„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea” (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici” privește această Comunicare. Când vorbim despre „comunicare” (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la Biserică.

„Înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje”

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învățătura creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mulțumitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acea parte de dumnezeire din fiecare dintre noi, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciunea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, învățarea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate” era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală” a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a înțelepciunii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de intenția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Intelligent design sau regăsirea planului creator în natură

Atunci când vorbim despre originea și crearea lumii, avem în vedere în special două mari teorii: creaționismul și evoluționismul. Dar iată că o altă teorie,care tinde să revină în actualitate, susține că sunt necesare cauze inteligente pentru a explica structurile complexe ale naturii, iar aceste cauze pot fi detectabile empiric.

Într-o definiție scurtă, designul înseamnă crearea unui plan sau a unei convenții pentru construirea unui obiect sau a unui sistem. Noțiunea de „intelligent design“ (proiect sau design inteligent) se referă la un program de cercetare științifică, precum și la o comunitate de oameni de știință, filosofi și alți specialiști care caută dovezi ale proiectelor în natură. Teoria designului inteligent susține că anumite caracteristici ale Universului și ale lucrurilor vii sunt explicate cel mai bine printr-o cauză inteligentă, nu printr-un proces nedirijat, cum ar fi selecția naturală. Prin studiul și analiza componentelor unui sistem, un teoretician al designului este capabil să determine dacă diferite structuri naturale sunt produsul întâmplării, a legilor naturale, a unui design inteligent sau a unei combinații a acestor elemente. O astfel de cercetare se desfășoară prin observarea tipurilor de informații produse atunci când agenții inteligenți acționează. Oamenii de știință încearcă apoi să găsească obiecte care au aceleași tipuri de proprietăți informaționale pe care le cunoaștem în mod obișnuit ca provenind din inteligență. Designul inteligent aplică aceste metode științifice pentru a identifica planul de creație în structurile biologice ireductibile complexe, în conținutul complex și specific al ADN-ului, în arhitectura fizică de susținere a vieții universului etc.

Scurt istoric al teoriei proiectului inteligent

Platon și Cicero au prezentat versiuni timpurii ale designului inteligent, iar în istoria științei cei mai mulți oameni de știință au acceptat, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o anumită formă a designului inteligent, inclusiv Alfred Russel Wallace, partener al lui Charles Darwinîn teoria evoluției prin selecție naturală. În tradiția iudeo-creștină, ideea că planul creator poate fi identificat în natură nu se regăsește doar în Biblie, ci și printre filosofii evrei, precum Filon, dar și la Părinții și Scriitorii Bisericești din primele secole creștine.

Mișcarea „Intelligent design“ s-a născut propriu-zis în anul 1987, ca reacție a unei hotărâri a Curții Supreme de Justiție a SUA, conform căreia predarea creaționismului în școlile publice este neconstituțională deoarece echivalează cu încurajarea de către stat a unei religii anume (creștinismul). Cu timpul, adepții acestei teorii s-au reunit în jurul Institutului Discovery, un grup de reflecție cu sediul în Seatle.

Deși există mai mulți contestatari ai acestei teorii, oamenii de știință din comunitatea de cercetare a designului inteligent au publicat și publică studiile în reviste de renume, precum Protein Science, Journal of Molecular Biology, Theoretical Biology and Medical Modelling,Journal of Advanced Computational Intelligence and Intelligent Informatics, Quarterly Review of Biology, Cell Biology International, Rivista di Biologia/Biology Forum, Physics of Life Reviews și Annual Review of Genetics.

Designul inteligent ca teorie științifică

O metodă științifică este descrisă ca un proces în patru etape, care implică observații, ipoteze, experimente și concluzii. Designul inteligent începe cu observația că agenții inteligenți produc informații complexe și specifice (ICS). Teoreticienii designului inteligent susțin ipoteza că dacă un obiect natural a fost proiectat, acesta va conține niveluri ridicate ale ICS. Oamenii de știință efectuează apoi teste experimentale asupra obiectelor naturale, pentru a stabili dacă acestea conțin informații complexe și specifice. O formă ușor verificabilă a ICS este prin identificarea  complexității ireductibile, care poate fi descoperită prin structuri biologice experimentale de inginerie inversă, pentru a vedea dacă acestea fac necesară funcționarea tuturor părților componente. Atunci când cercetătorii găsesc această complexitate ireductibilă în biologie, ei ajung la concluzia că aceste structuri au fost proiectate. Totodată, dovezile pentru designul inteligent sunt furnizate din trei domenii principale: fizică și cosmologie, originea vieții și dezvoltarea complexității biologice.

Teoria care arată înțelepciunea Creatorului

Chiar dacă teoria designului inteligent nu presupune identificarea Sursei Inteligente, marea majoritate a teoreticienilor proiectului inteligent sunt teiști. Ei văd aspectul de proiectare ce străbate lumea biologică drept o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Teoria designului inteligent este, totuși, diferită de creaționism, întrucât aceasta pornește de la mediul natural și ajunge la concluzia că viața pe Pământ a fost proiectată de către un agent inteligent, oricare ar fi acesta.

În teoria designului inteligent, există trei argumente principale: complexitatea ireductibilă, complexitatea specifică și principiul antropic. Complexitatea specifică susține că, din moment ce modele complexe specifice pot fi găsite în organisme, o anumită formă de îndrumare trebuie să fi reprezentat originea lor. Complexitatea ireductibilă (expresie lansată de biochimistul Michael Behe) arată că un sistem unic este compus din mai multe părți care interacționează adecvat pentru a contribui la funcția de bază, iar îndepărtarea oricăreia dintre părți determină încetarea funcționării eficiente a sistemului. Principiul antropic afirmă că lumea și universul sunt „reglate fin“ pentru a permite viața pe pământ. În cazul în care raportul dintre elementele din aer ar fi ușor modificat, multe specii ar înceta să existe.

Așadar, designul inteligent se concetrează pe modele complexe, care nu pot fi produse decât de o minte care concepe și execută un plan. Designul inteligent poate fi detectat în legile naturale, în structura cosmosului și în caracteristicile lucrurilor vii. Acesta nu este doar o teorie științifică, ci are potențialul de a-i face pe oameni să reflecteze mai mult cu privire la existența lor și la activitatea Creatorului.

Iubirea care durează doar o singură zi

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Avem zile în care trebuie să mulţumim, zile în care trebuie să iubim sau să ne aducem aminte de mamă şi de tată. Dar ce facem în celelalte zile? Prea multă mecanizare şi formalizare. Iubirea este una dintre realităţile cele mai mediatizate, dar se încadrează şi în rândul celor mai degenerate subiecte. Dragostea nu mai este percepută neapărat ca un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jertfelnic, ci se rezumă adesea la priviri, vorbe şi gesturi seducătoare spre păcat. O reducere a iubirii doar la aspectul ei erotic arată caracterul mercantil, senzual şi comercial al zilei de 14 februarie, zi din care Dumnezeu lipseşte şi, de aceea, nu poate fi numită sărbătoare. O zi dedicată erotismului, pusă sub patronajul unui sfânt, în care se prezintă un hedonism ambalat frumos. Aşa este înţeleasă „sărbătoarea” Sfântului Valentin de pe 14 februarie, o zi cu o semnificaţie aparent pozitivă, atât de mediatizată încât se vorbeşte despre ea şi la posturile de televiziune pentru copii. În această zi specială, zeci de milioane de trandafiri sunt făcuţi cadou, iar peste 15% dintre femeile din Statele Unite ale Americii îşi trimit singure flori. Însă, contrar aşteptărilor, mai mult de jumătate dintre femei afirmă că nu consideră ziua de Sfântul Valentin o zi romantică, iar trei sferturi dintre ele nu ar dori să fie cerute de soţie în această zi, de exemplu.

Ziua iubirii de profit

Sărbătoare a secolului al XX-lea, ziua Sfântului Valentin reprezintă o mină de aur pentru comercianţii din multe state. Astfel, magazinele vând cărţi, felicitări, dulciuri şi tot felul de alte produse în formă de inimă, iar restaurantele oferă meniuri speciale petru această ocazie. În SUA, „sărbătoarea” aduce vânzări de peste 14 miliarde de dolari anual, mult mai mult decât se vinde de Memorial Day sau de Halloween şi comparabil cu volumul de vânzări realizat în preajma Crăciunului. Există state, cum sunt de exemplu ţările islamice sau Rusia, care critică extrem de aspru fenomenul Valentine’s Day, afirmând că aceasta este o sărbătoare superficială,  cu accente preponderent comerciale. În acest sens, sunt interzise tipărirea, fabricarea şi distribuirea de produse specifice acestei ocazii. În regiunea Belgorod, din sudul Rusiei, autorităţile au interzis sărbătoarea Sfântului Valentin, susţinând că este o sărbătoare ce „contravine culturii ruse”. De altfel, în anul 2008, soţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev, a lansat o ofensivă împotriva acestei sărbători venite din Occident, prin promovarea unei versiuni alternative ruseşti, numită „Ziua familiei, a dragostei şi a fidelităţii”, care are loc pe data de 8 iulie.

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Pentru doi tineri care îşi fac zilnic declaraţii de iubire, ce nevoie mai este de o zi anume în care să-şi ofere alte nimicuri cu valoare sentimentală?”

Profesorul şi psihologul american Mark D. White afirmă că „sărbătoarea Sfântului Valentin se adresează cuplurilor care trăiesc din plin fiorul pasiunii, ori tocmai aceştia nu au nevoie de o zi specială pentru a-şi arăta sentimentele”. În opinia profesorului, tinerii îndrăgostiţi sunt exact aceia care fac oricum abuz de mici gesturi şi daruri romantice pentru a-şi manifesta dragostea. În cazul cuplurilor care au deja vechime, fie că sunt căsătorite sau nu, partenerii au propriile date de serbat: de la ziua în care s-au cunoscut până la ziua căsătoriei. Acestea sunt date obligatorii în calendarul acestora, fiind prilejuri pentru o sărbătoare privată a propriei relaţii.

Dar psihologii americani susţin că cei care profită cel mai mult de pe urma acestei aşa-numite „sărbători a iubirii” sunt cei care nu au o relaţie adevărată de iubire. Cei mai dornici să marcheze data de 14 februarie sunt aflaţi într-o relaţie nedefinită, interesantă, dar nu suficient de închegată încât s-o afişeze oficial. Astfel, un bărbat care a ieşit de mai multe ori cu o femeie, dar nu a ajuns încă la faza intimităţii, va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a reuşi acest lucru graţie Sfântului Valentin, sfântul declarat responsabil cu problemele sentimentale ale omenirii. La fel de nerăbdători să profite de atmosfera încărcată de feromoni sunt şi persoanele care trăiesc o dragoste nemărturisită. Acesta este momentul protrivit pentru a-i oferi persoanei după care suspină o felicitare sau o cutie de bomboane în formă de inimă. Într-o altă zi a anului, mulţi s-ar jena să facă acest lucru, ştiind că riscă să se facă de râs dacă sentimentele nu le sunt împărtăşite, dar de Sfântul Valentin astfel de gesturi şi declaraţii de iubire sunt permise, iar şansele ca răspunsul să fie favorabil sunt cel puţin la fel de mari ca şi aşteptările celor care-şi încearcă norocul.

Avem nevoie de o zi specială pentru a celebra dragostea?

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că atunci când îi spui unei persoane „Te iubesc”, îi spui, de fapt, „Tu nu vei muri niciodată”. Aşadar, iubirea nu are termen de garanţie şi cu atât mai mult nu este valabilă doar o zi. Oamenii nu se îndrăgostesc doar pentru că există o zi de acest fel, iar cei ce se iubesc, nu se iubesc mai aprins pentru că s-a ridicat o zi la rangul de „zi a îndrăgostiţilor”. Nu trebuie să uităm că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii. Noi trebuie să sărbătorim iubirea în fiecare zi, prin dăruirea de sine şi prin deschiderea faţă de celălalt. Pasiunea în cuplu nu se întreţine doar prin dovezi ritualice de iubire cu ocazia sărbătorilor, ci prin atenţia zilnică faţă de partener. Dragostea romantică se poate manifesta printr-o mulţime de gesturi simple, care nu costă nimic, dar care arată partenerei că este mai mult decât persoana care îţi calcă o cămaşă. De aceea, spiritualitatea ortodoxă are o viziune integratoare, iar spiritul critic în lumina creştină conduce la discernământ chiar şi în astfel de cazuri.

„Oamenii se apropie de Biserică şi datorită dialogului din afara spaţiului ecleziastic”

Pr. Valentin Tofan este, de la sfârşitul anului 2011, protoiereu al Protopopiatului Piatra-Neamţ.  Începând cu anul 1996, devine paroh al Bisercii cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din cartierul Gara Veche din Piatra-Neamţ. Între anii 1996 şi 2009 a fost profesor şi preot spiritual al Seminarului Teologic din Piatra-Neamţ. Interviul următor tratează aspecte administrative şi duhovniceşti, întâmplări vii ale vieţii de parohie şi modalităţi de mărturisire a lui Hristos în viaţa cotidiană.

Părinte protopop, cum îi faceţi pe oameni să-şi deschidă sufletul şi să se apropie de credinţă?

Cred că cel mai potrivit spaţiu în care există posibilitatea de dialog cu credincioşii pentru ca ei să-şi poată deschide sufletul este Biserica, mai ales prin Taina Spovedaniei. Personal, discut cu credincioşii mei la fiecare sfârşit de slujbă spre a putea oferi îndrumare în aspectele practice ale vieţii lor pentru a rămâne în spiritul credinţei şi în spaţiul ecleziastic. În afară de acest dialog, un aspect esenţial îl reprezintă întâlnirile cu credincioşii în spaţiul parohiei deoarece este foarte important pentru un preot ca, în parohia sa, să poată circula şi să nu fie doar în maşină. Atunci când omul vine la Biserică, el poate participa smerit la întregul serviciu divin public, dar fiecare are propriile sale întrebări, care poate sunt mai greu de aflat la o slujbă. Însă din experienţă am observat că atunci când te întâlneşti cu o persoană pe stradă şi porţi o discuţie cât de simplă cu respectiva persoană, altfel se produce această deschidere. Chiar sunt persoane în parohie care s-au apropiat de Biserică tocmai datorită acestui dialog din afara spaţiului ecleziastic.

Aţi organizat mai multe pelerinaje atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum poate un pelerinaj să schimbe viaţa oamenilor în mod real?

Am organizat pelerinaje atât la nivelul parohiei, cât şi la nivelul protopopiatului şi ne propunem să păstrăm această tradiţie. Pelerinajul poate deveni o formulă concretă prin care poţi să-i apropii pe oameni de Biserică şi chiar poate ajuta la formarea unei legături puternice cu preotul paroh. Sunt oameni care, la un simplu anunţ în Biserică despre organizarea unui pelerinaj, îşi manifestă imediat dorinţa de a participa. Ceea ce am constatat şi m-a bucurat nespus de mult a fost faptul că în ultima vreme oamenii nu mai întrebă care este traseul pentru că au căpătat încredere. De fiecare dată avem un traseu bine stabilit cu mănăstirile din zonele vizate, dar încercăm să includem în itinerariul nostru şi alte obiective, cum ar fi muzeele, salinele sau mausoleele. Împreună reuşim să creem o atmosferă duhovnicească, pe care unii pot să o exprime mai mult, iar alţii mai puţin, dar o simţim cu toţii. Atunci când plecăm, facem rugăciunile de dimineaţă în autocar, seara citim rugăciunile specifice tot în autocar, iar la mănăstiri pregătim cel puţin o cântare pe care o intonăm împreună. Chiar avem oameni care au început să aibă o relaţie strânsă cu Biserica după participarea la unul sau mai multe pelerinaje de acest fel.

„Credinţa fără mărturisire nu este posibilă, iar locul cel mai potrivit pentru această mărturisire este Biserica deoarece în afara Bisericii nu este mântuire”

Ce ar însemna o viaţă şi o activitate vie în parohie?

Aceste lucururi presupun un efort imens din partea preotului. Pe lângă slujbele săvârşite în cadrul serviciului divin public, este absolut necesar ca preotul să meargă în întâmpinarea credincioşilor. De exemplu, în cadrul parohiei pe care o păstoresc, se organizează întâlniri cu credincioşii în cadrul cărora se vizualizează fotografii cu diferitele stadii ale lucrărilor de construcţie ale bisericii noastre. Este un prilej de meditaţii şi discuţii pentru că observăm, pe lângă evoluţia lucrărilor, şi oameni care au participat la zidirea bisericii şi au plecat de mult timp dintre noi. La sfârşit, gustăm împreună un ceai sau câteva prăjituri şi avem din nou posibilitatea de comunicare. Chiar simplele ocazii de îngrijire şi înfrumuseţare a unor troiţe din cadrul parohiei ne ajută să-i implicăm activ pe credincioşi şi să menţinem o relaţie vie cu aceştia pentru că omul te vede şi te cunoaşte şi în altă ipostază decât cea de sacerdot.

Ce părere aveţi despre persoanele care se declară „spirituale” şi afirmă că pot fi buni creştini şi în afara Bisericii?

Sunt foarte multe lucruri pe care noi nu le simţim şi totuşi ele există. Este absolut necesar ca ceea ce simţi în suflet, să încerci să şi exteriorizezi. Cum poţi spune unui om că îl iubeşti doar la nivel mental, fără să-i arăţi acest lucru? Sunt oameni pe care îi întâlnim în viaţa de zi cu zi şi au o durere în suflet, iar o îmbrăţişare din partea noastră i-ar ajuta enorm. Dar pentru că nu ştim acest lucru, nu îi putem ajuta în niciun fel. Faptul că tu nu simţi că trebuie să fii apropiat de Biserică ridică un semn de întrebare şi arată că nu eşti pe drumul cel bun care duce către Hristos şi apoi spre o relaţie frumoasă cu oamenii. Am constatat că cel care relaţionează bine cu Biserica, are şi o atitudine potrivită faţă de semenii săi pentru că, poposind în Biserică, te deschizi, iar Hristos este Cel Care te luminează.  Deci o credinţă fără mărturisire nu cred că este posibilă, iar locul cel mai potrivit pentru această mărturisire este Biserica deoarece în afara Bisericii nu este mântuire.

Cum trebuie să răspundem atacurilor de defăimare a Bisericii care se desfăşoară în ultimul timp?

Nici nu stiu dacă ar trebui să răspundem la atacurile acestea pentru că de multe ori nu se ajunge decât la o învârtoşare şi mai mare. Dacă sunt prea violente şi ameninţă starea de credinţă a Bisericii noastre, poate atunci ar trebui să ne manifestăm mai hotărât în sensul de a oferi un răspuns. Perspectiva mea ar include continuarea şi scoaterea în evidenţă a aspectelor deosebite care se întâmplă în Biserica noastră. Sunt atât de multe lucruri frumoase, în primul rând la nivelul sfintelor slujbe, dar şi la nivel social sau filantropic, încât cred că răspunsul vine de la sine.

„Îi îndemn pe tinerii preoţi să-şi păstreze dragostea pentru Biserică pentru că doar aşa vor putea să le-o transmită şi credincioşilor”

Ce înseamnă, concret, aplicarea discernământului în păstorirea credincioşilor?

Cred că aici este vorba de multă experienţă şi de mult ajutor din partea lui Dumnezeu. Bineînţeles că tu ca preot trebuie să ai o viaţă curată şi foarte bine ancorată în valorile creştine pentru a putea vedea lucrurile în esenţă şi a oferi omului tratamentul de care are nevoie în clipa respectivă.

Care sunt principalele activităţi pe care le desfăşuraţi în parohie şi cu cine vă propuneţi să colaboraţi?

Activitatea principală în parohia Gara Veche este reprezentată de construirea propriu-zisă a  lăcaşului de cult, aici fiind implicaţi foarte mulţi credincioşi. Avem chiar o echipă de credincioase din cadrul comitetului parohial care duc muncă de lămurire şi pe alt segment. Nu cer bani pentru construcţia bisericii,  ci încearcă să schimbe percepţiile greşite referitoare la construcţia de lăcaşuri de cult în general.  Un alt grup dintre membrii consiliului si comitetului parohial se ocupă cu gestionarea cazurilor sociale. Astfel, se face apel la credincioşi ca atunci când işi fac cumpărăturile pentru familia lor, să aşeze în coşul de cumpărături şi câteva alimente neperisabile în plus, care ulterior vor fi împărţite, după o evidenţă clară, familiilor nevoiaşe din parohia noastră. Deja avem câteva familii de credincioşi care aduc mereu la biserică aceste produse, reuşind astfel să le oferim celor nevoiaşi un sprijin permanent, nu doar cu prilejul marilor sărbători.

Ce înseamnă pentru sfinţia voastră slujirea de protoiereu şi ce s-a schimbat în viaţa dumneavoastră din luna august 2011?

Slujirea la protopopiat înseamnă o ascultare, pe lângă ascultarea pe care o avem la nivel de parohie. Împlinesc această ascultare cu mult drag şi cu multă dăruire, deşi timpul alocat pentru slujirea în parohie s-a diminuat. Este vorba de o provocare, un lucru nou, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu şi de aceea mă străduiesc să îmi fac datoria cu simţ de răspundere, dar mai ales cu multă dragoste. Îmi place foarte mult să lucrez cu oamenii, am ocazia să văd foarte multe locuri noi şi să cunosc şi alte feluri de gândire. Deşi este o misiune dificilă, eu cred că dacă este împlinită cu dragoste, Dumnezeu te ajută să o poţi duce la bun sfârşit.

Între 1996 şi 2009 aţi fost preot spiritual al Seminarului Teologic Ortodox „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Piatra-Neamţ. Ce sfaturi le daţi foştilor elevi care acum sunt slujitori ai altarului?

Unii dintre cei care mi-au fost elevi în vremea când predam la Seminar chiar au ajuns preoţi în Protopopiatul Piatra-Neamţ şi mă bucur nespus de mult când ne întâlnim la acelaşi altar şi slujim împreună. Mă bucur pentru că văd în sufletele lor foarte multă râvnă în slujirea lor preoţească şi îşi împlinesc misiunea cu simţ de răspundere şi cu dăruire. Chiar dacă unii dintre ei sunt în parohii destul de mici, cu posibilităţi reduse, dragostea lor este atât de mare încât mă gândesc că numai Dumnezeu are grijă de ei şi îi ajută să meargă pe calea care şi-au ales-o. Îi îndemn să-şi păstreze dragostea pentru Biserică pentru că doar aşa vor putea să le-o transmită şi credincioşilor. M-aş bucura nespus de mult dacă am reuşi să ascultăm şi să împlinim ceea ce ne spune Mântuitorul: „Câutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑