesc la starea de fapt finală, care reprezintă ceea ce dorești ca audiența ta să creadă, știe și/sau să simtă la finalul prezentării tale, dată fiind starea de fapt inițială.

Pentru a cunoaște cât mai bine audiența, e necesar să răspunzi cel puțin la aceste 5 întrebări:

  1. Cine sunt ei?
  2. De ce sunt ei împreună în acea încăpere?
  3. Ce vor ei să audă?
  4. Ce au ei nevoie să audă?
  5. Ce ar trebui să le spui în prezentare pentru a-i conduce unde îți propui?

Nu uita! Niciodată nu este posibil să spui că știi prea mult despre audiența ta!

2.Creează micro-afirmația prezentării tale!

Suntem bombardați cu extrem de multe informații încă de la vârste fragede, însă capacitatea noastră de absorbție a informațiilor rămâne aceeași. Încercăm să filtrăm informațiile de care avem nevoie, dar acest procedeu este unul destul de dificil.

Orice prezentare trebuie să aibă o micro-afirmație în inima ei. O micro-afirmație reprezintă ceea ce tu ai livra audienței tale dacă ai avea doar 10 secunde pentru prezentare. Este diamantul tău bine șlefuit, cu care vrei să strălucești în fața audienței.

Audiența ta va fi convinsă să adopte punctul de vedere din starea de fapt finală datorită informațiilor și conceptelor conținute în micro-afirmație. Acesta este enunțul vital al prezentării tale, e ceea ce vrei ca audiența să-și amintească mai presus de toate. E cadoul pe care îl faci audienței tale, pentru a putea să îl ia cu ei acasă.

O micro-afirmație este of secvență de cuvinte care captează esența prezentării tale într-un mod rapid și cuprinzător. Această micro-afirmație este creată special pentru a satisface nevoile fiecărei audiențe în parte. Nevoile țin de nivelul de educație, statul social, situația istorică în care se află.

Orice micro-afirmație ar trebui să aibă șase caracteristici esențiale:

  1. E creată special pentru o audiență.
  2. E considerată crucială pentru acea audiență.
  3. Stimulează gândirea audienței.
  4. Este de lungimea unei fraze.
  5. Este suficient de simplă pentru a fi memorabilă.
  6. Conține în ea însăși propria justificare.

De obicei, o micro-afirmație nu poate susține o prezentare mai lungă de 20 de minute. Dacă ai o prezentare mai lungă, atunci gândește-te să o împarți în mai multe subprezentări, fiecare cu propria micro-afirmație. Așadar, o micro-afirmație este motorul care conduce restul prezentării în firescul procesului de creație. Ține minte: audiența ta își va aminti ceea ce tu vrei să își amintească.

3.Stabilește conținutul de bază al prezentării!

Micro-afirmația reprezintă fundația pe care îți construiești conținutul prezentării tale. Următorul pas este să iei o coală A4 și să desenezi în centrul acesteia un oval suficient de mare încât să poți scrie acolo conținutul micro-afirmației tale. Apoi, începe braninstormingul în jurul micro-afirmației tale: gândește-te la orice îți poți imagina că ar putea sprijini micro-afirmația. Aici pot fi incluse fapte, statistici, anecdote, experiențe, testimoniale, opinii personale, povești și multe alte lucruri. Acestea vor porni cu o liniuță de pe conturul ovalului creat, forma finală urmând să fie asemănătoare unui parameci. Nu distrage fluxul ideilor, încercând să le editezi sau să le judeci în acest moment. Această metodă te determină să duci la bun sfârșit acest proces de „scotocire de idei” într-un mod fără ierarhizare prealabilă. Dacă ai o oră să-ți pregătești tot discursul, poți acorda 15 minute pentru această etapă.

Apoi, urmează testarea acestor idei prin folosire a trei tipuri de filtre.

Filtrul micro-afirmației te ajută să elimini acele elemente care au doar o legătură periferică cu ceea ce tu dorești ca audiența ta să ia acasă.

Filtrul factual implică trei expresii-cheie: bine de știut, necesar de știut, neapărat de știut, cu care îți poți ierarhiza ideile.

Anti-filtrul presupune să privești cu atenție fiecare idee dintre cele scrise inițial, chiar și pe cele care nu au „supraviețuit” celorlalte două filtre anterioare. Acesta este un bonus, pe care îl poți folosi dacă ai timp pentru a avea și o altă perspectivă asupra ideilor.

După acest proces de filtrare a ideilor, urmează gruparea acestora. Numărul ideal al categoriilor în care vor fi grupate ideile este de 3, întrucât mintea umană se simte foarte confortabil cu astfel de grupări. Ar trebui să te gândești la 5 drept numărul maxim al categoriilor, capacitatea de memorie a oamenilor e strâns legată de numărul degetelor de la mână.

Dacă vei reuși ca audiența ta să-și amintească micro-afirmația prezentării și încă trei titluri care să o susțină, vei face o treabă mai bună decât 99% dintre persoanele care prezintă. Interacțiunea cu publicul nu se substituie niciodată unui conținut pregătit așa cum se cuvine!

4.Scrie, citește, editează!

Dacă nu merită scris, atunci nu merită nici ascultat! Nimănui nu-i place să-și scrie prezentarea, dar există multiple avantaje în acest efort. În primul rând, te concentrezi mult mai bine în fața unei coli de hârtie decât în fața unei audiențe. Energia unei prezentări live îți poate stimula performanța, dar nu îți va spori creativitatea. În al doilea rând, ideile defectuoase se văd mult mai bine pe o hârtie sau pe un ecran. În al treilea rând, complexitatea inutilă ucide comunicarea, iar a scrie prezentarea e cel mai bun mod să ajungi la simplitate.

Prin scris, ajungem la textul de bază, o versiune a prezentării care conține aproximativ 70% din cuvintele pe care le vei spune de fapt în ziua prezentării. Citește textul prezentării de cel puțin două ori pentru a te asigura că are sens. Următorul pas după citire este editarea pentru a obține impact. E un pas în care trebuie să reziști tentației de a spune totul și necesită curaj și focusare. Acest pas te ajută să elimini propozițiile lungi, frazele de umplutură, declarațiile ultracomplexe, cuvintele greu de pronunțat, clișeele, lucrurile banale etc.

Atunci când citești un document, ai opțiunea de a te întoarce și de a reciti o secțiune pentru o mai bună înțelegere. Audiența ta nu are această opțiune. De aceea, structura finală a discursului tău trebuie să fie ușor de urmărit, ușor de reamintit și ușor de comunicat către altcineva. Și trebuie să faci asta fără a deveni foarte predictibil. O bună pregătire a prezentării din această etapă îi poate feri pe oamenii din audiență de a trece prin Purgatoriul Power Pointului!

Așadar, structura simplă a unei prezentări poate arăta în felul următor:

-Prima săgeată (o secvență de cuvinte care este ascuțită și impresionează imediat; are rolul de a capta atenția audienței)

-Micro-afirmația

-Elementul-cheie 1

-Elementul-cheie 2

-Elementul-cheie 3

-Ecourile mico-afirmației

-Posibil rezumat

-Săgeata finală

Pe scurt: Spune! Susține! Taci!

 

Dacă vrei să studiezi în detaliu informațiile prezentate în acest articol, îți recomand cartea The Presentation Coach – Bare Knuckle Brilliance For Every Presenter, a lui Graham Davies.

Ce ne motivează cu adevărat?

Atunci când vine vorba despre motivație, majoritatea oamenilor cred că cea mai bună metodă pentru a motiva este utilizarea unor recompense. Însă se pare că secretul satisfacției și performanței este nevoia profund umană de a ne dirija propriile vieți, de a învăța și de a crea lucruri noi, de a deveni mai buni și de a face din lume un loc mai bun.

Pe lângă stimulentele biologice, ființele umane mai au un stimulent recunoscut de mult timp, și anume răspunsul la recompensele și pedepsele din mediu. Însă la jumătatea secolului al XX-lea, s-a remarcat că oamenii au și un alt treilea stimulent, numit motivație intrinsecă. Societățile, precum computerele, au sisteme de operare, instrucțiuni și protocoale ce pun totul în mișcare. Primul sistem de operare al oamenilor (Motivație 1.0) viza doar supraviețuirea, iar al doilea (Motivație 2.0) s-a bazat pe recompensele și pedepsele externe. Această abordare a funcționat bine pentru responsabilitățile rutinare din secolul al XX-lea, însă în secolul al XXI-lea, Motivația 2.0 pare că are nevoie de optimizare.

Pedepsiți de recompense?

Atunci când recompensele și pedepsele se întâlnesc cu cel de-al treilea stimulent, pot distruge motivația intrinsecă, pot reduce performanța și pot paraliza creativitatea. Mai mult decât atât, pot chiar încuraja comportamentul imoral, pot genera dependență și pot încuraja gândirea pe termen scurt. Încercați să încurajați un copil să învețe matematica plătindu-l pentru fiecare pagină pe care o finalizează din manual – și, aproape sigur, va deveni mai harnic pe termen scurt și își va pierde interesul pentru matematică pe termen lung.

Însă recompensele și pedepsele nu sunt cu totul negative. Pot fi eficiente pentru sarcini de rutină bazate pe reguli (algoritmice), pentru că nu au ce motivație intrinsecă să submineze și ce creativitate să paralizeze. Și pot fi și mai eficiente dacă cei care oferă astfel de recompense explică de ce sarcinile sunt necesare, recunosc că sunt plictisitoare și le acordă angajaților autonomie în privința modului de executare. Pentru sarcinile conceptuale non-rutinare (euristice), recompensele sunt mai periculoase – mai ales cele din categoria „dacă-atunci”. Dar recompensele de tip „acum-că” – recompensele necondiționate, oferite după îndeplinirea unei sarcini – pot fi, uneori, pozitive pentru activitățile ceva mai creative, mai ales dacă furnizează informații utile despre performanță.

Prin natura lor, recompensele ne limitează concentrarea. Sunt utile atunci când calea către o soluție este clară. Ne ajută să privim înainte și să avansăm mai rapid. În cazul recompenselor externe care devin singurul obiectiv care contează, oamenii vor alege calea cea mai rapidă pentru a le obține, chiar dacă este una incorectă. Când recompensa este activitatea însăși, nu există scurtături.

Știați că? Asocierea recompenselor cu sarcinile nobile, creative sau inerent interesante – oferirea lor fără înțelegerea științei motivării – este un joc foarte periculos, putând face mai mult rău decât bine? De aceea, se spune că a plăti donatorii de sânge nu este doar imoral, ci și ineficient.

 

Recompense și pedepse: Cele șapte defecte fatale

1.Pot distruge motivația intrinsecă

2.Pot diminua performanța

3.Pot paraliza creativitatea

4.Pot elimina comportamentele pozitive

5.Pot încuraja înșelăciunea, soluțiile rapide și comportamentul imoral

6.Pot crea dependență

7.Pot stimula gândirea pe termen scurt.

Motivația intrinsecă generează creativitate

Teoria autodeterminării susține că avem trei nevoi psihologice înnăscute – competența, autonomia și interconectarea. Când aceste nevoi sunt satisfăcute, suntem motivați, productivi și fericiți. Când nu sunt satisfăcute, motivația, productivitatea și fericirea noastră se prăbușesc.

Motivația 2.0 se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip X – comportament alimentat mai degrabă de dorințe extrinseci decât intrinseci și preocupat mai puțin de satisfacția inerentă a unei activități și mai multe de recompensele externe la care duce activitatea.

Motivația 3.0, optimizarea necesară pentru buna funcționare a economiei din secolul al XX-lea, se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip I. Aceasta este mai puțin preocupat de recompensele externe pe care le aduce o activitate și mai mult de satisfacția inerentă a activității în sine. Pentru succes profesional și împlinire personală, ar trebui să trecem de la Tipul X la Tipul I. Vestea bună este că persoanele de Tip I sunt făcute, nu născute, iar comportamentul de Tip I duce la creșterea performanței, îmbunătățirea sănătății și la creșterea stării generale de bine.

Suntem sortiți să fim indivizi autonomi, nu automate individuale

„Setarea noastră implicită” este să fim autonomi și autodirijați. Din nefericire, circumstanțele conspiră adesea pentru a schimba această setare implicită și pentru a ne transforma din Tip I în Tip X. Pentru a încuraja comportamentul de Tip I și performanța ridicată pe care o facilitează, prima cerință este autonomia. Oamenii au nevoie de autonomie în privința sarcinilor (ce fac), timpului (când fac), echipei (cu cine fac) și metodei (cum fac). Companiile care oferă autonomie, uneori în doze radicale, își depășeșc concurenții.

În timp ce Motivația 2.0 solicită ascultare, Motivația 3.0 solicită implicare. Numai implicarea poate duce la perfecționare – a deveni mai bun în ceva ce contează. Perfecționarea începe cu „starea de flux” – experiențe optime în care provocările cu care ne confruntăm sunt extrem de adaptate la aptitudinile noastre. Dar perfecționarea respectă trei reguli specifice: este o mentalitate (necesită capacitatea de a-ți considera aptitudinile infinit perfectibile), este dureroasă (necesită efort, voință și practică deliberată) și este asimptotă (e imposibil de atins pe deplin, ceea ce o face în același timp frustrantă și ispititoare). Într-o experiență numită autotelică, obiectivul se autoîndeplinește: activitatea este propria ta recompensă.

Prin natura lor, oamenii caută un scop, o cauză mai mare și mai durabilă decât ei înșiși. În cadrul organizațiilor, această „motivație a scopului” se exprimă în trei feluri: în obiective care se folosesc de profit pentru a atinge un scop; în cuvinte care exprimă mai mult decât propriul interes; și în politici care le permit angajaților să urmărească scopul în condițiile stabilite de ei. Așadar, scopul furnizează energia de activare a vieții.

Mai multe informații despre acest subiect incitant puteți afla citind cartea Drive – Ce anume ne motivează cu adevărat, scrisă de Daniel Pink.

Efectul Matei și cele 10.000 de ore de muncă pentru succes

„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua”

(Matei 25,29)

 

Cu toții apreciem succesul și ne gândim la persoanele care ajung să îl dobândească sub o anumită formă ca la niște oameni cu totul speciali, radical diferiți de oamenii obișnuiți care muncesc din greu. Și totuși, dacă modul în care percepem noi succesul este greșit?

De cele mai multe ori, considerăm că oamenii de succes își justifică ascensiunea individuală prin tipul de personalitate, stilul de viață și talentele speciale din naștere. Există chiar un fel de tipar întâlnit de foarte multe ori în cărți, filme sau orice fel de materiale motivaționale: eroul se naște în circumstanțe modeste, dar luptă pentru a se impune prin propriul talent și prin virtute. De fapt, aceste explicații personale nu funcționează concret. Orice om preia lucruri de la părinți și așa-numiții „sponsori”. Oamenii de succes sunt beneficiarii unor oportunități extraordinare și ai unor moșteniri culturale care le permit să învețe, să muncească din greu și să profite de mediul în care trăiesc într-un mod inaccesibil altora. Pare intrigantă această definiție a succesului, nu-i așa? Însă vom vedea cât de mult contează unde și când am crescut întrucât cultura căreia îi aparținem și moștenirile provenite de la strămoșii noștri ne modelează tiparele de reușită într-o manieră mult mai profundă decât ne putem noi imagina. O astfel de abordare întânim in cartea lui Malcom Gladwell – Excepționalii, o carte care merită toată atenția.

Cei mai buni studenți beneficiază de cele mai bune meditații și de cele mai multe încurajări

Stejarul cel mai înalt din pădure este cel mai înalt nu doar pentru că s-a dezvoltat din cea mai rezistentă ghindă, ci și pentru că nu au existat alți copaci care să îi blocheze lumina solară, solul din jur era adânc și fertil, niciun iepure nu i-a ronțăit scoarța cât era puiet și niciun pădurar nu l-a tăiat înainte de a ajunge la maturitate. Într-adevăr, oamenii de succes provin din semințe rezistente. Dar știm oare destule despre soarele care i-a încălzit, despre solul în care și-au înfipt rădăcinile și despre iepurii și tăietorii de lemne pe care au avut norocul să îi evite?

Sociologul Robert Merton a fundamentat conceptul numit „efectul Matei”, pornind de la finalul pildei talanților, din capitolul 25 al Evangheliei după Matei. Astfel, în lucrarea „The Matthew Effect in Science”, autorul a analizat ce înseamnă acest efect din punct de vedere sociologic în activitatea științifică. Pe scurt, concluzia a fost că cei mai renumiți cercetători se înscriu în „spirala succeselor” (succesele atrag succese), iar ceilalți cercetători, fără notoritate, se înscriu în „spirala eșecurilor”. Așadar, cei mai renumiți cercetători atrag cele mai multe onoruri și privilegii (au avantaje cumulative), chiar dacă există și alți cercetători cu rezultate științifice cel puțin la nivelul primilor, dar fără notorietatea acestora.

Chiar dacă vorbim de o egalitate de principiu, acest efect se extinde asupra majorității cazurilor din viețile oamenilor când vine vorba despre succes. Cei care au succes sunt cei care au cele mai multe șanse să se bucure de oportunități speciale, care îi duc la și mai multe succese. Bogații sunt cei care se bucură de cele mai mari scutiri de taxe. Cei mai buni studenți sunt cei care beneficiază de cele mai bune meditații și de cele mai multe încurajări. Așadar, succesul poate fi rezultatul a ceea ce sociologii numesc „avantaj cumulativ”. Un om de succes nu pornește la drum ca personaj excepțional, dar pleacă de pe o poziție ceva mai bună și știe să profite de oportunitățile ce îi ies în cale.

Succesul înseamnă cu mult mai mult decât talent

Adesea, succesul înseamnă talent plus pregătire. Însă pe măsură ce sunt examinate carierele oamenilor de succes, se concluzionează că talentul înnăscut este devansat de aportul tot mai mare pe care îl capătă pregătirea individuală. Un studiu arată că, odată ce există abilitatea pentru a intra într-o școală de muzică de vârf, de exemplu, ceea ce îl distinge pe un student de altul sunt zelul și dăruirea cu care exersează. Cei care au ajuns în vârf nu muncesc mai mult decât ceilalți și atât. Ei muncesc mult, mult mai mult.

Cu toții cunoaștem ideea că pentru a obține excelența și pentru a reuși este nevoie de muncă, însă cât anume ar trebui să muncim pentru a obține succesul? Cercetătorii au ajuns chiar la un număr care dă nota excelenței autentice: zece mii de ore. Asta înseamnă o muncă asiduă timp de aproape 10 ani. Acesta este un interval de timp enorm și greu de atins până la vârsta adultă de unul singur. Trebuie să ai în jurul tău oameni care să te încurajeze și să te susțină. Ai nevoie de o stabilitate financiară, care să îți permită să ai un program special pentru a putea avea șansa de a fructifica aceste ore.

Mozzart este celebru pentru faptul că a început să compună muzică de la vârsta de șase ani. Însă după standardele marilor compozitori, lucrările sale timpurii nu sunt cu nimic ieșite din comun. Primul concert considerat de geniu pentru Mozzart a fost compus abia la vârsta de 21 de ani, după mai bine de zece ani în care celebrul muzician a compus concerte. Așadar, exercițiul nu e acel lucru pe care îl faci când ajungi undeva, ci e acel ceva pe care îl faci ca să ajungi undeva.

Beatles și Bill Gates – despre oportunitatea de a studia intens

Iată încă două exemple de succes care vin în sprijinul afirmațiilor făcute mai sus: Beatles și Bill Gates. Membrii formației Beatles lucrau împreună de ceva vreme atunci când și-au făcut apariția în SUA. Timpul scurs între fondarea trupei și cele mai mari realizări artistice ale lor a fost de zece ani. În 1960, pe vremea când erau o trupă de liceeni dornici să se afirme, au fost invitați să cânte la Hamburg, în Germania, de către un patron căruia i-a venit ideea de a aduce trupe rock pentru a cânta în cluburi. Nu erau plătiți bine și nici nu se bucurau de apreciere foarte mare din partea publicului, dar secretul a stat în timpul efectiv în care trupa era obligată să cânte. Ajunseseră să cânte 7 seri pe săptămână, astfel încât în anul 1964 aveau deja la activ aproximativ 1200 de prestații live. Majoritatea trupelor de astăzi nu înregistrează un asemenea număr de spectacole nici măcar în întreaga carieră. Ce a însemnat acest lucru pentru cariera lor ulterioară, știm cu toții.

Al doilea exemplu relevant este cel al lui Bill Gates, care a renunțat la Harvard pentru a pune bazele Microsoft, care va deveni un gigant al lumii software. Aceasta este povestea pe care o cunoaște toată lumea, însă puțini știu cum au stat lucrurile în profunzime. Fiind precoce încă de la o vârstă fragedă, tatăl său (care era un avocat de succes) a hotarât să îl înscrie la o școală particulară, în care a fost lansat (după un an și jumătate de la înscrierea sa) un club de informatică. În această școală din Seattle, numită Lakeside, a fost achiziționat un terminal special, la care aveau acces elevii, în condițiile în care în acel an (1968) majoritatea facultăților nu avea cluburi de informatică. Deci Bill Gates a avut oportunitatea de a învăța să facă programare în timp real, ca elev de clasa a 8-a, în anul 1968. Pe lângă acest club (care era destul de costisitor pentru părinți), Bill Gates a avut acces și la alte companii locale și centre de informatică, în schimbul lucrului la anumite softuri specializate. Astfel, în numai șapte luni, Bill Gates a petrecut aproape 1600 de ore în activitățile de programare. Toate aceste oportunități, alături de multe altele, i-au oferit lui Gates ore suplimentare de practică. În momentul în care a decis să renunțe la Harvard, Bill Gates avea peste 10.000 de ore de practică în programare. Câți tineri din întreaga lume au avut parte de aceste gen de experiență la acel moment? Răspunsul pare evident.

Trebuie să fii îndeajuns de tânăr să înțelegi revoluția, dar nu prea bătrân să o ratezi

Ceea ce îi diferențiază cu adevărat pe acești oameni de excepție nu este talentul lor extraordinar, ci gama extraordinară de oportunități cu care s-au intersectat. Cu toții au avut parte de un anumit gen de oportunitate specială, de care au știut să profite la momentul potrivit. Chiar momentul nașterii poate fi un element ce te poate face să ai parte de succes. Cum anume? Luând un exemplu tot din domeniul informaticii, descoperim că momentul cel mai însemnat din istoria revoluției computerului personal a fost luna ianuarie a anului 1975. Dacă erai prea bătrân în acel an, înseamnă că deja ocupai un post călduț și era destul de greu să faci tranziția la ceva cu totul nou. Dacă ieșisei de ceva vreme de pe băncile facultății, nu-ți permiteai să renunți la beneficiile actualului job în favoarea unui sistem computerizat despre care nu se știa mare lucru. În același timp, nu puteai fi nici prea tânăr. Altfel spus, trebuia să fii îndeajuns de tânăr pentru a înțelege rostul revoluției care bătea la ușă, însă nu prea bătrân să o ratezi. Vorbim despre 20 sau 21 de ani în 1975, deci 1954 sau 1955 ca an al nașterii. Probabil nu este foarte surprinzător faptul că Bill Gates s-a născut la 28 octombrie 1955, iar Steve Jobs la 24 februarie 1955, iar lista poate continua în aceeași manieră.

De multe ori, creăm reguli care împiedică reușita și etichetăm prematur oamenii. Suntem prea impresionați de cei care reușesc și mult prea necruțători cu cei care eșuează. Pentru că ne agățăm de ideea că succesul ține numai de meritul individual și că lumea în care am crescut cu toții nu contează deloc, nu reușit să ne construim propriul succes. Dar am văzut că multe din lucrurile cărora nu le dădeam atenție pot conta, iar asta trebuie să ne facă să devenim și mai atenți. Atenți și muncitori!

Despre superficialitate ca maladie a societății contemporane

Când vorbim despre superficialitate ne referim la un lucru care se produce la suprafaţă, fără să atingă miezul sau esenţa lucrurilor. Această abordare simplistă asupra vieții se opune gândirii profunde și presupune o percepție reducționistă asupra lucrurilor. E adevărat că omul a avut de luptat cu superficialitatea încă de la crearea sa. Omul superficial este, de fapt, omul jumătăților de măsură, iar orice lucru făcut pe jumătate nu este pe placul lui Dumnezeu.

Din păcate, superficialitatea pare să fie una dintre bolile cele mai răspândite ale societății contemporane. Evoluția către relativizarea generalizată a sistemului de valori conduce, invariabil, la superficialitate. De fiecare dată încercăm să ne simplificăm viața pentru că astăzi nu mai este timp pentru înțelegere profundă. Pentru a evolua însă, omul trebuie să exploreze intens în direcția profunzimii, iar superficialitatea distruge treptat orice formă de  gândire profundă.

Superficialitatea poate deforma realitatea

Un om superficial este comod, rămâne la suprafața problemelor, acceptă ceea ce i se spune fără prea mari rezerve și nu se sinchisește să ajungă la „miez”, ci lasă pe altcineva să aleagă pentru el. Atunci când ne orientăm doar spre ceea ce ne este vizibil, accesibil, palpabil și convenabil, s-ar putea să omitem chiar esența. Profunzimea ne sperie atunci când presupune nesiguranță, necunoscut sau incertitudine. Problema este că această superficialitate poate modifica și deforma realitatea (sau mai precis percepția asupra realității).

Tendința unui om care acționează superficial este aceea de a găsi vinovați, de a da vina pe altceva sau altcineva. De fapt, nu face decât să fugă de adevăr. Scriptura cere oamenilor să facă toate lucrurile ca pentru Dumnezeu. Acesta este secretul eticii protestante, pe care Max Weber o vedea ca suport pentru bunăstarea economică a țărilor tradițional-protestante ale Europei. Atunci când faci toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, nu poți accepta superficialitatea în niciun domeniu al vieții.

Dumnezeu este cel mai mare dușman al superficialității. Prima întrebare când vine vorba despre religie este întotdeauna despre excepție, nu despre regulă. Totuși, când se dorește criticarea Bisericii, este recomandat să se meargă dincolo de rime fără ritm. De cele mai multe ori, căutăm împlinirea în afara noastră și departe de Dumnezeu, trecând cu vederea cuvântul Evangheliei, care zice că „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Rădăcina superficialității este ignoranța, care, la rândul ei, vine din lipsa iubirii, din necredință și din mândrie.

Stereotipuri, prejudecăți și stabilirea priorităților

Când vorbim (profund) despre superficialitate, nu putem să nu ne gândim la stereotipuri și prejudecăți. Noţiunea de „stereotip” a fost introdusă în anul 1922 de Walter Lippman, care susținea că oamenii nu se raportează în mod direct la realitatea exterioară, ci la o reprezentare a acesteia. Nevoia de a înţelege şi controla mediul înconjurător este, adesea, imposibil de satisfăcut din cauza informaţiilor prea numeroase cu care intrăm în contact. Pe scurt, oamenii încearcă să simplifice realitatea, introducând-o în câteva scheme şi categorii care să le uşureze raportarea la mediu.

Deşi stereotiparea este văzută, în genere, ca un mod de gândire negativ, teoreticienii clasifică stereotipurile în două mari clase. Stereotipurile pozitive (sau neutre) reunesc în structura lor trăsături valorizate în mod pozitiv la nivel social. Acestea sunt un fel de carte de vizită sau de ecuson pentru o anumită entitate. Astfel, nemţii sunt întotdeauna riguroşi şi punctuali, iar japonezii sunt dependenţi de muncă şi pasionaţi de tehnologia înaltă şi de miniaturizare. Adesea legăm anumite produse sau îndeletniciri de o anumită cultură naţională. Fără să ne dăm seama, ceasurile (foarte bune şi valoroase) sunt elveţiene, ciocolata (de calitate) este belgiană, iar industria IT este inevitabil legată de japonezi. Stereotipurile negative sunt mult mai numeroase şi reunesc valori cu conţinut negativ. Psihologii remarcă faptul că individul dezvoltă stereotipuri negative referitoare la alte grupuri mai mult decât la cele din care el face parte.

Gordon Allport defineşte „prejudecata” drept o atitudine negativă faţă de un individ, membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la grupul respectiv. În relaţiile sociale, stereotipia poate avea o funcţie utilă: prin clasificarea indivizilor, le putem anticipa comportamentul şi planifica reacţiile. Dar stereotipurile pot conduce la prejudecăţi, la opinii negative despre ceilalţi. Stereotipurile şi prejudecăţile se constituie drept obstacole majore în calea unei comunicări eficiente, devenind cauze ale unor acţiuni şi emoţii negative.

Majoritatea stereotipurilor se dezvoltă din cauză că grupul extern („victima”) nu face parte din viața cotidiană a grupului intern (cel care judecă) și, deci, există prea puține date pentru a susține teze care s-au instalat deja ca atare. O apropiere a grupurilor, crearea posibilităților de cunoaștere reciprocă, ar putea fi soluții pentru eliminarea in timp a respectivelor stereotipuri.

Ținând cont de ceea ce s-a spus mai sus, radicalii pot fi mai lesne manipulați, pe când moderații sunt mai rezistenți, având controlul asupra propriilor lor preconstructe cognitive și asupra comportamentului lor social. Securitatea individului se face în spiritul protecției propriei persoane prin filtrarea și selectarea informației. În cazul în care o informație amenință să perturbe echilibrul intern al individului, asistăm la apariția unor mecanisme de menținere sau restabilire a echilibrului. Disonanța cognitivă reprezintă inconfortul psihologic dat de contradicția dintre informația deținută și informația nouă și este un aspect important al motivației umane și un mijloc de autoapărare. Individul aflat într-o astfel de situație de dezechilibru cognitiv va trece la organizarea informației astfel încât aceasta să corespundă structurii sale atitudinale anterioare. Eliminarea unor informații incomode, memorarea selectivă, interpretarea defensivă sau negarea autorității sursei sunt câteva dintre mijloacele folosite pentru restabilirea unui echilibru interior convenabil.

Influență, manipulare sau alegere liberă?

Se folosesc astăzi, din ce în ce mai des, tehnicile numite „agenda setting” (rezumată în formula „noi nu îți spunem ce să gândești, ci îți spunem la ce să te gândești”) și „framing”, care constau în a promova în fruntea listei de priorități din percepția pe care o are publicul asupra realității înconjurătoare a unor teme anume, care uneori nu țin neapărat de interesul public imediat și nici nu au caracter de prioritate de grad înalt. Cu cât devenim mai profunzi, cu atât lucrurile devin mai clare; cu cât ne detașăm de detalii inutile, cu atât putem obține o imagine mai amplă. Dacă suntem ocupați cu detalii, va fi mai greu să reușim să vedem imaginea de ansamblu.

Așadar, omul superficial are o fire influențabilă, versatilă, ce reflectă trasformările timpului. Se mulțumește doar cu un unghi din care să observe realitatea și adevărul. Un astfel de om tratează totul cu prea mare ușurință, se complace în mediocritate și devine un om blazat. Imobilitatea nu poate fi numită statornicie, ci devine un efect al superficialității. Nimeni nu va recunoaște un asemenea defect, decât cu un efort extrem de mare de cunoaștere și autocunoaștere. Există totuși și oameni care dezvoltă în profunzime, detaliază, luptă cu ambiguul, disecă și verifică, cizelează și clarifică. E adevărat că sunt mult mai puțini cei care caută soluții și chiar le găsesc. Majoritatea doar le folosesc. Totuși, cine știe să se bucure de gândirea profundă va avea mereu de câștigat. Modul nostru de a raționa (care include și „gândirea fără gândire”) și dorința noastră de a ni se face pe plac ne oferă drept pradă speculațiilor oricui are tendința de a manipula. Și de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de asta!

Discursul motivațional al Bibliei

Fiecare ființă vie are un sistem de ghidare încorporat sau un mecanism de atingere a scopului, instalat de Creator pentru a ajuta la atingerea scopului, care în termeni largi înseamnă „viața“. La om, scopul „de a trăi“ înseamnă mai mult decât simpla supraviețuire, el având nevoi afective și spirituale pe care animalele nu le au. Mecanismul succesului îl poate stimula să găsească răspunsuri la diverse probleme, să inventeze, să scrie poezii, să conducă o afacere, să exploreze noi orizonturi în știință, să-și găsească liniștea sufletească și să-și dezvolte o personalitate mai complexă sau să atingă succesul sub orice altă formă de care este strâns legat în ideea de „a trăi“. Fiecare ființă umană în parte a fost concepută pentru succes de către Creatorul său. Totodată, fiecare ființă umană are acces la o putere mai mare decât cea de sine. Dumnezeu nu a creat o ființă model și nici nu a etichetat-o spunând „asta e“. Fiecare este un individ unic, așa cum fiecare fulg de nea este unic în sine.

Oamenii sunt capabili de lucruri mărețe

Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui, micșorându-l cu puțin față de îngeri. Un Creator atotputernic, iubitor și înțelept nu ar fi creat un „produs inferior”, așa cum un mare maestru nu ar picta niciodată pe o pânză de proastă calitate. Un asemenea Creator nu ar proiecta în mod deliberat un produs care să dea greș, ci El este Cel care urmărește același lucru în creația sa ca un părinte pământean în copiii săi. Atunci ce ar putea aduce mai multă slavă, mândrie și satisfacție unui părinte decât să vadă că le merge bine copiilor, că reușesc în viață și că își pot exprima întru totul capacitățile și talentele? Iisus Hristos ne spune să nu punem lumina sub obroc, ci să o lăsăm să strălucească întru slava lui Dumnezeu. El ne vede bărbați și femei în care și prin care poate face lucruri mărețe, ne percepe senini, încrezători și veseli. El nu ne vede niște victime jalnice ale vieții, ci stăpâni ai artei de a trăi; nu cerșind înțelegere, ci acordând ajutor celorlalți, ceea ce înseamnă să ne gândim tot mai puțin la noi înșine, fiind plini nu de egoism, ci de iubire și dorința de a-i ajuta pe alții.

Marele Creator ne-a înzestrat cu cele necesare pentru a trăi cu succes în această epocă sau în oricare alta, oferindu-ne un mecanism creator încorporat. Ceea ce încearcă să facă omul modern este să-și rezolve toate problemele prin gândirea conștientă, îngrijorându-se excesiv. Astfel, sfatul lui Hristos despre lăsarea în grija providenței („Nu vă îngrijiți de ziua de mâine“) poate părea inutil. Însă în această tensiune și preocupare pentru rezultate, trebuie să ne formăm obiceiul de a ne descătușa de infuența inhibitivă a reflectării preocupărilor egoiste privitoare la rezultate. Abia atunci când îți acorzi un moment de respiro, descoperi că există un Sine mult mai impozant. Eforturile conștiente inhibă și blochează mecanismul creator automat și, de aceea, exersați în mod conștient obiceiul de a nu vă face griji pentru ziua de mâine, acordând toată atenția momentului prezent. Momentul divin este momentul prezent. Mare parte din neliniștea și grijile distructive sunt provocate de încercarea de a face ceva ce nu poate fi făcut aici și acum, blocându-te în a „face“ ceva ce nu se poate întâmpla încă. Pe scurt, nu reacționăm la realitate, ci la ceea ce ne imaginăm noi că se va întâmpla.

Punctele negative ne aparțin, dar nu ne definesc

Iisus ne-a avertizat că este o nebunie să pui un petic dintr-un material nou pe o haină veche sau să torni vin nou în recipiente vechi. Gândirea pozitivă nu poate fi folosită eficient cu o imagine de sine deteriorată, veche și negativă. Experiența a demonstrat că atunci când părerea de sine este schimbată, lucrurile încep să concorde cu noua imagine de sine și astfel obiectivele pot fi atinse cu succes.

Psihologia a dovedit că părerile despre noi au tendința să corespundă părerilor despre alții. Când o persoană devine mai grijulie cu ceilalți, invariabil devine mai grijulie cu sine însăși. Altfel spus, îți vei cultiva o imagine personală adecvată atunci când vei începe să simți că ceilalți au o valoare mai mare. Majoritatea suntem mai buni, mai înțelepți și mai puternici, mai competenți acum decât ne dăm seama. Crearea unei imagini personale mai bune nu creează noi aptitudini, talente și puteri, ci doar le scoate la iveală și le folosește. Acceptarea de sine este mai ușoară dacă înțelegem că punctele negative ne aparțin, dar nu ne definesc. Primul pas spre a deveni mai puternici este recunoașterea slăbiciunilor. Creștinismul ne învață că primul pas spre salvarea sufletului este mărturisirea de sine și recunoașterea păcatelor. Iisus ne-a sfătuit să ne curățăm mintea de rău, dar ne-a prevenit că dacă îl alungăm pe diavol, pot veni alți șapte în locul lui. El ne-a mai spus să nu ne opunem răului, ci să-l învingem cu binele.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑