„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea” (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici” privește această Comunicare. Când vorbim despre „comunicare” (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la Biserică.

„Înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje”

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învățătura creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mulțumitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acea parte de dumnezeire din fiecare dintre noi, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciunea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, învățarea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate” era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală” a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a înțelepciunii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de intenția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑