„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Tinerii în societate și în Biserică

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

Secularizarea într-o cultură a dialogului (pluri)religios

„Ce-i folosește omului dacă dobândește lumea, dar își pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36). Iisus Hristos adresează mulțimii și apostolilor această întrebare retorică pentru a comunica ideea evidentă a importanței părții divine din om, aflată într-o permanentă legătură cu transcendența. Altfel spus, sufletul omului este cu mult mai presus decât materia, nimic din această lume neputându-l depăși sau înlocui. Chiar din secolul I d. Hr. se poate vorbi de un secularism primar, marcat de o lipsă acută a legăturii omului cu divinitatea. În această lume, mesajul Evangheliei a reușit să fie încununat de succes. După cum rabinul Nicodim nu era mulțumit de religia formalistă din acea perioadă și L-a urmat pe Hristos pentru o renaștere spirituală interioară (nu doar individualistă), tot așa omul care caută cu adevărat un sens al vieții va ajunge să se ancoreze în transcendență. Dar oamenii pornesc astăzi de la premisa că pot trăi și fără Dumnezeu. Pare destul de clar că marile referințe simbolice ale existenței suferă un proces de eroziune, iar individul e trimis tot mai mult în sfera privată pentru a găsi sensul vieții.

Secularizarea evită relația ontologică a omului cu Dumnezeu și ignoră Revelația, deși omul a avut întotdeauna conștiința unei vocații ce depășește lumea materială. Cunoașterea lui Dumnezeu devine cel mult o chestiune intelectuală, ce nu produce nici un fel de consecință la nivel moral sau spiritual. Dumnezeu este izolat în transcendent, iar omul devine singurul stăpân pe pământ: teonomia este înlocuită de o autonomie promovată cu orice preț. De aceea, teologul francez Olivier Clément evidenția că „pământul, erosul și corpul sunt astăzi exaltate împotriva unui creștinism care nu a încetat să se detașeze de ele”.

Vorbind despre paradigma conform căreia cu cât modernitatea avansează, cu atât religiosul dă înapoi, teologul protestant olandez Hoekendijk spunea că „atunci când s-a pus prima piatră a cetăților industriale moderne, Biserica n-a participat la ceremonie”. La fel și astăzi, despre Biserică nu se pomenește mai nimic, ci revine în actualitate doar atunci când se realizează asocieri convenabile pentru a se justifica anumite aspecte politice, sociale sau chiar economice. De exemplu în cazul crizei imigranților din Siria, Uniunea Europeană pare să fie depășită de situație. Există voci care afirmă că imigranții au ales Europa pentru că au așteptări mari cu privire la respectarea drepturilor omului. Dar ce se întâmplă atunci când granițele se închid, iar libertatea și egalitatea în drepturile omului (principii derivate din doctrina creștină) devin relative? Unii se întreabă de ce românii nu pot trece în Schengen deși sunt cetățeni europeni, dar islamiștii au culoar liber spre granițe? Deja state europene au implicat armatele naționale în controlul fluxului migranților, iar statul de refugiat tinde să devină destul de confuz.

Rădăcina cuvântului „secularizare” – „saeculum” are înțelesul de „în vecii vecilor”, „timp îndelungat” ori de „lumea aceasta ca opusă lumii lui Dumnezeu”. Înțelesul juridic al secularizării presupune o separație între „cetatea lui Dumnezeu” și „cetatea oamenilor”, iar sensul cultural promovează un antropocentrism radical. La nivel terminologic, „laicizarea” este văzută ca o ieșire a religiei din activitățile societății fără intervenția unor instituții, pe când secularizarea include o separare reglementată la nivel legislativ, instituțional. Statele moderne preferă să legifereze raportul cu instituțiile religioase, respectând pluralitatea confesională. Însă toate societățile au funcționat cu fermentul unei lumi alternative ideale. Civilizația nu poate fi înțeleasă fără raportarea la Evanghelie, chiar dacă vorbim despre o rescriere sau o negare a acesteia.

Iisus Hristos a fost primul care a stabilit distincția între domeniul spiritual și cel temporal, între Împărăția lui Dumnezeu și cea a cezarului, atunci când a spus: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), însă acest principiu a cunoscut în timp multe schimbări istorice.

Momentul apariţiei secularului în cultura europeană poate fi legat de ivirea posibilității abordării religiei dintr-un alt cadru de referință decât cel religios. Sociologii susțin că libertatea conștiinței individului și ideile protestantismului au început să secularizeze Europa. Unii specialiști consideră chiar că debutul politic al secularizării ar fi marcat de Pacea Westfalică din anul 1648, când s-a hotărât suspendarea aspectelor religioase în relațiile dintre puterile politice.

Astfel, se poate spune că secularizarea presupune un apel extrem la autonomie și libertate, teza fiind dezvoltată într-un context european. Afirmarea autonomiei omului a fost asociată cu emanciparea de sub tutela religiei, iar principiul libertății trece înaintea problemei adevărului. Marile sisteme religioase nu mai controlează dimensiunile experienței spirituale, individuale sau colective. Religia pare să devină „just another hobby” (conform expresiei teologului american Stephen L. Carter): există oameni care merg duminica la pescuit, la film sau la biserică.

Modernitatea societății occidentale se bazează predominant pe raționalitate, înțeleasă ca adaptare coerentă a mijloacelor la scopurile urmărite și bazată, de cele mai multe ori, pe știință și tehnică. Dar „a investiga” pe Dumnezeu cu instrumentele științifice înseamnă a ignora limitele științei, iar dacă religia nu se pretează unei astfel de analize, nu înseamnă că poate fi declarată ireală. Omului de știință îi e accesibilă numai forma empirică a religiei, calitatea acesteia de construcție umană. Gândirea instrumentală reține, astfel, doar aspectele măsurabile, având parte de o limitare voită.

Secularizarea se poate manifesta ca abandonare a Bisericilor, dar și ca o absorbție a Bisericii de către societate, declansând o pierdere a conținuturilor religioase distinctive. Astfel, secularizarea este dublată de o „reîntoarcere a sacrului”, dar nu la modul tradițional, ci prin forme de religiozitate hibride. Pluralismul religios contribuie la birocratizarea și standardizarea religiilor, iar rațiunea creează cadrul și premisele unui dialog și a unei expuneri a doctrinelor pentru toate religiile și credințele. Omului îi revine, mai mult ca oricând, sarcina și responsabilitatea de a alege. Există chiar voci care afirmă că principalul efect al modernizării nu este neapărat secularizarea, ci mai degrabă diversificarea religioasă și ideologică (pluralism). Pe scurt, secularizarea nu înlătură total perspectiva religioasă, ci o modifică, încercând să prezinte o metafizică fără transcendență.

Într-o lume în care certitudinile par să fie din ce în ce mai puține, iar confuziile tind să devină mult mai frecvente, se constată o nevoie acută de clarificare a perspectivei și a viziunilor asupra lumii. Criza sensului în postmodernitate conduce spre o reînviere religioasă, care pare să meargă în paralel cu fenomenul secularizării, întrucât oamenii au nevoie de repere solide și de soluții transcendente. Fără să își propună neapărat, omul constată că libertatea de alegere nu îi este suficientă pentru a se împlini, ci are nevoie și de libertatea prin participare la divinitate, iar  ignorarea dimensiunii sale supranaturale aduce cu sine limitarea drastică a libertății.

Chiar dacă omul a fost pus stăpân pe pământ, nu înseamnă că Dumnezeu S-a retras, ci rămâne „partenerul atotputernic” al coroanei creației Sale. Secularizarea nu poate ignora cerul și nici nu poate nărui speranța Învierii. Omul are nevoie să iubească, iar Biserica are puterea de a legitima și sfinți existența prin iubire. În Scriptură, poporul lui Dumnezeu a avut un impact ca o minoritate într-o societate păgână: Iosif în Egipt, Daniel în Babilon, creștinii în lumea romană etc. Creștinismul primar s-a dezvoltat și a înflorit într-un context pluralist. „Teologia minorității” asigură, prin ajutorul divin, reușita mărturisirii, deși „turma este mică”, iar „calea este strâmtă”. Așadar, după expresia Ancăi Manolescu, „adevărul nu are nevoie de forță pentru a se impune conștiințelor”. Societatea secularizată poate deveni pentru Biserică locul de propovăduire dezinteresată și fecundă, prin golirea prezenței creștine de orice „complicitate” cu statul. Întrucât creștinismul nu se judecă după măsura vizibilității sociale, secularizarea arată tocmai ireductibilitatea religiei la norma socială: Biserica trebuie să acționeze în lume ca și cum nu s-ar afla în ea. Dar cum poate face acest lucru când i se cere să nu acționeze, dar să fie prezentă?  Toți refugiații sunt imigranți, dar nu toți imigranții sunt refugiați; nu toți refugiații sunt islamiști, ci o parte sunt creștini. Dincolo de speculațiile (bogate și variate) despre cine se află în spatele acestor mișcări de oameni, pericolul islamizării poate fi minim. Dimpotrivă, creștinismul este capabil să-i convertească pe noii veniți. Totul depinde de forța creștinilor de a aplica porunca cea nouă a iubirii.  

Dincolo de iluzia reducționistă a omului lipsit de dimensiunea sa contemplativ-intelectuală, transcendența persistă discret, chiar dacă e doar presupusă sau chiar respinsă. Atunci când se încearcă înghesuirea eshatologiei în istorie, individul trebuie să reziste impulsului de a găsi o explicație materialistă pentru orice. Omul are nevoie de speranță eshatologică și de comuniune. Într-o lume secularizată este nevoie de un creștinism cât mai autentic, real și nu artificial. Trebuie să încercăm nu doar să apărăm și să păstrăm, ci și să cultivăm și să dezvoltăm. Este nevoie de reafirmarea convingerii că nu credem într-un Dumnezeu – Idee, ci într-un Dumnezeu – Persoană. Astfel, religia îl poate responsabiliza pe om în fața unicității existenței sale și a destinului său veșnic, confirmându-și mereu menirea și valoarea sa. Căci, după cuvintele Fericitului Augustin, „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” („Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in Te” – Fericitul Augustin – De Conffessiones).

Fenomenul secularizării nu trebuie, așadar, studiat pornind de la premisa că a existat la un moment dat o societate ideală din punct de vedere religios. Chiar dacă oamenii par mai puțin loiali instituțiilor religioase, acest lucru nu înseamnă în mod necesar că ei sunt mai puțin religioși. Deși vorbim despre un fapt istoric de o complexitate importantă, totuși rămâne un fenomen relativ. Contrar constatării lui Nietzsche, Dumnezeu este viu, într-un fel sau altul, chiar pentru europenii de astăzi. Ateismul nu înseamnă o identitate fără Dumnezeu, ci mai degrabă una construită printr-o raportare negativă la Dumnezeu. Chiar și „mort”, Dumnezeu rămâne un reper, o referință pentru lumea ce se considera cândva creștină.

Noi strategii de comunicare și PR în Biserică

Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației. Căci, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas sau n-o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Aceasta este ideea centrală a discursului de PR religios: strategia de prezentare a luminii astfel încât să fie un reper pentru cât mai mulți oameni.

Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără acesta, structurile sociale nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Cunoscutul psihoterapeut și sociolog american spunea că „orice am face, nu putem să nu comunicăm”: fiecare acțiune, gest, cuvânt, mișcare sau lipsa acestora ne comunică ceva, în orice moment.

Dincolo de preocupările sale de bază în cadrul acestui complex fenomen al comunicării, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere şi să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unor strategii de comunicare devine o modalitate de apărare, de acţiune și de dezvoltare.

În cadrul acestei ample strategii de comunicare, socializarea în rețea presupune procesul de a „lega” între ei indivizi în grupuri interconectate cu interese comune, de cele mai multe ori de tipul unei comunități sau al unui cartier virtual. Rețelele sociale funcționează ca domenii de aplicație și relaționare pentru multe sfere de activitate, iar explozia de platforme mobile și de social media reprezintă o dimensiune a tehnologiei cu care orice organizație trebuie să țină pasul. Astfel, social media, care sunt în sine instrumente amorale, pot fi folosite de către Biserică în misiunea sa cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. În această „agoră” a vremurilor de astăzi poate avea loc un dialog fructuos, dincolo de vulnerabilitățile lesne de identificat de către contestatarii de orice fel.

Relațiile publice, ca disciplină a științelor comunicării, pot fi definite drept „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig), „efortul susținut, planificat și deliberat de a stabili și menține înțelegerea mutuală dintre o organizație și publicurile sale” (The Institute for Public Relations) sau „practica de a crea și menține o atitudine publică favorabilă prin oferirea unor interpretări adec­vate acțiunilor întreprinse”. Pe scurt, rolul relaţiilor publice este de a crea între organizaţie şi publicurile sale canale de comunicare menite să înlesnească înţelegerea şi mulţumirea reciprocă. Orice activitate de PR trebuie să aibă la bază un plan bine pus la punct şi o serie de strategii, care să ajute la atingerea scopurilor. Totuși, practicienii relațiilor publice nu pot conferi credibilitate decât dacă sursa, conținutul și metoda de prezentare sunt credibilie. PR-iștii nu pot construi reputații peste noapte și nici nu pot susține o reputație nemeritată. Totodată, aceștia nu pot suplini absența unor produse sau servicii de calitate și nici nu pot transforma o politică proastă într-un bună.

Chiar dacă poate părea neașteptată, ideea comunicării strategice pare să fie destul de veche, prezentă de la începutul erei creștine. Iată ce spune specialistul în comunicare și trainerul  Michael Bland: „Probabil cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor a fost Iisus Hristos. Creştinismul atrage încă sute de milioane de oameni ce vorbesc toate limbile pământului, la mai bine de 2000 de ani de la apariţia sa. Dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, ei ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi”. De aceea, Bogdan Aurel Teleanu spunea că „principala cauză a irelevanţei mesajului creştin pentru societatea contemporană o constituie concentrarea exclusivă asupra mesajului, în detrimentul percepţiei sale publice”.

Cuvântul, ca mijloc de comunicare cu sacrul, are un rol esențial în toate religiile. Cuvântul are putere creatoare, iar sacralitatea sa dobândește sensul deplin în creștinism, religia Logosului divin întrupat în istorie. Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Învățătura creștină nu este destinată uni cerc restrâns de inițiați, ci trebuie să ajungă la toți oamenii. Informația religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Ceea ce nu trebuie uitat nicio clipă este că scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos. Ca „religie a chipului”, creștinismul promovează o comunicare „față către față”, triada cuvânt – limbaj – persoană fiind foarte importantă: teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Pornind de la noțiunea de discurs, putem afirma că activitatea de relaţii publice poate fi privită ca o activitate preponderent discursivă, înțeleasă atât ca producere de discursuri, cât şi ca receptare şi analiză discursivă. Biserica, prin slujitorii săi, clerici sau mireni, are datoria nu doar de a prezenta sec un discurs, ci și de a-l îmbunătăți permanent, de a-i asculta pe oameni și de a  ține cont de reacția lor. Se cuvine aici o diferenţiere între noţiunea de feedback şi cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacţie neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă şi mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacţie explicită şi voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea oamenilor şi a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informaţii autentice în acest sens. De aceea, trebuie analizate multe alte elemente (cum ar fi nonverbalul și paraverbalul), dincolo de simplul răspuns verbal, considerat adesea suficient.

Relațiile publice pot fi considerate parte a activității misionare a Bisericii, iar creștinismul trebuie nu doar apărat și păstrat, ci și cultivat și dezvoltat. Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai mare deschidere şi de o apropiere faţă de public, iar tradiţia şi discursul Bisericii trebuie adaptate şi „îmbrăcate” în termeni moderni, pe înțelesul tuturor. În același timp, se recomandă concentrarea pe receptarea mesajului, acceptarea şi asumarea discursului critic şi auto-critic și renunţarea la exprimarea şi atitudinea apocaliptică. Adecvarea la comunicare se face prin alegerea canalelor de comunicare și a modalităților de prezentare potrivite, iar loialitatea și discreția sunt două trăsături pe care trebuie să le posede atât un PR-ist, cât și un slujitor  al Bisericii (laic sau cleric).

Ca orice organizație care se străduiește să-și realizeze o imagine cât mai distinctă, în contrast cu imaginea de fond, Biserica încearcă să mențină trează atenția publicului-țintă. Totuși, în Biserică și în teologie se vorbește și despre partea nevăzută a lumii, o parte misterioasă, ce nu poate fi supusă întotdeauna observației directe, dar care, după  cum susține și titlul cărții lui Horia-Roman Patapievici, poate decide totul.

Relațiile publice înseamnă comunicare, iar Biserica înseamnă comuniune. Comunicarea eficientă presupune efecte mutual benefice și de aceea, presupune comuniune, exprimată printr-o disponibilitate de a împărtăși anumite lucruri cu ceilalți. Adesea, oamenii vor să se lase convinși să creadă și au nevoie de credibilitatea mesagerului. O comunitate ignorată de către preot va deveni la rândul ei ignorantă cu slujitorul Bisericii și mai apoi cu Biserica. Dar unul dintre atuurile principale ale mesajului Bisericii se referă la faptul că nu e limitat de timp și spațiu, ci se extinde dincolo de lumea aceasta. Revelația devine expresia voinței de comunicare a Celui incomunicabil. De aceea, trebuie să vedem în Biserică mai mult decât strict organizarea pământească, dincolo de „instituția birocratică a mântuirii” (Max Weber), experiența religioasă înălțând comunicarea către comuniune, prin deschiderea către o realitate infinită.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑