Despre iletrism și problema înțelegerii

Conform unui studiu din anul 2016, 42% dintre elevii români se confruntă cu „analfabetismul funcțional”. Ce înseamnă acest lucru? Deși cunosc normele elementare de citit, scris și socotit, aceștia nu le pot folosi în viața cotidiană pentru unele raționamente elementare, gândire critică, rezolvare de probleme ori selectarea informației relevante. Aceste concluzii pot avea multiple implicații în societatea românească, însă reamintesc de o problemă mai „rafinată” a unor oameni instruiți, și anume problema iletrismului.

Iletrismul se referă la situația în care o persoană știe să citească, dar se află în imposibilitatea de a sesiza semnificația textului, percepându-l în mod greșit, confuz și deformat. Așadar, aici nu e vorba despre incultură, ci despre o adevărată pseudocultură. Dar există oare mai multe tipuri de iletrism? Putem vorbi despre un iletrism sociologic, un iletrism comunicațional și chiar unul teologic?

„Mulți văd, puțini pricep” – dar toți par interesați

Este clar că astăzi trăim într-o societate asaltată informațional, în care discernământul devine o virtute absolut necesară, dar cu atât mai greu de dobândit și de păstrat. Mulțimea informațiilor care apar și se multiplică în fiecare secundă ne forțează parcă să ne adâncim în formalism, într-o rutină și o neatenție zilnică. Această pierdere a atenției înseamnă și o receptare cu dificultate a realității, mai ales când ne gândim că pentru un om obișnuit, „realitatea” înseamnă percepția a doar 0,001% din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Astăzi, nu doar că ni se pare că știm din ce în ce mai puțin despre cât mai multe lucruri, dar ne confruntăm și cu o lipsă acută de focus, lucru explicabil dacă stăm să ne gândim că totalitatea evenimentelor din anul 1907 însumează cât totalitatea evenimentelor dintr-o zi a anului 2017. În acest multitasking generalizat și forțat nu putem să nu remarcăm rapiditatea cu care se perimează informațiile și știrile: dacă nu ești printre primii care oferă o știre, aproape că nici nu mai contează, pentru că oricum va veni extrem de rapid o altă știre care îi va lua locul. Fiecare vânează astăzi „timpi de creier uman disponibil”, ținând cont de estimările că peste 90% din informațiile din întreaga lume au fost generate în ultimii doi ani. Astfel, având în vedere toate schimbările descrise mai sus, stilul de a gândi și citi, capacitatea de a prioritiza și de a înțelege pot suferi modificări importante fără să ne dăm seama.

„Aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”

Cred că putem vorbi astăzi despre oameni care fac din ce în ce mai multe lucruri, dar fără să le înțeleagă cu adevărat. Observ prea multe persoane care deși participă la slujbele religioase, întorc cu nonșalanță spatele și pleacă exact în momentul în care preotul se împărtășește. Evident, sunt creștini, participă la slujbele și viața Bisericii, dar oare cât înțeleg cu adevărat din asta? Și nu, nu spun aceste lucruri decât după ce am analizat mai în amănunt situația.

Dar această lipsă de înțelegere se manifestă și în viața de zi cu zi, în cadrul comunicării obișnuite. Dacă veți examina cu atenție situațiile de comunicare de astăzi, veți observa că mulți dintre oameni solicită să li se repete cel puțin încă o dată ceea ce a spus interlocutorul în primă fază. Chiar dacă suntem tentați să afirmăm că emițătorul nu a fost suficient de clar în astfel de cazuri, în majoritatea situațiilor receptorul își ia câteva secunde pentru a procesa informația și a putea răspunde. În mod normal, aceste inferențe se produc extrem de rapid în creierul nostru, dar dacă suntem asaltați informațional avem nevoie de mai multe timp pentru un astfel de proces. Din punct de vedere informațional, „aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”, iar acest lucru se reflectă în înțelegere.

De multe ori, în lumea de astăzi auzim, dar nu ascultăm pentru că nu reușim să implicăm și atenția. A implica atenția înseamnă să ne asigurăm că înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, arătând în acest fel interes și respect pentru interlocutor. Dar tot ceea ce presupune astăzi așa-zisul multitasking diminuează atenția. Iar dacă ar fi să ne luăm după concluziile unor studii amănunțite, capacitatea de focusare (atenția) unei persoane obișnuite a scăzut de la 12 secunde în anul 2000 la numai 5 secunde în anul 2017.

Atenția asigură înțelegerea și oferă valoare acțiunilor

Atenția se dezvoltă în mod firesc atunci când nu există factori perturbatori majori. Fără capacitatea de concentrare a atenției, oamenii nu pot procesa eficient informația necesară realizării oricărui proces. Este vorba despre motorul care asigură legătura dintre minte și scopul urmărit în orice activitate. Astăzi, poate mai multe ca oricând, avem nevoie de lucruri simple și profunde pentru a ne focusa pe ceea ce contează. Iar Sfinții Părinți ne oferă soluția de secole, chiar dacă uneori refuzăm să o acceptăm. Credința ajută la dezvoltarea atenției, iar practicarea rugăciunii ajută la obținerea unei mari puteri de concentrare. Mai mult decât atât, omul care nădăjduiește în Dumnezeu și are încredere în pronie nu mai e atât de supus amalgamului de griji și risipirilor ce pot surveni în orice moment, fiind mai atent la ceea ce are de realizat în momentul respectiv.

Așadar, atenția e necesară pentru a asigura înțelegerea și pentru a oferi valoare acțiunilor realizate. Fără această bază, ne aflăm în pericol de a trăi un iletrism continuu, ce poate afecta orice segment al vieții noastre, fără a beneficia de lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Iar soluția poate fi îndreptarea către simplitate și profunzime. Și a privirii către cer!

Cuvânt pentru cei care încă mai cred că pelerinii sunt „pupători de oase”

Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte.

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.

„Iubirea de ţară este treaptă către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu”

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune: aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În continuare, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă.

 

Cum putem defini patriotismul şi sentimentul de ataşament faţă de caracterul naţional în epoca globalizării?

Prima informație pe care o poate accesa cineva interesat de semnificația cuvântului patriotism, cea din DEX, ne arată că patriotismul este un sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Naționalismul este definit în aceeași sursă drept o doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale. Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc) trebuie înțeles ca promovarea unui neam printre celelalte, ca afirmare și manifestare a propriei noastre identități în raport cu ceilalți. Epoca aceasta a globalizării, chiar dacă în unele opinii are drept efect dizolvarea identităților, totuși cred că are meritul de a pune în evidență caracterele tari și identitățile bine definite. Unul dintre principiile organizării lumii în care trăim este și acela al unității în diversitate și al respectului reciproc. În acest sens, Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar Mihail Sadoveanu arăta că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Care sunt avantajele unui sentiment de apartenenţă la o naţiune, în afară de asigurarea solidarităţii celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene?

Este avantajul de a-ți cunoaște părinții și moștenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta hainele care ți se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ți fie ori prea strâmte, ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalți fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

„Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor”

Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism cultivă astăzi şcoala?

După cum am vorbit la început, patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l avem sădit în noi. Un muzeu care-ți vorbește despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai greu să-ți înăbuși un sentiment legitim, ființial. Școala, alături de Familie și Biserică, îl însoțește pe copil pe acest drum al devenirii sale, spre aflarea și afirmarea propriei identități. O face prin materiile studiate, între care Limba și literatura română, Istoria și Geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de vocație și prin activități extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine și pe ceilalți, dezvoltându-și aptitudinile și capacitatea de a lucra în echipă, formându-și atitudini de respect față de personalitatea celor de lângă ei.

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spațiul și cu timpul, în timp ce religia este relația omului cu eternitatea și cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a celor care „nu au cetate stătătoare” este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea față de aproapele nostru este treaptă a iubirii către Dumnezeu, putem spune că iubirea de țară și de moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri este treaptă în drumul nostru către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu.

„Să fim iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!”

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a limbii și poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezați la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-am descoperit și format odată identitatea de români și de creștini. În acest context era firesc ca Biserica să cultive dragostea față de limba vorbită de popor introducând-o în cărțile de cult, să promoveze exemplul conducătorilor care și-au sfințit viața prin fidelitatea și responsabilitatea față de poporul pe care Dumnezeu l-a încredințat lor să-l conducă și prin apărarea și mărturisirea credinței ortodoxe strămoșești chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut Sfinții Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și clerul ortodox și-au adus contribuția la toate marile evenimente din istoria țării, luându-și chiar asupra lor, atunci când situația a impus-o, responsabilitatea de locțiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenței domnești. Ca exemplu asupra modului cum a promovat Biserica ortodoxă română sentimentul responsabilității față de patrie aș aminti aici un cuvânt pe care l-a ținut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată necunoscută (se bănuiește că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii țării să-și unească forțele pentru a găsi cele mai potrivite mijloace pentru a scoate țara din situația de criză în care se afla: „ Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite. (…)

Fieşte-carele dar cu slobodă limbă şi cu suflet duios de Patrie, nerăpindu-se de iubirea de sine, sau de a interesului particulariu, vorovească fără sfială cele ce socoteşte pentru obştescul folos şi pentru fericirea Patriei, şi darul cel dumnezeesc să întărească sfaturile noastre la un cuget şi să ne învrednicească a vedea fericirea ei şi scăparea de realele ce o au cuprins”.

Astăzi este ziua serbării Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioți cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea față de patrie nu ține doar de autorități. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceștia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine asupra modului cum și-a îndeplinit obligațiile zilnice. Suntem patrioți în momentul în care în activitatea pe care o desfășurăm căutăm să fim cât mai buni și de folos celorlalți, conştienți fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor și nici lui Dumnezeu. Să fim, așadar, iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!

Adevărata poveste a femeii din Prahova care s-a întâlnit cu Sfânta Parascheva

Despre persoana care a trecut la Domnul, în anul 2013, în preajma sărbătorii Sfintei Parascheva, în timp ce se afla la rând pentru a se închina la sfintele moaşte, s-au spus multe în mass-media. Din păcate, cel mai adesea abordările presei au fost de natură să îndurereze şi mai mult familia doamnei Florica. Era, aşadar, o datorie morală ca, alături de alte forme de sprijin acordate, să o fie oferită familiei şansa de a relata cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile, oferind şi publicului posibilitatea de a cunoaşte povestea reală a celei care a ales să vină la Iaşi, deşi se ştia foarte bolnavă.

Pentru Florica Niţă din satul Poienarii Rali, judeţul Prahova, întâlnirea cu Sfânta Parascheva reprezenta punctul central al fiecărui an. Dacă nu reuşea să ajungă la Iaşi, atunci acel an era unul trist pentru ea. Pentru acest ultim pelerinaj a riscat totul, încredinţând toată viaţa ei lui Dumnezeu şi Sfintei Parascheva. Iar pentru că avea o credinţă adevărată, nu s-a înfricoşat de întâlnirea cu Dumnezeu în locul cel mai presus de ceruri.

Doamna Florica s-a bucurat de mulţi prieteni, unii dintre ei chiar preoţi. Părintele Alexandru Maxim, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Poienarii Rali, o descrie pe doamna Florica drept o „persoană devotată Bisericii, ce se îngrijea ca în fiecare post să se spovedească şi să se împărtăşească“. Vorbind despre suferinţa doamnei Florica, este convins că „toate greutăţile din lumea aceasta tind să ne trezească, să ne spună că locul nostru nu este aici. Chiar dacă în aceste momente durerea este reală, Dumnezeu are o rânduială bine stabilită pentru fiecare om în parte, iar acest lucru ne dă speranţă“. Atunci când a aflat despre decesul enoriaşei sale la Iaşi, părintele s-a gândit încă o dată la grija pe care le-o poartă Dumnezeu celor care-L iubesc. „Momentul morţii este unul foarte important şi de aceea nu cred că oricine putea să treacă la viaţa cea veşnică în preajma Cuvioasei Parascheva. Doamna Florica s-a luptat cu o suferinţă cumplită, însă chiar şi acest ultim act de a merge spre sfinţenie l-a făcut cu nădejdea că la capăt o aşteaptă Hristos“, spune părintele Alexandru cu un glas blând.

Părintele Dan Nedelcu a copilărit cu doamna Florica şi a cunoscut-o cum nu se poate mai bine, fiind vecini foarte mult timp. „De 20 de ani s-a luptat cu bolile şi a cunoscut suferinţa şi atunci s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Era nelipsită de la Taina Sfântului Maslu la Mănăstirea Pissiota şi mergea aşa cum putea în pelerinaje pe la mănăstiri. Chiar dacă familia nu a fost la sentimentul ei anul acesta, ea a ţinut neapărat să meargă la Iaşi cu grupul de enoriaşi din zonă. Familia nu a reuşit să o oprească pentru că avea o încredere foarte mare în Cuvioasa Parascheva, că îi va mai dărui încă un an pentru a putea să-şi ducă crucea în continuare“, spune părintele Dan, în timp ce în colţul ochilor parcă se adună lacrimi. Credinţa, întărită de nădejde şi de dragoste, a ajutat-o pe doamna Florica să treacă de orice obstacol în dorinţa ei de a se întâlni cu Dumnezeu. „Pentru ea, credinţa devenise o a doua natură. Avea un respect deosebit şi, cu toate că am copilărit împreună şi am fost foarte apropiaţi, întotdeauna îmi spunea «părinte» cu multă dragoste. Este un exemplu viu de jertfă şi deşi simţea că ar putea să nu se mai întoarcă, ea a mers la Iaşi pentru că o iubea pe Cuvioasa. Eu cred că poate fi considerată o martiră, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului, atât timp cât se ştia bolnavă, lua zilnic aproape 30 de pastile, şi cu toate acestea ea a plecat încrezătoare că Dumnezeu o va întări,  murind pentru Hristos şi pentru credinţă“, afirmă părintele, rostind cuvintele din ce în ce mai greu.

„Când venea luna octombrie, era singura ei bucurie“

De 15 ani, alături de soţul Dumitru, doamna Florica era nelipsită de la pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Anul trecut, din cauza faptului că a fost internată în spital, nu a reuşit să ajungă, iar acest lucru i-a adus o supărare ce i-a agravat boala. Deşi avea un cupon ce atesta nenumăratele ei boli, tanti Florica nu a dorit să-l folosească, ci considera că acest rând la care stătea de fiecare dată era un fel de canon pe care trebuia să-l îndeplinească. Chiar dacă în ultimii ani mergea sprijinindu-se de prietenele sale pentru a ajunge la rând, de îndată ce ajungea acolo parcă toate durerile îi dispăreau. „Într-un an a fost nevoită să stea 2 săptămâni în pat după ce s-a întors acasă, dar în următorul an a mers din nou“, ne spune domnul Dumitru cu nostalgie în glas.

Bolile de care suferea doamna Florica ar putea să descurajeze pe orice om: poliartrită, astm, suferinţă cardiacă. Dar pentru cele două fiice ale ei, Daniela şi Mariana, pentru soţul şi nepoţii ei, doamna Florica a ales să înfrunte toate bolile, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu şi în mijlocirea Sfintei Parascheva. În ultimul timp, plămânii doamnei Florica se oxigenau doar la 20% din capacitate şi avea nevoie de un aparat special pentru a putea respira. Însă, ea a renunţat la acest aparat ca să meargă la Cuvioasa. „În timpul anului nu mergea nicăieri, nici măcar până la magazin, dar când venea luna octombrie, era singura ei bucurie. În ultimul timp, nu mai putea merge nici la biserica din sat din cauza bolii, dar la Cuvioasa niciodată nu a renunţat. A stat într-un an 24 de ore la coadă, iar când a venit acasă se simţea în al nouălea cer. Anul acesta a fost prima dată când a luat cu ea actele medicale, spunând că poate nu va reuşi să stea la rând“, îşi aminteşte Mariana, încercând să-şi stăpânească lacrimile.

De fiecare dată când mergea la Cuvioasa, doamna Florica se ruga pentru toţi cei pe care îi cunoştea şi ştia că au probleme, îi trecea în acatiste şi niciodată nu le cerea bani. Familia era una dintre priorităţile doamnei Florica. Şi-a crescut cu bucurie nepoţii, iar dorinţa ei cea mai arzătoare era să îl vadă mare şi pe ultimul nepot. „Fata mea nu a stat o săptămână întreagă de vacanţă acasă, ci mereu simţea nevoia să vină la bunica ei“, mărturiseşte Mariana, îndreptându-şi privirea spre copil. Mereu cu cărticele sfinte la ea, doamna Florica avea grijă ca în fiecare an să cumpere iconiţe pentru toţi cei apropiaţi. „Nu voia să ia niciun ban pentru nimic, ci spunea că acesta este darul ei. În fiecare an ne aducea mir, tămâie şi floricele de la Cuvioasa, pe care le purtam cu noi mereu“, spune Daniela oftând.

Atunci când era mai în putere, doamna Florica cutreiera toate mănăstirile şi bisericile din împrejurimi, deoarece acolo se simţea în largul ei. Pucheni, Odăi sau Şirna erau locuri unde mergea de fiecare dată la hramuri, de multe ori chiar pe jos. Părintele Nicodim de la Mănăstirea Pissiota, care era duhovnicul ei, o întreba mereu „Floricuţa, cum ai ajuns până aici pentru că ştiu că eşti bolnavă?“. O dădea mereu exemplu de credinţă, spunând că Dumnezeu o întăreşte să călătorească atât de mult, o învredniceşte să se închine la sfintele moaşte şi o ajută să ajungă acasă. „Noi o duceam cu bicicleta la gară şi o aduceam tot pe bicicletă  înapoi, dar la biserică nu renunţa, ci întotdeauna încerca să-şi păstreze starea de rugăciune. Când la biserică preoţii se împărtăşeau, iar lumea începea să vorbească, ea citea întotdeauna dintr-o carte de rugăciuni“, afirmă Mariana, rememorând momentele.

„Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu“

Doamna Florica era foarte apropiată de Dumnezeu, dar şi de semeni. „Era exact genul de persoană care, dacă era lovită peste un obraz, îl întorcea şi pe celălalt. Întotdeauna căuta să ajute pe oricine cu tot ceea ce putea şi de aceea nu a încăput lumea în biserică la înmormântarea ei. A fost un pelerinaj continuu şi la ea pentru că toată lumea care a iubit-o s-a perindat pe la ea să-şi ia rămas-bun, chiar dacă a stat acasă o singură zi. Nu se certa niciodată cu nimeni, ba avea obiceiul să ne spună să nu-i mai certăm nici pe cei mici, chiar dacă de multe ori meritau. Oricât de mult suferea, mereu găsea puterea să ne arate un zâmbet cald şi întotdeauna încerca să-şi ascundă boala faţă de cei dragi“, povesteşte Mariana.

Momentele din apropierea hramului Cuvioasei Parascheva de anul acesta sunt rememorate cu greu de către familie. Domnul Dumitru, soţul doamnei Florica, îşi aminteşte exact firul întâmplărilor. „Când am ajuns la capătul rândului, m-a rugat să mergem mai repede. Nu am apucat să intrăm în rând, ci s-a aşezat pe o bordură pentru că deja i s-a făcut rău. În tot acest timp, Cuvioasa era aşezată spre închinare, iar exact când clopotele băteau, ea s-a prăbuşit“, spune bărbatul cu luciditate în glas. Însă, Cuvioasa Parascheva a vegheat-o pe credincioasa sa Florica. „Când am venit să o luăm pe mama, de jur-împrejur era ceaţă, în apropiere de Iaşi a început să plouă, dar când am ajuns, a ieşit un soare atât de frumos încât nu ne venea să credem. Nu am putut să o luăm din Iaşi până când nu s-a terminat slujba din ziua de Sfânta Parascheva. Apoi a plecat liniştită din Iaşi, mulţumită, cred eu, că a participat la întreaga sărbătoare a Cuvioasei“, spune Daniela. „Mama a presimţit că moare. De câte ori pleca de acasă, i se rupea inima că îi lăsa pe nepoţi acasă şi întorcea capul spre ei de nenumărate ori. Acum doar s-a urcat în maşină şi a plecat. A preferat să meargă departe de noi, să moară lângă Cuvioasa, în linişte şi mai aproape de Dumnezeu“, adaugă Mariana. „Ea a mers acolo pentru că aşa a dorit ea, nu a forţat-o nimeni. Mă rugam la Sfânta Parascheva să ne întărească pe noi şi să o ajute să se închine. Lumea ne acuză că noi am lăsat-o să meargă, dar dacă se întâmpla ceva acasă, o aveam toată viaţa pe conştiinţă că nu am lăsat-o să meargă la Cuvioasa“, continuă Mariana.

În familia Niţă, credinţa a început să fie lucrătoare prin iubire odată cu doamna Florica. „Ea l-a atras şi pe tata către Biserică. În primul an, a fost singură la Iaşi şi i-a fost foarte greu. Al doilea an, l-a convins şi pe tata să meargă, şi văzând cât de frumos este acolo, nu au mai lipsit niciodată. Şi anul acesta i-a spus mamei: «Chiar dacă nu poţi merge tu, voi merge eu»“, îşi aminteşte Mariana. „Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu. Eu locuiesc chiar lângă o biserică cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva şi, aşa cum ne-a învăţat mama, merg să-mi împărtăşesc copiii. Era foarte fericită că am botezat copilul în biserica Sfintei Parascheva“, spune cu nostalgie Mariana.

Deşi poate părea paradoxal, moartea doamnei Florica a întărit credinţa familiei, la fel cum ea a încercat în viaţa sa. „Chiar dacă noi ne aşteptam ca tata să aibă o reacţie opusă Bisericii după acest eveniment nefericit, nu s-a întâmplat acest lucru. Credem că Sfânta Parascheva va avea grijă de ea şi ne va ocroti şi pe noi în continuare pentru că aceasta era dorinţa mamei: să fim uniţi“, îmi spune Daniela, privindu-mă în ochi. Domnul Dumitru mărturiseşte cu lacrimi în ochi că va merge în continuare, atât timp cât îl va învrednici Dumnezeu, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. „Voi merge în fiecare an de acum încolo, pentru a-i mulţumi Cuvioasei Parascheva şi pentru a-i aprinde o lumânare soţiei mele“, hotărăşte bărbatul.

Doamna Florica nu a mai reuşit, anul acesta, să se închine sfintelor moaşte, dar, aşa cum sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, în cuvântul de învăţătură de după Sfânta Liturghie oficiată pe 14 octombrie 2013, dumneaei s-a întâlnit, totuşi, cu Sfânta Parascheva, acolo, în ceruri. Veşnica ei pomenire!

„Creştinii sunt ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a lui Hristos”

Curajul sau bărbăţia reprezintă însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ca virtute creştină, curajul se manifestă în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care îl îndepărtează pe creştin de la realizarea binelui, dar şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume. Adevăratul curaj se arată în suferinţă şi în răbdare, dar această virtute nu suprimă total frica, ci întăreşte voinţa omului de a lupta pentru înfăptuirea binelui. Despre curaj ca virtute creştină ne va vorbi, în materialul următor, preotul militar Adrian Morţun, de la Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iaşi.

Cum poate fi definită virtutea curajului?

Fiecare creştin este chemat să împlinească cuvântul Sfintei Evanghelii, pe care este dator să-l transpună în propria sa viaţă. Împlinirea unei asemenea datorii presupune înfruntarea pericolelor care se opun realizării binelui şi învingerea poftelor care ne împiedică în realizarea acestui bine. Aici intră în lucrare virtutea morală a curajului, ca însuşire sufletească necesară fiecărui creştin, virtute fără de care trăirea învăţăturilor Evangheliei nu este posibilă.

Este curajul o trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin?

Trăsătura fundamentală ce trebuie să se regăsească în caracterul fiecărui creştin este virtutea iubirii, căci iubirea creştină stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi creştine. Plecând de la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, creştinul îşi desăvârşeşte viaţa prin cultivarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Dacă ne referim la faptul că Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe temelia mărturisirii curajoase a credinţei de către Sfinţii Apostoli, putem afirma despre virtutea curajului că este o virtute fundamentală şi nu trebuie să lipsească din definirea caracterului unui creştin. Nicolae Steinhardt afirma că „fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtutea curajului este absolut necesară pentru modelarea vieţii conform cerinţelor evanghelice concomitent cu depăşirea oricărui obstacol ce ar putea zădărnici o astfel de viaţă. „Nu am face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a unui om, pe lângă onoare”, afirma filosoful antic Aristotel.

„Fiecare om devine din momentul botezului un nou ales ostaş al lui Hristos”

Mântuitorul îndeamnă de multe ori la îndrăzneală prin cuvintele „Nu te teme! Crede numai!” Care este raportul dintre credinţă şi curaj?

Credinţa este izvorul fiecărei virtuţi, deci şi izvor al curajului. Credinţa este cea care naşte curajul şi tot ea este cea care alungă teama. Prin credinţă creştinul are permanent înaintea sa pe Cel nevăzut şi atunci nimic nu îl tulbură şi nu îl înfricoşează. Curajul izvorât din credinţă este virtutea prin care toate celelalte virtuţi se întăresc şi cresc spre rodirea faptelor bune. În acest sens, C. S. Lewis afirma: „curajul nu este pur şi simplu una dintre virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când este adusă în încercare: şi anume când e adusă în cea mai înaltă realitate”. Pe de altă parte, rădăcina virtuţilor poate fi găsită în legea morală naturală sădită în om de către Dumnezeu la creaţie, numai că firea umană slăbită de păcatul strămoşesc avea nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rodi fapte bune şi acest har a fost dăruit omului prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Laşitatea care-l face pe creştin să fugă de încercările şi greutăţile vieţii este un păcat în aceeaşi măsură în care este şi îndrăzneala care-l face să nesocotească primejdia duhovnicească şi care-l expune pe creştin pericolelor şi capcanelor întinse de către diavol. Plutarh subliniază diferenţa dintre curaj şi îndrăzneală afirmând că „a fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului.”

Care sunt cele mai bune exemple pentru practicarea virtuţii curajului, în afară de Mântuitorul Hristos?

În Vechiul Testament îl avem ca exemplu pe dreptul Iov care a îndurat cu curaj încercările la care a fost supus de către diavol şi nu a renunţat nicio clipă la credinţa în Dumnezeu, dar regăsim această virtute la toţi patriarhii şi drepţii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu: Avraam s-a mutat în pământul Canaanului, Moise a preluat conducerea poporului şi l-a scos din Egipt, Samson a biruit pe Filisteni chiar sacrificându-şi viaţa.

În Noul Testament avem exemplul femeii cananeence care a îndrăznit să ceară ajutor Mântuitorului şi a îndurat insulta ce i s-a adus în public şi care a fost răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei. De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei a fost răsplătită cu apa cea vie, învăţatul Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, îl descoperă pe Mesia cel mult aşteptat şi importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Am amintit de Sfinţii Apostoli, pe a căror propovăduire s-a întemeiat Biserica, dar nu trebuie să uităm curajul martirilor care au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii. Despre martiri, Sfântul Apostol Pavel spune: „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, dar tot ei au şi îndurat: „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”(Evrei 11, 33-34; 37-38). Să nu uităm că martirii au luptat cu lumea păgână de afară, iar noi, cei de astăzi, avem de luptat cu pornirile rele din noi.

Se poate vorbi despre un stil evanghelic militar, ţinând cont de verbele active, imperioase prezente în Sfânta Scriptură (stăruiţi, privegheaţi, fiţi gata, mergeţi, căutaţi, încingeţi-vă)?

Fiecare om devine din momentul botezului un „nou ales ostaş al lui Hristos” şi din acest punct de vedere putem vorbi despre creştini ca şi ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a Domnului, având drept regulament cuvântul Sfintei Scripturi şi fiind înarmaţi cu armele spirituale de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni, 6, 13-17). Tot la acelaşi apostol găsim exprimat în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge”, îl numeşte pe Timotei un bun ostaş al lui Hristos, căruia și îi recomandă: „luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică”. Dacă ne întoarcem la momentul creaţiei vom vedea că, încă de atunci, omul primeşte primele porunci pe care trebuie să le ducă la îndeplinire: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” şi „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”.

„Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4,18). Consideraţi că frica vine de la diavol?

Frica este în primul rând o consecinţă a căderii în păcat. În cartea Facerii ni se spune: „dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Singura frică justificată şi acceptată în creştinismul ortodox este frica de Dumnezeu şi frica faţă de păcat. Frica nu vine de la Dumnezeu şi Scriptura mărturiseşte în acest sens că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (II Timotei 1,7). Frica poate fi folosită de către diavol pentru a-l împiedica pe creştin să biruiască în încercările vieţii, dar încrederea în iubirea şi mila lui Dumnezeu, în jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos sunt menite să risipească orice urmă de frică din sufletul creştinului. Frica este o stare de paralizie a sufletului pe care diavolul încearcă să ne-o insufle şi prin care doreşte să anihileze orice lucrare dumnezeiască în noi. Prin frică, diavolul încearcă să ne scoată din luptă şi să ne anuleze lucrarea duhovnicească. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la îndepărtarea fricii şi la îmbrăţişarea curajului: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Unul din efectele fricii îl reprezintă îndepărtarea de Hristos faţă de Care ne dovedim dragostea „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat”, aşa cum ne învaţă acelaşi părinte Nicolae Steinhardt.

Curajul este o virtute doar slujind iubirii şi dreptăţii?

Fiecare virtute creştină trebuie să se afle într-o legătură interdependentă cu toate celelalte virtuţi şi numai cultivarea tuturor virtuţilor dă caracteristica unei trăiri creştine autentice. Din această perspectivă, curajul nu poate fi doar în slujba iubirii sau doar în slujba dreptăţii, ci el se află în slujba tuturor virtuţilor ce împodobesc un suflet creştin în măsura în care ajută la creşterea şi întărirea lor. În acelaşi sens, Clare Booth Luce, editor, dramaturg şi om politic american a spus: „curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi”. Creştinul e dator să se împodobească cu frumuseţea vieţuirii creştine şi să facă fapte bune, dar în acelaşi timp are datoria de a se feri de fapte rele şi de păcat.

Care sunt roadele practicării virtuţii curajului?

Roadele curajului sunt în primul rând statornicia în împlinirea cuvântului evangheliei şi răbdarea în faţa suferinţelor sufleteşti şi trupeşti. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de adversar. Virtutea curajului a fost, este şi va fi în veci susţinută de iubire ca virtutea supremă, pe când frica, teama, laşitatea, care sunt opuse curajului, au fost, sunt şi vor fi susţinute întotdeauna de ură. Avem o istorie bogată şi ziditoare pentru noi, prin multitudinea de exemple de moralitate şi de sfinţenie a eroilor neamului şi a martirilor credinţei, care prin jertfa lor nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu. Lor se cuvine să le urmăm, imitându-le trăirea, având mereu în minte şi cuvintele lui Descartes: „toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul”.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑