Decalogul Vorbitorului în public

 

  • Vorbitul în public este despre public, nu despre vorbitor! Încearcă să te gândești mereu la asta și vei avea un discurs de impact. Propune-ți să fii autentic, nu perfect!
  • Să nu uiți nicio clipă că trebuie să trezești interesul publicului încă de la început. De aceea, primele secunde sunt cruciale pentru a-i face pe oameni să fie atenți și implicați.
  • Spune o poveste, indiferent de felul în care o faci. Fă-i pe oameni să se identifice cu personajele tale și dă-le încrederea că pot reuși și ei!
  • Adu-ți aminte să zâmbești și să fii relaxat! Asta arată că îți place ceea ce faci și se transmite contagios către public.
  • Nu-ți fie teamă să te arăți vulnerabil! Deschide-te și cei din public se vor deschide și ei! Adaptează-te permanent și folosește orice posibilă problemă în favoarea ta!
  • Arată-le oamenilor că îți pasă de ei și fii empatic! Dacă vrei să fii interesant, arată-te, înainte de toate, interesat!
  • Să nu furi publicului dreptul de a-și spune părerea! Dezvoltă-ți ascultarea activă, stabilește contact vizual cu publicul și încearcă să integrezi în discurs ceea ce oamenii îți transmit! Mulțumește pentru orice intervenție!
  • Folosește puterea pauzelor și mișcă-te cu sens pe scenă pentru a puncta elementele-cheie ale discursului tău!
  • Stabilește de la început ce va însemna să ai succes cu discursul tău și încearcă să evoluezi cu pași mici. Apoi, exersează, exersează, exersează!
  • Arată exact când vrei să închei și oferă un mic cadou publicului, pe care să îl ia cu ei: un îndemn la acțiune, o idee puternică sau o întrebare pe care să o interiorizeze!

Cum să pregătești un discurs în 10 minute

Deși nu este o situație recomandabilă, dacă se întâmplă totuși, ar fi bine să urmezi următorii pași:

  1. Gândește-te care va fi audiența ta și încearcă să înțelegi de ce sunt ei acolo (2 minute).

  1. Scrie micro-afirmația pe un carton și folosește-o ca primă săgeată în discurs (1 minut).

  1. Pe al doilea carton, scrie 5 lucruri care îți vin în minte ca suport pentru micro-afirmație (2 minute).

  1. Alege 3 cele mai bune idei dintre cele 5 și scrie-le pe primul carton, sub micro-afirmație. Acestea vor fi elementele-cheie ale discursului tău. (2 minute)

  1. Gândește săgeata de final ca un ecou la prima săgeată și scrie-o în partea de jos a cartonului (2 minute).

  1. Folosește timpul rămas pentru a citi întreg conținutul cartonului și pentru a-ți fixa elementele-cheie în cap (1 minut).

 

10 idei pentru o prezentare genială

  1. Imaginează-ți că o prezentare trebuie să fie precum dragostea la prima vedere și cu siguranță o vei face memorabilă!
  1. Dacă vei include prea multe idei în prezentarea ta, e posibil ca oamenii să înceteze să te asculte înainte ca tu să încetezi să vorbești. Așadar, Keep It Short&Simple!
  1. Pentru a avea o prezentare de succes, transformă anxietatea (-) în anticipare (+).
  1. Pregătirea și livrarea unui discurs nu ar trebui privite ca două discipline diferite, ci lucrate ca o simfonie!
  1. O audiență zâmbitoare înseamnă o audiență receptivă!
  1. Succesul unei prezentări depinde de cât de mult reușești să suprapui ceea ce tu vei spune cu ceea ce publicul vrea să audă!
  1. O prezentare nu ar trebui să fie mai lungă de 20 de minute, indiferent cât de genial este speakerul.
  1. Informația de una singură e rareori suficientă; e nevoie de entuziasm și atitudine!
  1. O prezentare care vrea să cuprindă totul, nu exprima, în fapt, nimic.
  1. O prezentare trebuie să fie creată pentru a avea ca rezultat o schimbare!

Despre iletrism și problema înțelegerii

Conform unui studiu din anul 2016, 42% dintre elevii români se confruntă cu „analfabetismul funcțional”. Ce înseamnă acest lucru? Deși cunosc normele elementare de citit, scris și socotit, aceștia nu le pot folosi în viața cotidiană pentru unele raționamente elementare, gândire critică, rezolvare de probleme ori selectarea informației relevante. Aceste concluzii pot avea multiple implicații în societatea românească, însă reamintesc de o problemă mai „rafinată” a unor oameni instruiți, și anume problema iletrismului.

Iletrismul se referă la situația în care o persoană știe să citească, dar se află în imposibilitatea de a sesiza semnificația textului, percepându-l în mod greșit, confuz și deformat. Așadar, aici nu e vorba despre incultură, ci despre o adevărată pseudocultură. Dar există oare mai multe tipuri de iletrism? Putem vorbi despre un iletrism sociologic, un iletrism comunicațional și chiar unul teologic?

„Mulți văd, puțini pricep” – dar toți par interesați

Este clar că astăzi trăim într-o societate asaltată informațional, în care discernământul devine o virtute absolut necesară, dar cu atât mai greu de dobândit și de păstrat. Mulțimea informațiilor care apar și se multiplică în fiecare secundă ne forțează parcă să ne adâncim în formalism, într-o rutină și o neatenție zilnică. Această pierdere a atenției înseamnă și o receptare cu dificultate a realității, mai ales când ne gândim că pentru un om obișnuit, „realitatea” înseamnă percepția a doar 0,001% din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Astăzi, nu doar că ni se pare că știm din ce în ce mai puțin despre cât mai multe lucruri, dar ne confruntăm și cu o lipsă acută de focus, lucru explicabil dacă stăm să ne gândim că totalitatea evenimentelor din anul 1907 însumează cât totalitatea evenimentelor dintr-o zi a anului 2017. În acest multitasking generalizat și forțat nu putem să nu remarcăm rapiditatea cu care se perimează informațiile și știrile: dacă nu ești printre primii care oferă o știre, aproape că nici nu mai contează, pentru că oricum va veni extrem de rapid o altă știre care îi va lua locul. Fiecare vânează astăzi „timpi de creier uman disponibil”, ținând cont de estimările că peste 90% din informațiile din întreaga lume au fost generate în ultimii doi ani. Astfel, având în vedere toate schimbările descrise mai sus, stilul de a gândi și citi, capacitatea de a prioritiza și de a înțelege pot suferi modificări importante fără să ne dăm seama.

„Aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”

Cred că putem vorbi astăzi despre oameni care fac din ce în ce mai multe lucruri, dar fără să le înțeleagă cu adevărat. Observ prea multe persoane care deși participă la slujbele religioase, întorc cu nonșalanță spatele și pleacă exact în momentul în care preotul se împărtășește. Evident, sunt creștini, participă la slujbele și viața Bisericii, dar oare cât înțeleg cu adevărat din asta? Și nu, nu spun aceste lucruri decât după ce am analizat mai în amănunt situația.

Dar această lipsă de înțelegere se manifestă și în viața de zi cu zi, în cadrul comunicării obișnuite. Dacă veți examina cu atenție situațiile de comunicare de astăzi, veți observa că mulți dintre oameni solicită să li se repete cel puțin încă o dată ceea ce a spus interlocutorul în primă fază. Chiar dacă suntem tentați să afirmăm că emițătorul nu a fost suficient de clar în astfel de cazuri, în majoritatea situațiilor receptorul își ia câteva secunde pentru a procesa informația și a putea răspunde. În mod normal, aceste inferențe se produc extrem de rapid în creierul nostru, dar dacă suntem asaltați informațional avem nevoie de mai multe timp pentru un astfel de proces. Din punct de vedere informațional, „aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”, iar acest lucru se reflectă în înțelegere.

De multe ori, în lumea de astăzi auzim, dar nu ascultăm pentru că nu reușim să implicăm și atenția. A implica atenția înseamnă să ne asigurăm că înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, arătând în acest fel interes și respect pentru interlocutor. Dar tot ceea ce presupune astăzi așa-zisul multitasking diminuează atenția. Iar dacă ar fi să ne luăm după concluziile unor studii amănunțite, capacitatea de focusare (atenția) unei persoane obișnuite a scăzut de la 12 secunde în anul 2000 la numai 5 secunde în anul 2017.

Atenția asigură înțelegerea și oferă valoare acțiunilor

Atenția se dezvoltă în mod firesc atunci când nu există factori perturbatori majori. Fără capacitatea de concentrare a atenției, oamenii nu pot procesa eficient informația necesară realizării oricărui proces. Este vorba despre motorul care asigură legătura dintre minte și scopul urmărit în orice activitate. Astăzi, poate mai multe ca oricând, avem nevoie de lucruri simple și profunde pentru a ne focusa pe ceea ce contează. Iar Sfinții Părinți ne oferă soluția de secole, chiar dacă uneori refuzăm să o acceptăm. Credința ajută la dezvoltarea atenției, iar practicarea rugăciunii ajută la obținerea unei mari puteri de concentrare. Mai mult decât atât, omul care nădăjduiește în Dumnezeu și are încredere în pronie nu mai e atât de supus amalgamului de griji și risipirilor ce pot surveni în orice moment, fiind mai atent la ceea ce are de realizat în momentul respectiv.

Așadar, atenția e necesară pentru a asigura înțelegerea și pentru a oferi valoare acțiunilor realizate. Fără această bază, ne aflăm în pericol de a trăi un iletrism continuu, ce poate afecta orice segment al vieții noastre, fără a beneficia de lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Iar soluția poate fi îndreptarea către simplitate și profunzime. Și a privirii către cer!

„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea” (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici” privește această Comunicare. Când vorbim despre „comunicare” (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la Biserică.

„Înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje”

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învățătura creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mulțumitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje” (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acea parte de dumnezeire din fiecare dintre noi, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciunea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, învățarea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate” era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală” a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a înțelepciunii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de intenția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Noi strategii de comunicare și PR în Biserică

Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației. Căci, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas sau n-o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Aceasta este ideea centrală a discursului de PR religios: strategia de prezentare a luminii astfel încât să fie un reper pentru cât mai mulți oameni.

Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără acesta, structurile sociale nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Cunoscutul psihoterapeut și sociolog american spunea că „orice am face, nu putem să nu comunicăm”: fiecare acțiune, gest, cuvânt, mișcare sau lipsa acestora ne comunică ceva, în orice moment.

Dincolo de preocupările sale de bază în cadrul acestui complex fenomen al comunicării, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere şi să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unor strategii de comunicare devine o modalitate de apărare, de acţiune și de dezvoltare.

În cadrul acestei ample strategii de comunicare, socializarea în rețea presupune procesul de a „lega” între ei indivizi în grupuri interconectate cu interese comune, de cele mai multe ori de tipul unei comunități sau al unui cartier virtual. Rețelele sociale funcționează ca domenii de aplicație și relaționare pentru multe sfere de activitate, iar explozia de platforme mobile și de social media reprezintă o dimensiune a tehnologiei cu care orice organizație trebuie să țină pasul. Astfel, social media, care sunt în sine instrumente amorale, pot fi folosite de către Biserică în misiunea sa cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. În această „agoră” a vremurilor de astăzi poate avea loc un dialog fructuos, dincolo de vulnerabilitățile lesne de identificat de către contestatarii de orice fel.

Relațiile publice, ca disciplină a științelor comunicării, pot fi definite drept „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig), „efortul susținut, planificat și deliberat de a stabili și menține înțelegerea mutuală dintre o organizație și publicurile sale” (The Institute for Public Relations) sau „practica de a crea și menține o atitudine publică favorabilă prin oferirea unor interpretări adec­vate acțiunilor întreprinse”. Pe scurt, rolul relaţiilor publice este de a crea între organizaţie şi publicurile sale canale de comunicare menite să înlesnească înţelegerea şi mulţumirea reciprocă. Orice activitate de PR trebuie să aibă la bază un plan bine pus la punct şi o serie de strategii, care să ajute la atingerea scopurilor. Totuși, practicienii relațiilor publice nu pot conferi credibilitate decât dacă sursa, conținutul și metoda de prezentare sunt credibilie. PR-iștii nu pot construi reputații peste noapte și nici nu pot susține o reputație nemeritată. Totodată, aceștia nu pot suplini absența unor produse sau servicii de calitate și nici nu pot transforma o politică proastă într-un bună.

Chiar dacă poate părea neașteptată, ideea comunicării strategice pare să fie destul de veche, prezentă de la începutul erei creștine. Iată ce spune specialistul în comunicare și trainerul  Michael Bland: „Probabil cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor a fost Iisus Hristos. Creştinismul atrage încă sute de milioane de oameni ce vorbesc toate limbile pământului, la mai bine de 2000 de ani de la apariţia sa. Dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, ei ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi”. De aceea, Bogdan Aurel Teleanu spunea că „principala cauză a irelevanţei mesajului creştin pentru societatea contemporană o constituie concentrarea exclusivă asupra mesajului, în detrimentul percepţiei sale publice”.

Cuvântul, ca mijloc de comunicare cu sacrul, are un rol esențial în toate religiile. Cuvântul are putere creatoare, iar sacralitatea sa dobândește sensul deplin în creștinism, religia Logosului divin întrupat în istorie. Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Învățătura creștină nu este destinată uni cerc restrâns de inițiați, ci trebuie să ajungă la toți oamenii. Informația religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Ceea ce nu trebuie uitat nicio clipă este că scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos. Ca „religie a chipului”, creștinismul promovează o comunicare „față către față”, triada cuvânt – limbaj – persoană fiind foarte importantă: teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.

Pornind de la noțiunea de discurs, putem afirma că activitatea de relaţii publice poate fi privită ca o activitate preponderent discursivă, înțeleasă atât ca producere de discursuri, cât şi ca receptare şi analiză discursivă. Biserica, prin slujitorii săi, clerici sau mireni, are datoria nu doar de a prezenta sec un discurs, ci și de a-l îmbunătăți permanent, de a-i asculta pe oameni și de a  ține cont de reacția lor. Se cuvine aici o diferenţiere între noţiunea de feedback şi cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacţie neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă şi mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacţie explicită şi voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea oamenilor şi a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informaţii autentice în acest sens. De aceea, trebuie analizate multe alte elemente (cum ar fi nonverbalul și paraverbalul), dincolo de simplul răspuns verbal, considerat adesea suficient.

Relațiile publice pot fi considerate parte a activității misionare a Bisericii, iar creștinismul trebuie nu doar apărat și păstrat, ci și cultivat și dezvoltat. Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai mare deschidere şi de o apropiere faţă de public, iar tradiţia şi discursul Bisericii trebuie adaptate şi „îmbrăcate” în termeni moderni, pe înțelesul tuturor. În același timp, se recomandă concentrarea pe receptarea mesajului, acceptarea şi asumarea discursului critic şi auto-critic și renunţarea la exprimarea şi atitudinea apocaliptică. Adecvarea la comunicare se face prin alegerea canalelor de comunicare și a modalităților de prezentare potrivite, iar loialitatea și discreția sunt două trăsături pe care trebuie să le posede atât un PR-ist, cât și un slujitor  al Bisericii (laic sau cleric).

Ca orice organizație care se străduiește să-și realizeze o imagine cât mai distinctă, în contrast cu imaginea de fond, Biserica încearcă să mențină trează atenția publicului-țintă. Totuși, în Biserică și în teologie se vorbește și despre partea nevăzută a lumii, o parte misterioasă, ce nu poate fi supusă întotdeauna observației directe, dar care, după  cum susține și titlul cărții lui Horia-Roman Patapievici, poate decide totul.

Relațiile publice înseamnă comunicare, iar Biserica înseamnă comuniune. Comunicarea eficientă presupune efecte mutual benefice și de aceea, presupune comuniune, exprimată printr-o disponibilitate de a împărtăși anumite lucruri cu ceilalți. Adesea, oamenii vor să se lase convinși să creadă și au nevoie de credibilitatea mesagerului. O comunitate ignorată de către preot va deveni la rândul ei ignorantă cu slujitorul Bisericii și mai apoi cu Biserica. Dar unul dintre atuurile principale ale mesajului Bisericii se referă la faptul că nu e limitat de timp și spațiu, ci se extinde dincolo de lumea aceasta. Revelația devine expresia voinței de comunicare a Celui incomunicabil. De aceea, trebuie să vedem în Biserică mai mult decât strict organizarea pământească, dincolo de „instituția birocratică a mântuirii” (Max Weber), experiența religioasă înălțând comunicarea către comuniune, prin deschiderea către o realitate infinită.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑