Despre iletrism și problema înțelegerii

Conform unui studiu din anul 2016, 42% dintre elevii români se confruntă cu „analfabetismul funcțional”. Ce înseamnă acest lucru? Deși cunosc normele elementare de citit, scris și socotit, aceștia nu le pot folosi în viața cotidiană pentru unele raționamente elementare, gândire critică, rezolvare de probleme ori selectarea informației relevante. Aceste concluzii pot avea multiple implicații în societatea românească, însă reamintesc de o problemă mai „rafinată” a unor oameni instruiți, și anume problema iletrismului.

Iletrismul se referă la situația în care o persoană știe să citească, dar se află în imposibilitatea de a sesiza semnificația textului, percepându-l în mod greșit, confuz și deformat. Așadar, aici nu e vorba despre incultură, ci despre o adevărată pseudocultură. Dar există oare mai multe tipuri de iletrism? Putem vorbi despre un iletrism sociologic, un iletrism comunicațional și chiar unul teologic?

„Mulți văd, puțini pricep” – dar toți par interesați

Este clar că astăzi trăim într-o societate asaltată informațional, în care discernământul devine o virtute absolut necesară, dar cu atât mai greu de dobândit și de păstrat. Mulțimea informațiilor care apar și se multiplică în fiecare secundă ne forțează parcă să ne adâncim în formalism, într-o rutină și o neatenție zilnică. Această pierdere a atenției înseamnă și o receptare cu dificultate a realității, mai ales când ne gândim că pentru un om obișnuit, „realitatea” înseamnă percepția a doar 0,001% din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Astăzi, nu doar că ni se pare că știm din ce în ce mai puțin despre cât mai multe lucruri, dar ne confruntăm și cu o lipsă acută de focus, lucru explicabil dacă stăm să ne gândim că totalitatea evenimentelor din anul 1907 însumează cât totalitatea evenimentelor dintr-o zi a anului 2017. În acest multitasking generalizat și forțat nu putem să nu remarcăm rapiditatea cu care se perimează informațiile și știrile: dacă nu ești printre primii care oferă o știre, aproape că nici nu mai contează, pentru că oricum va veni extrem de rapid o altă știre care îi va lua locul. Fiecare vânează astăzi „timpi de creier uman disponibil”, ținând cont de estimările că peste 90% din informațiile din întreaga lume au fost generate în ultimii doi ani. Astfel, având în vedere toate schimbările descrise mai sus, stilul de a gândi și citi, capacitatea de a prioritiza și de a înțelege pot suferi modificări importante fără să ne dăm seama.

„Aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”

Cred că putem vorbi astăzi despre oameni care fac din ce în ce mai multe lucruri, dar fără să le înțeleagă cu adevărat. Observ prea multe persoane care deși participă la slujbele religioase, întorc cu nonșalanță spatele și pleacă exact în momentul în care preotul se împărtășește. Evident, sunt creștini, participă la slujbele și viața Bisericii, dar oare cât înțeleg cu adevărat din asta? Și nu, nu spun aceste lucruri decât după ce am analizat mai în amănunt situația.

Dar această lipsă de înțelegere se manifestă și în viața de zi cu zi, în cadrul comunicării obișnuite. Dacă veți examina cu atenție situațiile de comunicare de astăzi, veți observa că mulți dintre oameni solicită să li se repete cel puțin încă o dată ceea ce a spus interlocutorul în primă fază. Chiar dacă suntem tentați să afirmăm că emițătorul nu a fost suficient de clar în astfel de cazuri, în majoritatea situațiilor receptorul își ia câteva secunde pentru a procesa informația și a putea răspunde. În mod normal, aceste inferențe se produc extrem de rapid în creierul nostru, dar dacă suntem asaltați informațional avem nevoie de mai multe timp pentru un astfel de proces. Din punct de vedere informațional, „aglomerat” înseamnă „insuficient explicat”, iar acest lucru se reflectă în înțelegere.

De multe ori, în lumea de astăzi auzim, dar nu ascultăm pentru că nu reușim să implicăm și atenția. A implica atenția înseamnă să ne asigurăm că înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, arătând în acest fel interes și respect pentru interlocutor. Dar tot ceea ce presupune astăzi așa-zisul multitasking diminuează atenția. Iar dacă ar fi să ne luăm după concluziile unor studii amănunțite, capacitatea de focusare (atenția) unei persoane obișnuite a scăzut de la 12 secunde în anul 2000 la numai 5 secunde în anul 2017.

Atenția asigură înțelegerea și oferă valoare acțiunilor

Atenția se dezvoltă în mod firesc atunci când nu există factori perturbatori majori. Fără capacitatea de concentrare a atenției, oamenii nu pot procesa eficient informația necesară realizării oricărui proces. Este vorba despre motorul care asigură legătura dintre minte și scopul urmărit în orice activitate. Astăzi, poate mai multe ca oricând, avem nevoie de lucruri simple și profunde pentru a ne focusa pe ceea ce contează. Iar Sfinții Părinți ne oferă soluția de secole, chiar dacă uneori refuzăm să o acceptăm. Credința ajută la dezvoltarea atenției, iar practicarea rugăciunii ajută la obținerea unei mari puteri de concentrare. Mai mult decât atât, omul care nădăjduiește în Dumnezeu și are încredere în pronie nu mai e atât de supus amalgamului de griji și risipirilor ce pot surveni în orice moment, fiind mai atent la ceea ce are de realizat în momentul respectiv.

Așadar, atenția e necesară pentru a asigura înțelegerea și pentru a oferi valoare acțiunilor realizate. Fără această bază, ne aflăm în pericol de a trăi un iletrism continuu, ce poate afecta orice segment al vieții noastre, fără a beneficia de lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Iar soluția poate fi îndreptarea către simplitate și profunzime. Și a privirii către cer!

Cuvânt pentru cei care încă mai cred că pelerinii sunt „pupători de oase”

Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte.

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.

„Iubirea de ţară este treaptă către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu”

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune: aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În continuare, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă.

 

Cum putem defini patriotismul şi sentimentul de ataşament faţă de caracterul naţional în epoca globalizării?

Prima informație pe care o poate accesa cineva interesat de semnificația cuvântului patriotism, cea din DEX, ne arată că patriotismul este un sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Naționalismul este definit în aceeași sursă drept o doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale. Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc) trebuie înțeles ca promovarea unui neam printre celelalte, ca afirmare și manifestare a propriei noastre identități în raport cu ceilalți. Epoca aceasta a globalizării, chiar dacă în unele opinii are drept efect dizolvarea identităților, totuși cred că are meritul de a pune în evidență caracterele tari și identitățile bine definite. Unul dintre principiile organizării lumii în care trăim este și acela al unității în diversitate și al respectului reciproc. În acest sens, Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar Mihail Sadoveanu arăta că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Care sunt avantajele unui sentiment de apartenenţă la o naţiune, în afară de asigurarea solidarităţii celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene?

Este avantajul de a-ți cunoaște părinții și moștenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta hainele care ți se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ți fie ori prea strâmte, ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalți fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

„Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor”

Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism cultivă astăzi şcoala?

După cum am vorbit la început, patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l avem sădit în noi. Un muzeu care-ți vorbește despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai greu să-ți înăbuși un sentiment legitim, ființial. Școala, alături de Familie și Biserică, îl însoțește pe copil pe acest drum al devenirii sale, spre aflarea și afirmarea propriei identități. O face prin materiile studiate, între care Limba și literatura română, Istoria și Geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de vocație și prin activități extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine și pe ceilalți, dezvoltându-și aptitudinile și capacitatea de a lucra în echipă, formându-și atitudini de respect față de personalitatea celor de lângă ei.

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spațiul și cu timpul, în timp ce religia este relația omului cu eternitatea și cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparțin aceluiași popor, religia îi pune în relație cu Dumnezeu – Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a celor care „nu au cetate stătătoare” este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea față de aproapele nostru este treaptă a iubirii către Dumnezeu, putem spune că iubirea de țară și de moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri este treaptă în drumul nostru către moștenirea cea promisă a împărăției lui Dumnezeu.

„Să fim iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!”

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a limbii și poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezați la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-am descoperit și format odată identitatea de români și de creștini. În acest context era firesc ca Biserica să cultive dragostea față de limba vorbită de popor introducând-o în cărțile de cult, să promoveze exemplul conducătorilor care și-au sfințit viața prin fidelitatea și responsabilitatea față de poporul pe care Dumnezeu l-a încredințat lor să-l conducă și prin apărarea și mărturisirea credinței ortodoxe strămoșești chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut Sfinții Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și clerul ortodox și-au adus contribuția la toate marile evenimente din istoria țării, luându-și chiar asupra lor, atunci când situația a impus-o, responsabilitatea de locțiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenței domnești. Ca exemplu asupra modului cum a promovat Biserica ortodoxă română sentimentul responsabilității față de patrie aș aminti aici un cuvânt pe care l-a ținut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată necunoscută (se bănuiește că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii țării să-și unească forțele pentru a găsi cele mai potrivite mijloace pentru a scoate țara din situația de criză în care se afla: „ Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite. (…)

Fieşte-carele dar cu slobodă limbă şi cu suflet duios de Patrie, nerăpindu-se de iubirea de sine, sau de a interesului particulariu, vorovească fără sfială cele ce socoteşte pentru obştescul folos şi pentru fericirea Patriei, şi darul cel dumnezeesc să întărească sfaturile noastre la un cuget şi să ne învrednicească a vedea fericirea ei şi scăparea de realele ce o au cuprins”.

Astăzi este ziua serbării Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioți cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea față de patrie nu ține doar de autorități. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceștia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine asupra modului cum și-a îndeplinit obligațiile zilnice. Suntem patrioți în momentul în care în activitatea pe care o desfășurăm căutăm să fim cât mai buni și de folos celorlalți, conştienți fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor și nici lui Dumnezeu. Să fim, așadar, iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!

Adevărata poveste a femeii din Prahova care s-a întâlnit cu Sfânta Parascheva

Despre persoana care a trecut la Domnul, în anul 2013, în preajma sărbătorii Sfintei Parascheva, în timp ce se afla la rând pentru a se închina la sfintele moaşte, s-au spus multe în mass-media. Din păcate, cel mai adesea abordările presei au fost de natură să îndurereze şi mai mult familia doamnei Florica. Era, aşadar, o datorie morală ca, alături de alte forme de sprijin acordate, să o fie oferită familiei şansa de a relata cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile, oferind şi publicului posibilitatea de a cunoaşte povestea reală a celei care a ales să vină la Iaşi, deşi se ştia foarte bolnavă.

Pentru Florica Niţă din satul Poienarii Rali, judeţul Prahova, întâlnirea cu Sfânta Parascheva reprezenta punctul central al fiecărui an. Dacă nu reuşea să ajungă la Iaşi, atunci acel an era unul trist pentru ea. Pentru acest ultim pelerinaj a riscat totul, încredinţând toată viaţa ei lui Dumnezeu şi Sfintei Parascheva. Iar pentru că avea o credinţă adevărată, nu s-a înfricoşat de întâlnirea cu Dumnezeu în locul cel mai presus de ceruri.

Doamna Florica s-a bucurat de mulţi prieteni, unii dintre ei chiar preoţi. Părintele Alexandru Maxim, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Poienarii Rali, o descrie pe doamna Florica drept o „persoană devotată Bisericii, ce se îngrijea ca în fiecare post să se spovedească şi să se împărtăşească“. Vorbind despre suferinţa doamnei Florica, este convins că „toate greutăţile din lumea aceasta tind să ne trezească, să ne spună că locul nostru nu este aici. Chiar dacă în aceste momente durerea este reală, Dumnezeu are o rânduială bine stabilită pentru fiecare om în parte, iar acest lucru ne dă speranţă“. Atunci când a aflat despre decesul enoriaşei sale la Iaşi, părintele s-a gândit încă o dată la grija pe care le-o poartă Dumnezeu celor care-L iubesc. „Momentul morţii este unul foarte important şi de aceea nu cred că oricine putea să treacă la viaţa cea veşnică în preajma Cuvioasei Parascheva. Doamna Florica s-a luptat cu o suferinţă cumplită, însă chiar şi acest ultim act de a merge spre sfinţenie l-a făcut cu nădejdea că la capăt o aşteaptă Hristos“, spune părintele Alexandru cu un glas blând.

Părintele Dan Nedelcu a copilărit cu doamna Florica şi a cunoscut-o cum nu se poate mai bine, fiind vecini foarte mult timp. „De 20 de ani s-a luptat cu bolile şi a cunoscut suferinţa şi atunci s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Era nelipsită de la Taina Sfântului Maslu la Mănăstirea Pissiota şi mergea aşa cum putea în pelerinaje pe la mănăstiri. Chiar dacă familia nu a fost la sentimentul ei anul acesta, ea a ţinut neapărat să meargă la Iaşi cu grupul de enoriaşi din zonă. Familia nu a reuşit să o oprească pentru că avea o încredere foarte mare în Cuvioasa Parascheva, că îi va mai dărui încă un an pentru a putea să-şi ducă crucea în continuare“, spune părintele Dan, în timp ce în colţul ochilor parcă se adună lacrimi. Credinţa, întărită de nădejde şi de dragoste, a ajutat-o pe doamna Florica să treacă de orice obstacol în dorinţa ei de a se întâlni cu Dumnezeu. „Pentru ea, credinţa devenise o a doua natură. Avea un respect deosebit şi, cu toate că am copilărit împreună şi am fost foarte apropiaţi, întotdeauna îmi spunea «părinte» cu multă dragoste. Este un exemplu viu de jertfă şi deşi simţea că ar putea să nu se mai întoarcă, ea a mers la Iaşi pentru că o iubea pe Cuvioasa. Eu cred că poate fi considerată o martiră, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului, atât timp cât se ştia bolnavă, lua zilnic aproape 30 de pastile, şi cu toate acestea ea a plecat încrezătoare că Dumnezeu o va întări,  murind pentru Hristos şi pentru credinţă“, afirmă părintele, rostind cuvintele din ce în ce mai greu.

„Când venea luna octombrie, era singura ei bucurie“

De 15 ani, alături de soţul Dumitru, doamna Florica era nelipsită de la pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Anul trecut, din cauza faptului că a fost internată în spital, nu a reuşit să ajungă, iar acest lucru i-a adus o supărare ce i-a agravat boala. Deşi avea un cupon ce atesta nenumăratele ei boli, tanti Florica nu a dorit să-l folosească, ci considera că acest rând la care stătea de fiecare dată era un fel de canon pe care trebuia să-l îndeplinească. Chiar dacă în ultimii ani mergea sprijinindu-se de prietenele sale pentru a ajunge la rând, de îndată ce ajungea acolo parcă toate durerile îi dispăreau. „Într-un an a fost nevoită să stea 2 săptămâni în pat după ce s-a întors acasă, dar în următorul an a mers din nou“, ne spune domnul Dumitru cu nostalgie în glas.

Bolile de care suferea doamna Florica ar putea să descurajeze pe orice om: poliartrită, astm, suferinţă cardiacă. Dar pentru cele două fiice ale ei, Daniela şi Mariana, pentru soţul şi nepoţii ei, doamna Florica a ales să înfrunte toate bolile, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu şi în mijlocirea Sfintei Parascheva. În ultimul timp, plămânii doamnei Florica se oxigenau doar la 20% din capacitate şi avea nevoie de un aparat special pentru a putea respira. Însă, ea a renunţat la acest aparat ca să meargă la Cuvioasa. „În timpul anului nu mergea nicăieri, nici măcar până la magazin, dar când venea luna octombrie, era singura ei bucurie. În ultimul timp, nu mai putea merge nici la biserica din sat din cauza bolii, dar la Cuvioasa niciodată nu a renunţat. A stat într-un an 24 de ore la coadă, iar când a venit acasă se simţea în al nouălea cer. Anul acesta a fost prima dată când a luat cu ea actele medicale, spunând că poate nu va reuşi să stea la rând“, îşi aminteşte Mariana, încercând să-şi stăpânească lacrimile.

De fiecare dată când mergea la Cuvioasa, doamna Florica se ruga pentru toţi cei pe care îi cunoştea şi ştia că au probleme, îi trecea în acatiste şi niciodată nu le cerea bani. Familia era una dintre priorităţile doamnei Florica. Şi-a crescut cu bucurie nepoţii, iar dorinţa ei cea mai arzătoare era să îl vadă mare şi pe ultimul nepot. „Fata mea nu a stat o săptămână întreagă de vacanţă acasă, ci mereu simţea nevoia să vină la bunica ei“, mărturiseşte Mariana, îndreptându-şi privirea spre copil. Mereu cu cărticele sfinte la ea, doamna Florica avea grijă ca în fiecare an să cumpere iconiţe pentru toţi cei apropiaţi. „Nu voia să ia niciun ban pentru nimic, ci spunea că acesta este darul ei. În fiecare an ne aducea mir, tămâie şi floricele de la Cuvioasa, pe care le purtam cu noi mereu“, spune Daniela oftând.

Atunci când era mai în putere, doamna Florica cutreiera toate mănăstirile şi bisericile din împrejurimi, deoarece acolo se simţea în largul ei. Pucheni, Odăi sau Şirna erau locuri unde mergea de fiecare dată la hramuri, de multe ori chiar pe jos. Părintele Nicodim de la Mănăstirea Pissiota, care era duhovnicul ei, o întreba mereu „Floricuţa, cum ai ajuns până aici pentru că ştiu că eşti bolnavă?“. O dădea mereu exemplu de credinţă, spunând că Dumnezeu o întăreşte să călătorească atât de mult, o învredniceşte să se închine la sfintele moaşte şi o ajută să ajungă acasă. „Noi o duceam cu bicicleta la gară şi o aduceam tot pe bicicletă  înapoi, dar la biserică nu renunţa, ci întotdeauna încerca să-şi păstreze starea de rugăciune. Când la biserică preoţii se împărtăşeau, iar lumea începea să vorbească, ea citea întotdeauna dintr-o carte de rugăciuni“, afirmă Mariana, rememorând momentele.

„Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu“

Doamna Florica era foarte apropiată de Dumnezeu, dar şi de semeni. „Era exact genul de persoană care, dacă era lovită peste un obraz, îl întorcea şi pe celălalt. Întotdeauna căuta să ajute pe oricine cu tot ceea ce putea şi de aceea nu a încăput lumea în biserică la înmormântarea ei. A fost un pelerinaj continuu şi la ea pentru că toată lumea care a iubit-o s-a perindat pe la ea să-şi ia rămas-bun, chiar dacă a stat acasă o singură zi. Nu se certa niciodată cu nimeni, ba avea obiceiul să ne spună să nu-i mai certăm nici pe cei mici, chiar dacă de multe ori meritau. Oricât de mult suferea, mereu găsea puterea să ne arate un zâmbet cald şi întotdeauna încerca să-şi ascundă boala faţă de cei dragi“, povesteşte Mariana.

Momentele din apropierea hramului Cuvioasei Parascheva de anul acesta sunt rememorate cu greu de către familie. Domnul Dumitru, soţul doamnei Florica, îşi aminteşte exact firul întâmplărilor. „Când am ajuns la capătul rândului, m-a rugat să mergem mai repede. Nu am apucat să intrăm în rând, ci s-a aşezat pe o bordură pentru că deja i s-a făcut rău. În tot acest timp, Cuvioasa era aşezată spre închinare, iar exact când clopotele băteau, ea s-a prăbuşit“, spune bărbatul cu luciditate în glas. Însă, Cuvioasa Parascheva a vegheat-o pe credincioasa sa Florica. „Când am venit să o luăm pe mama, de jur-împrejur era ceaţă, în apropiere de Iaşi a început să plouă, dar când am ajuns, a ieşit un soare atât de frumos încât nu ne venea să credem. Nu am putut să o luăm din Iaşi până când nu s-a terminat slujba din ziua de Sfânta Parascheva. Apoi a plecat liniştită din Iaşi, mulţumită, cred eu, că a participat la întreaga sărbătoare a Cuvioasei“, spune Daniela. „Mama a presimţit că moare. De câte ori pleca de acasă, i se rupea inima că îi lăsa pe nepoţi acasă şi întorcea capul spre ei de nenumărate ori. Acum doar s-a urcat în maşină şi a plecat. A preferat să meargă departe de noi, să moară lângă Cuvioasa, în linişte şi mai aproape de Dumnezeu“, adaugă Mariana. „Ea a mers acolo pentru că aşa a dorit ea, nu a forţat-o nimeni. Mă rugam la Sfânta Parascheva să ne întărească pe noi şi să o ajute să se închine. Lumea ne acuză că noi am lăsat-o să meargă, dar dacă se întâmpla ceva acasă, o aveam toată viaţa pe conştiinţă că nu am lăsat-o să meargă la Cuvioasa“, continuă Mariana.

În familia Niţă, credinţa a început să fie lucrătoare prin iubire odată cu doamna Florica. „Ea l-a atras şi pe tata către Biserică. În primul an, a fost singură la Iaşi şi i-a fost foarte greu. Al doilea an, l-a convins şi pe tata să meargă, şi văzând cât de frumos este acolo, nu au mai lipsit niciodată. Şi anul acesta i-a spus mamei: «Chiar dacă nu poţi merge tu, voi merge eu»“, îşi aminteşte Mariana. „Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu. Eu locuiesc chiar lângă o biserică cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva şi, aşa cum ne-a învăţat mama, merg să-mi împărtăşesc copiii. Era foarte fericită că am botezat copilul în biserica Sfintei Parascheva“, spune cu nostalgie Mariana.

Deşi poate părea paradoxal, moartea doamnei Florica a întărit credinţa familiei, la fel cum ea a încercat în viaţa sa. „Chiar dacă noi ne aşteptam ca tata să aibă o reacţie opusă Bisericii după acest eveniment nefericit, nu s-a întâmplat acest lucru. Credem că Sfânta Parascheva va avea grijă de ea şi ne va ocroti şi pe noi în continuare pentru că aceasta era dorinţa mamei: să fim uniţi“, îmi spune Daniela, privindu-mă în ochi. Domnul Dumitru mărturiseşte cu lacrimi în ochi că va merge în continuare, atât timp cât îl va învrednici Dumnezeu, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. „Voi merge în fiecare an de acum încolo, pentru a-i mulţumi Cuvioasei Parascheva şi pentru a-i aprinde o lumânare soţiei mele“, hotărăşte bărbatul.

Doamna Florica nu a mai reuşit, anul acesta, să se închine sfintelor moaşte, dar, aşa cum sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, în cuvântul de învăţătură de după Sfânta Liturghie oficiată pe 14 octombrie 2013, dumneaei s-a întâlnit, totuşi, cu Sfânta Parascheva, acolo, în ceruri. Veşnica ei pomenire!

„Creştinii sunt ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a lui Hristos”

Curajul sau bărbăţia reprezintă însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ca virtute creştină, curajul se manifestă în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care îl îndepărtează pe creştin de la realizarea binelui, dar şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume. Adevăratul curaj se arată în suferinţă şi în răbdare, dar această virtute nu suprimă total frica, ci întăreşte voinţa omului de a lupta pentru înfăptuirea binelui. Despre curaj ca virtute creştină ne va vorbi, în materialul următor, preotul militar Adrian Morţun, de la Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iaşi.

Cum poate fi definită virtutea curajului?

Fiecare creştin este chemat să împlinească cuvântul Sfintei Evanghelii, pe care este dator să-l transpună în propria sa viaţă. Împlinirea unei asemenea datorii presupune înfruntarea pericolelor care se opun realizării binelui şi învingerea poftelor care ne împiedică în realizarea acestui bine. Aici intră în lucrare virtutea morală a curajului, ca însuşire sufletească necesară fiecărui creştin, virtute fără de care trăirea învăţăturilor Evangheliei nu este posibilă.

Este curajul o trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin?

Trăsătura fundamentală ce trebuie să se regăsească în caracterul fiecărui creştin este virtutea iubirii, căci iubirea creştină stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi creştine. Plecând de la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, creştinul îşi desăvârşeşte viaţa prin cultivarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Dacă ne referim la faptul că Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe temelia mărturisirii curajoase a credinţei de către Sfinţii Apostoli, putem afirma despre virtutea curajului că este o virtute fundamentală şi nu trebuie să lipsească din definirea caracterului unui creştin. Nicolae Steinhardt afirma că „fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtutea curajului este absolut necesară pentru modelarea vieţii conform cerinţelor evanghelice concomitent cu depăşirea oricărui obstacol ce ar putea zădărnici o astfel de viaţă. „Nu am face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a unui om, pe lângă onoare”, afirma filosoful antic Aristotel.

„Fiecare om devine din momentul botezului un nou ales ostaş al lui Hristos”

Mântuitorul îndeamnă de multe ori la îndrăzneală prin cuvintele „Nu te teme! Crede numai!” Care este raportul dintre credinţă şi curaj?

Credinţa este izvorul fiecărei virtuţi, deci şi izvor al curajului. Credinţa este cea care naşte curajul şi tot ea este cea care alungă teama. Prin credinţă creştinul are permanent înaintea sa pe Cel nevăzut şi atunci nimic nu îl tulbură şi nu îl înfricoşează. Curajul izvorât din credinţă este virtutea prin care toate celelalte virtuţi se întăresc şi cresc spre rodirea faptelor bune. În acest sens, C. S. Lewis afirma: „curajul nu este pur şi simplu una dintre virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când este adusă în încercare: şi anume când e adusă în cea mai înaltă realitate”. Pe de altă parte, rădăcina virtuţilor poate fi găsită în legea morală naturală sădită în om de către Dumnezeu la creaţie, numai că firea umană slăbită de păcatul strămoşesc avea nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rodi fapte bune şi acest har a fost dăruit omului prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Laşitatea care-l face pe creştin să fugă de încercările şi greutăţile vieţii este un păcat în aceeaşi măsură în care este şi îndrăzneala care-l face să nesocotească primejdia duhovnicească şi care-l expune pe creştin pericolelor şi capcanelor întinse de către diavol. Plutarh subliniază diferenţa dintre curaj şi îndrăzneală afirmând că „a fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului.”

Care sunt cele mai bune exemple pentru practicarea virtuţii curajului, în afară de Mântuitorul Hristos?

În Vechiul Testament îl avem ca exemplu pe dreptul Iov care a îndurat cu curaj încercările la care a fost supus de către diavol şi nu a renunţat nicio clipă la credinţa în Dumnezeu, dar regăsim această virtute la toţi patriarhii şi drepţii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu: Avraam s-a mutat în pământul Canaanului, Moise a preluat conducerea poporului şi l-a scos din Egipt, Samson a biruit pe Filisteni chiar sacrificându-şi viaţa.

În Noul Testament avem exemplul femeii cananeence care a îndrăznit să ceară ajutor Mântuitorului şi a îndurat insulta ce i s-a adus în public şi care a fost răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei. De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei a fost răsplătită cu apa cea vie, învăţatul Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, îl descoperă pe Mesia cel mult aşteptat şi importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Am amintit de Sfinţii Apostoli, pe a căror propovăduire s-a întemeiat Biserica, dar nu trebuie să uităm curajul martirilor care au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii. Despre martiri, Sfântul Apostol Pavel spune: „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, dar tot ei au şi îndurat: „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”(Evrei 11, 33-34; 37-38). Să nu uităm că martirii au luptat cu lumea păgână de afară, iar noi, cei de astăzi, avem de luptat cu pornirile rele din noi.

Se poate vorbi despre un stil evanghelic militar, ţinând cont de verbele active, imperioase prezente în Sfânta Scriptură (stăruiţi, privegheaţi, fiţi gata, mergeţi, căutaţi, încingeţi-vă)?

Fiecare om devine din momentul botezului un „nou ales ostaş al lui Hristos” şi din acest punct de vedere putem vorbi despre creştini ca şi ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a Domnului, având drept regulament cuvântul Sfintei Scripturi şi fiind înarmaţi cu armele spirituale de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni, 6, 13-17). Tot la acelaşi apostol găsim exprimat în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge”, îl numeşte pe Timotei un bun ostaş al lui Hristos, căruia și îi recomandă: „luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică”. Dacă ne întoarcem la momentul creaţiei vom vedea că, încă de atunci, omul primeşte primele porunci pe care trebuie să le ducă la îndeplinire: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” şi „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”.

„Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4,18). Consideraţi că frica vine de la diavol?

Frica este în primul rând o consecinţă a căderii în păcat. În cartea Facerii ni se spune: „dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Singura frică justificată şi acceptată în creştinismul ortodox este frica de Dumnezeu şi frica faţă de păcat. Frica nu vine de la Dumnezeu şi Scriptura mărturiseşte în acest sens că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (II Timotei 1,7). Frica poate fi folosită de către diavol pentru a-l împiedica pe creştin să biruiască în încercările vieţii, dar încrederea în iubirea şi mila lui Dumnezeu, în jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos sunt menite să risipească orice urmă de frică din sufletul creştinului. Frica este o stare de paralizie a sufletului pe care diavolul încearcă să ne-o insufle şi prin care doreşte să anihileze orice lucrare dumnezeiască în noi. Prin frică, diavolul încearcă să ne scoată din luptă şi să ne anuleze lucrarea duhovnicească. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la îndepărtarea fricii şi la îmbrăţişarea curajului: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Unul din efectele fricii îl reprezintă îndepărtarea de Hristos faţă de Care ne dovedim dragostea „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat”, aşa cum ne învaţă acelaşi părinte Nicolae Steinhardt.

Curajul este o virtute doar slujind iubirii şi dreptăţii?

Fiecare virtute creştină trebuie să se afle într-o legătură interdependentă cu toate celelalte virtuţi şi numai cultivarea tuturor virtuţilor dă caracteristica unei trăiri creştine autentice. Din această perspectivă, curajul nu poate fi doar în slujba iubirii sau doar în slujba dreptăţii, ci el se află în slujba tuturor virtuţilor ce împodobesc un suflet creştin în măsura în care ajută la creşterea şi întărirea lor. În acelaşi sens, Clare Booth Luce, editor, dramaturg şi om politic american a spus: „curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi”. Creştinul e dator să se împodobească cu frumuseţea vieţuirii creştine şi să facă fapte bune, dar în acelaşi timp are datoria de a se feri de fapte rele şi de păcat.

Care sunt roadele practicării virtuţii curajului?

Roadele curajului sunt în primul rând statornicia în împlinirea cuvântului evangheliei şi răbdarea în faţa suferinţelor sufleteşti şi trupeşti. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de adversar. Virtutea curajului a fost, este şi va fi în veci susţinută de iubire ca virtutea supremă, pe când frica, teama, laşitatea, care sunt opuse curajului, au fost, sunt şi vor fi susţinute întotdeauna de ură. Avem o istorie bogată şi ziditoare pentru noi, prin multitudinea de exemple de moralitate şi de sfinţenie a eroilor neamului şi a martirilor credinţei, care prin jertfa lor nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu. Lor se cuvine să le urmăm, imitându-le trăirea, având mereu în minte şi cuvintele lui Descartes: „toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul”.

„Cumpătarea trebuie înţeleasă ca un exerciţiu de redobîndire a raiului pierdut”

Din cauza păcatului strămoşesc, omul este înclinat să se iubească pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Cumpătarea îl ajută pe om să se preocupe de sine în mod dezinteresat şi să dobândească echilibrul fizic şi spiritual. Altfel spus, prin virtutea cumpătării se menţin în ordine afectele profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi sufleteşti. Părintele Dorin Ploscaru, de la parohia Vaduri II din judeţul Neamţ, ne va vorbi în continuare despre cum putem dobândi şi păstra virtutea cumpătării în lumea de astăzi.

Ce este virtutea cumpătării şi cum trebuie ea înţeleasă de oamenii de astăzi?       

Virtutea cumpătării nu trebuie înţeleasă de omul de astăzi ca o coerciţie sau abstinenţă, ci mai degrabă  ca un exerciţiu de chibzuinţă, de libertate şi dreaptă socoteală. Bunul Dumnezeu îi dă omului posibilitatea de a se bucura de toate fără a abuza, fără a cădea în extrema cealaltă: lăcomia sau îmbuibarea. Vir-ibus(lat.) = bărbăție, virtute, vârtute – asta defineşte de fapt. A fi un om virtuos, înseamnă a fi bărbat. A fi bărbat, duhovniceşte vorbind, înseamnă a te împotrivi păcatului, a sta drept, puternic, în faţa tentaţiei de orice fel ar fi ea: de la oameni sau de la diavol. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale, în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea sa. Dar virtutea cumpătării cere şi stăpânirea poftelor (1Petru 2,11). Cumpătarea se arată astfel foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu păcatului şi îndemnului la păcat. Ignorarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr-o boală îndelungată”( Cuvîntarea 29 la Epistola către Evrei). Cumpătarea deci trebuie înţeleasă de oamenii de astăzi ca un exerciţiu de admiraţie faţă de Dumnezeu, ca un exerciţiu de libertate, ca un exerciţiu de redescoperire a frumuseţii şi miresmei lăuntrice a omului care face din trupul său „templu al Duhului Sfânt” şi, de ce nu, ca un exerciţiu de dobândire şi redobândire a raiului pierdut.

Când putem spune că cineva a dobândit virtutea cumpătării?

Zi de zi  lucrăm şi exersăm virtutea cumpătării, de dimineaţă până seara, fiecare dintre noi. Cât reuşim? Ştiutorul inimilor cunoaşte. Important este să ne străduim, să ne aflăm pe cale. Sigur, sunt Sfinţii, pustnicii, eremiţii, asceţii care duceau şi duc o viaţă extrem de aspră. Dar şi în lume, între mireni sunt persoane care au dobândit virtutea cumpătării. Îi vedem lângă noi: gustă câte puţin din toate, se bucură de toate şi de toţi, cu măsură, cu îngăduinţă, cu blândeţe şi bunătate: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor. 6,1).

„Cumpătarea aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului”

Este cumpătarea cea care poate pune ordine în viaţa omului?

Cumpătarea vine de la a cumpăni, a ţine în cumpănă dreaptă, a ţine în echilibru firea, a fi om socotit, omul care-şi ţine în frâu pornirile instinctuale. Cumpătarea, fără îndoială aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului. Toate furtunile se potolesc. Toate „valurile” şi „vânturile” se liniştesc în chip minunat. Ambiţia, vanitatea, megalomania, autosuficienţa, „plăcerea”, „puterea” şi „averea” fac parte din viaţa omului. De ce? Pentru că omul realizează ceea ce spune Solomon împăratul în Ecleziast: „vanitas vanitatis omnia vanitas”:  „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune” (Ecl. 1,1). Din păcate, toate aceste adevăruri sunt descoperite şi acceptate târziu în viaţa omului. E bine însă şi atunci „Târziu Te-am descoperit, o, Iubire!” strigă duios şi cu sincer regret Fericitul Augustin în „Confesiuni”, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii”(1Cor.14,33).

Sfinţii Părinţi afirmă că virtutea cumpătării trebuie să cuprindă toate simţurile omului. Cum anume se poate realiza acest lucru?                  

Cele cinci simţuri ale omului prin care intră păcatul şi tentaţiile lumii după Sfinţii Părinţi trebuie „despătimite”, aşa cum spunea Părintele Cleopa Ilie când se adresa poporului: „acum mai lăsaţi-mă să mă duc să plivesc şi să prăşesc şi eu  buruienile din ogorul meu”. Văzul, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul trebuiesc „acordate” la „sunetele” celeste  ale bunătăţii şi frumuseţii (Kalokagatheia = binele şi frumosul , în concepţia Sfinţilor Părinţi). „Transfigurarea” lor se poate realiza după Sfinţii Părinţi prin rugăciune pentru a dobândi des-pătimirea, liniştirea şi iluminarea. „Frumuseţea care va salva lumea”, celebra sintagmă dostoievskiană este dorinţa, setea permanentă a omului după Frumos, după paradisul pierdut, iar acest Frumos nu este  altul decât Hristos, Logosul întrupat în istorie. Aşadar, unirea celor cinci simţuri ale omului cu Frumuseţea reprezintă unirea omului cu Hristos sau locuirea în Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2,20).

Care sunt efectele cumpătării asupra trupului şi a sufletului sau care este legătura dintre cumpătare şi sănătate?       

Pentru a dobândi sănătatea trupului, e nevoie să dobândim sănătatea sufletului. Cumpătarea (chibzuinţa) ne ajută să realizăm acest lucru, echilibrul fericit între suflet şi  trup. Este important  de subliniat că sufletul este dirijorul, iar trupul este orchestra. Sau violonistul este sufletul, iar trupul vioara. Totul începe de acolo din minte, inimă şi voinţă, din modul de a gândi. Mentalitatea, concepţia, modul de a vedea, de a fi receptiv la schimbare înseamnă totul.

Postul ne trasează cadrul necesar pentru dobîndirea virtuţii cumpătarii. Cum trebuie să facem trecerea de la post la perioada de după post?

Trecerea de la post la perioada de după post se face treptat, aşa după cum tot treptat intrăm în post. Vedem în calendar în mod clar toate aceste indicaţii şi recomandări. Omul după fire are tendinţa de a se îmbuiba, de a face abuz. Şi atunci trupul suferă şi împreună cu el şi sufletul, după cum zice Sfântul Pavel: „Pentru multele mele păcate mi se îmbolnăveşte trupul”.

„Dacă esti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia”

Care sunt roadele şi care este scopul dreptei socoteli?

Dreapta socoteală, discernământul sau chibzuinţa este mult lăudată de Sfinţii Părinţi şi o găsim enumerată în capitolele Filocaliei, în paginile Proloagelor, Sinaxarelor şi în Vieţile Sfinţilor. Ce este dreapta-socoteală, care este scopul ei şi care-i sunt roadele? Iată ce ne spune părintele Cleopa: „Dreapta socoteală sau darul deosebirilor, este podoaba faptelor bune, precum zice Sfântul Isac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeşte măsura”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte de cele trei părţi ale sufletului şi ce trebuie să-i dăm fiecăreia: părţii raţionale a sufletului să-i dăm citire, vederi duhovniceşti şi rugăciune, părţii mânioase să-i dăm dragoste duhovnicească, care se opune urii, iar părţii poftitoare să-i dăm înfrânare şi cumpătare. Roadele dreptei socoteli sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

Consideraţi că astăzi, mai mult ca oricând, ne este pusă la încercare cumpătarea prin ispitirea nevoii de a avea tot mai mult?                                                      

Nevoia de a avea tot mai mult a fost dintotdeauna ca o pantă a istoriei pe care omul a tot alunecat fără să se mai poată opri. Dacă eşti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia,  cum memorabil se exprimă într-un vers poetul Vasile Voiculescu: „O, Doamne sunt contemporan cu Tine / Şi sunt contemporan cu veşnicia”. Lăsându-te cuprins de verbul „a avea” nu mai ai loc în tine pentru verbul „a fi”. Or, Hristos Domnul asta îţi cere. Să fii contemporan cu El. Să nu ai nimic şi să ai totul, să ai totul neavând nimic. Să dobândeşti dăruind, cum s-ar exprima părintele Nicolae Steinhardt. Să trăieşti prin celălalt. Să cucereşti împărăţia, prin aproapele, prin fratele. Omul, înstrăinându-se de Dumnezeu, a devenit egoist, egolatru, egocentric. El caută să tot adune, să adune, să strângă. Înstrăinarea de Domnul Iubirii îi împietreşte inima. Nu aude, nu poate auzi, pricepe şi înţelege chemarea: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt.6,33). Nevoia de a avea tot mai mult a fost şi este fără îndoială o ispită a omului dintotdeauna, căreia a trebuit să-i facă faţă după modelul ispitirii Domnului pe muntele Carantaniei.

„Istoria religiilor ne ajută să înţelegem mai bine propria noastră credinţă”

Plutarh afirma, în secolul al-II-lea după Hristos, că „pe faţa pământului veţi vedea cetăţi fără ziduri, fără legi, popoare care nu cunosc scrierea sau întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu nu a întâlnit încă nimeni”. Disciplina Istoria şi Filosofia Religiilor studiază evoluţia istorică şi elementele teologice ale principalelor religii ale lumii, într-o evaluare comparativă ce implică capacitatea de analiză şi de sinteză. Altfel spus, o istorie a religiilor prezintă preocuparea omenirii pentru sacru şi toate manifestările acestuia, activităţi pornite de la o realitate revelaţională primordială. Despre importanţa disciplinei ce prezintă istoria şi moştenirea religioasă a lumii ne va vorbi, în cele ce urmează, domnul lect. univ. dr. Constantin Iulian Damian, profesor de Istoria şi Filosofia Religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Domnule profesor, spuneţi-ne cu ce se ocupă cursul de Istoria şi Filosofia Religiilor şi cum a apărut această disciplină în programa teologică de învăţământ?

Istoria şi Filosofia Religiilor este disciplina care se ocupă cu studiul şi analiza faptului religios, sub toate formele pe care acesta le ia. Disciplina a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în mediul universitar, iar în jurul anului 1930, existau deja 130 de catedre de Istoria şi Filosofia Religiilor la nivel mondial, dintre care 81 erau în facultăţi de teologie. Este o materie relativ tânără, ce a pătruns în programă în anul 1948, prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian şi a venit ca o necesitate a alinierii învăţământului teologic ortodox românesc la noile standarde academice internaţionale. Disciplina a fost introdusă pentru toate nivelurile de învăţământ, ca o concretizare a unor preocupări mai vechi a unor teologi cum ar fi Vasile Găină de la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, Vasile Ispir sau Silvestru Octavian Isopescul, care a tradus Coranul din limba arabă în limba română, fiind profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Nu putem să nu-l menţionăm şi pe mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, căruia îi aparţine primul curs de Istoria religiilor lumii, apărut în anul 1946, cu doi ani înainte de introducerea oficială a disciplinei în programa de învăţământ.

„Cunoştinţele de istoria religiilor ne facilitează o mai bună relaţionare cu cei de lângă noi”

 

Care sunt argumentele pentru care o astfel de disciplină este predată într-o facultate de teologie?

În primul rând, aş sublinia argumentul teologic, ce arată că toţi suntem urmaşi ai lui Adam, iar pe lângă creştinism, există religii în lume ce izvorăsc din firea religioasă a oamenilor. Toţi oamenii au aceeaşi structură interioară, chiar dacă se bucură sau nu de Revelaţie. Argumentul hristologic subliniază faptul că Mântuitorul S-a întrupat pentru toţi oamenii şi nu a avut nicio reticenţă în a sta de vorbă cu oameni de altă credinţă. Astfel, Îl vedem vorbind cu femeia cananeeancă, cu sutaşul sau cu cel de-al zecelea lepros. Un alt argument este şi cel al utilităţii pentru înţelegerea propriei religii. Trebuie să avem în vedere că în facultatea de teologie ortodoxă această disciplină nu prezintă un comparativism tabelar, ci ne ajută, prin observarea altor religii, să sesizăm originalitatea şi unicitatea creştinismului în peisajul religios al lumii. Contextul contemporan ne oferă un alt argument întrucât observăm că foarte multe dintre conflictele actuale sunt de natură religioasă, în care oamenii mor în numele sau din cauza religiei lor. De aceea, Hans Kung spunea că nu există pace între popoare fără pace între religii şi nu există pace între religii fără dialog între religii, iar dialogul se realizează prin cunoaşterea fundamentelor religioase specifice.

Care sunt avantajele studiului comparativ al religiilor într-o societate pluralistă din punct de vedere religios?

Trebuie să fim conştienţi de faptul că societatea contemporană nu mai seamănă cu cea de acum o sută de ani. Astăzi, graniţele geografice, politice sau economice nu mai corespund cu cele religioase datorită globalizării, fenomen ce include circulaţia informaţiei şi migraţia. De aceea, întâlnirea cu alte religii nu mai constituie doar experienţa restrânsă a unui grup academic sau a unui grup de misionari ce ajung în colţurile îndepărtate ale lumii, ci reprezintă experienţa noastră cotidiană. Chiar şi în librării, raftul de religie devine din ce în ce mai populat cu lucrări ce au un conţinut teologic din religiile necreştine: islam, hinduism, budism etc. Dacă luăm în calcul şi fenomenul migraţiei de astăzi, în Occident este deja normal să fii operat de un chirurg hindus, să ai un coleg de serviciu budist, iar reprezentantul tău în Parlament să fie musulman. Aşadar, este o necesitate stringentă în societatea contemporană să avem cât mai multe cunoştinţe de istoria religiilor pentru că acestea ne pot ajuta să relaţionăm mai bine cu cei de lângă noi. Din perspectiva absolventului teolog, acestă bună relaţie îl poate ajuta să prezinte interlocutorului său de altă religie şi învăţăturile fundamentale ale creştinismului.

„Cum ar fi să vorbim astăzi despre misiune fără să ştim nimic despre cei cărora dorim să le vorbim despre Hristos?”

Ce dificultăţi pot întâmpina studenţii în parcurgerea acestui curs?

În primul rând cred că este vorba despre terminologie, multe denumiri fiind străine spaţiului nostru cultural. Dar acest lucru se întâmplă atunci când se studiază religiile contemporane ale Orientului. Cursul prezintă la început religiile Antichităţii în contextul cărora a apărut creştinismul sau care şi-au pus amprenta asupra culturii umanităţii. Egiptul antic îi fascinează pe studenţi, religia Greciei antice este deja mai cunoscută, iar religia romanilor şi a geto-dacilor sunt prezentate pentru că au o semnificaţie aparte pentru noi ca neam. Întâlnirea cu hinduismul poate crea anumite probleme, în sensul că are concepte noi şi un mod diferit de gândire.

Care sunt legăturile Istoriei şi Filosofiei Religiilor cu celelalte discipline teologice?

Disciplina îl ajută pe studentul teolog să înţeleagă mai bine creştinismul şi celelalte discipline teologice. În cazul disciplinelor biblice, sunt foarte importante informaţiile despre religia popoarelore despre care ne vorbeşte Vechiul Testament, cu care au coabitat sau pe care le-au înfruntat iudeii în decursul istoriei lor. Atunci când studiem Istoria Bisericească Universală, în special despre creştinismul primar, este deosebit de important să cunoaştem cum se desfăşura viaţa religioasă în acele timpuri şi să vedem ce a adus nou creştinimul. Istoria dogmelor face referire la filosofiile antice, din care s-a inspirat creştinismul. Dar cum ar fi să vorbim astăzi despre misiune fără să ştim nimic despre cei cărora dorim să le vorbim despre Hristos?

Cu ce trebuie să rămână studentul, dincolo de examenul la acest curs, indiferent dacă alege sau nu calea preoţiei?

Cu siguranţă vor fi uitate o parte dintre denumirile încurcate, dar sper ca fiecare să rămână cu ceva mai multă cultură generală. Obiectivul suprem al acestei discipline ar fi ca după ce parcurg acest curs, absolvenţii să devină mai buni teologi şi să-şi înţeleagă mai bine propria credinţă. Iar dacă ajung la această cunoaştere şi prin intermediul Istoriei şi Filosofiei Religiilor, eu nu pot decât să mă declar mulţumit.

Brandul religiei și religia brandului – o viziune laterală

Una dintre principalele învinuiri aduse Bisericii o reprezintă faptul că nu mai are nimic spiritual, ci doar a reușit să copieze niște principii de management și marketing, pe care le aplică pentru a se îmbogăți. Eseul de față își propune să arate că acuza adusă Bisericii, cum că ar deveni o afacere ce împrumută principiile marketingului și brandingului, e total nefondată, ci lucrurile stau total invers: brandurile tânjesc după autenticitatea, autoritatea și stabilitatea pe care le oferă religia și Biserica.

Omul are nevoie de credință

Brandul înseamnă mai mult decât motto și logo; e ceva ce nu se vede, dar e foarte cunoscut.  Termenul „brand” are origini norvegiene, unde „brandr” înseamnă „a arde”. Treptat, conceptul a început să semnifice „marcare cu fier înroșit”, apoi desemna produsele de la raft care purtau însemnul producătorului, astăzi devenind un termen extrem de complex. Brandul reprezintă mult mai mult decât un simplu nume sau o siglă, fiind definit drept „o colecție de percepții în mintea consumatorului” (Colin Bates). Altfel spus, un brand e modul în care este văzut un produs, un serviciu, o idee, un stat, o persoană, o companie sau o organizație în ochii celor cu care interacționează.

Mintea omului este predispusă să creadă în ceva, putându-se spune că omul are nevoie de credință. Multe branduri încearcă acum nu să vândă mâncare, parfumuri, cosmetice, ci vor să vândă puritate, spiritualitate, virtute și chiar căință. Totul se rezumă la încercarea de comercializare a păcii interioare, a împlinirii spirituale, a speranței și a unei vieți mai bune. Brandurile năzuiesc să-și depășească baza de loialitate tradițională și să creeze o legătură similară unei relații de tip religios. Așa cum religia include promisiunea unei lumi perfecte, brandurile prezintă o alternativă extrem de atractivă la lumea de astăzi. Brandurile se străduiesc să creeze produse asupra cărora consumatorii să-și poată proiecta ideile referitoare la o lume perfectă, în cadrul căreia ele să aibă un rol activ în conservarea acesteia.

Creatorii de branduri se inspiră mereu din modul în care religia și-a comunicat mesajul prin intermediul mitului, simbolului și al metaforelor de-a lungul mileniilor. Întreaga structură a lumii moderne se bazează pe simboluri. Cele mai cunoscute simboluri din lume sunt cele religioase: crucea, semiluna, Buddha în meditație, crucea egipteană sau steaua lui David sunt doar câteva dintre exemplele cu o pondere simbolică ușor de recunoscut. Fiecare reprezintă un mod de viață, un sistem de credințe și o comunitate pentru miliarde de oameni. Și în cazul brandurilor, simbolurile trebuie să reflecte valorile fundamentale și să fie atât de distincte, încât să poată fi recunoscute instantaneu de orice persoană interesată mai mult sau mai puțin.

Într-o lume care se exprimă și se dezvoltă prin competiție, o lume în care alegerile raționale au devenit aproape imposibile și desuete, brandurile vor să ilustreze claritate, motivație, consistență, apartenență și orice altceva care ajută indivizii să se definească. Este destul de clar că oamenii caută și împlinirea emoțională.

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități

Fervoarea religioasă se bazează, în primul rând, pe credință și devoțiune. După asta tânjesc toate brandurile. Pentru un număr mare de oameni, religia reprezintă o sursă de împlinire într-o lume în care totul se schimbă într-un ritm amețitor și derutant. Credința oferă sprijin de-a lungul întregii vieți și furnizează un model de viață ce cuprinde inclusiv viitorul îndepărtat, asigurând chiar perspectiva de după moarte. În această lume plină de incertitudini, oamenii nu sunt dispuși să facă investiții (bani, timp, alte resurse) în lucruri lipsite de perspectivă, ci se orientează (poate inconștient uneori) spre repere temeinice, care oferă promisiuni solide. Brandingul se străduiește continuu să fie autentic și să construiască o relație cu consumatorii care să dureze de la naștere până la sfârșitul vieții (și chiar dincolo de aceasta). Imprimarea permanentă pe piele a logourilor marilor companii, un fapt tot mai întâlnit la consumatorii fanatici, este un semn al credinței neclintite în brandurile respective. Prin însăși longevitatea sa, religia stabilește în mod automat cu adepții săi o relație autentică, loială, care se întinde pe durata întregii vieți și mai presus de aceasta.

Cu cât un brand inspiră mai multă loialitate, cu atât are un potențial mai mare pentru succesul pe termen lung. La fel ca în cazul tuturor celorlalte chestiuni legate de credință, nu se poate cântări, prezice sau cumpăra loialitatea. Aceasta este rezultatul unei serii de factori ce construiesc încrederea, care, de-a lungul timpului, generează devotamentul. Loialitatea este puternică, însă tradițiile au un impact și mai mare, fiind construite parțial din loialități pe termen lung. Uneori, tradițiile se transformă în ritualuri adânc întipărite în viețile noastre. Celebrarea tradițiilor este, bineînțeles, centrată pe ritualuri. Există multe ritualuri nereligioase pe care le păstrăm pentru că ne oferă un sentiment de stabilitate, deși nu ar rezista unei analize raționale. Aceste acțiuni ne leagă de comunitatea din care facem parte, ne oferă sentimentul de apartenență și ne fac să ne simțim în largul nostru și în siguranță. Dacă un brand dorește să-și unească, prin ceva anume, consumatorii într-o comunitate, trebuie să încorporeze principiile consecvenței, recunoștinței și experienței împărtășite, trebuind să fie adecvate unei anumite situații tipice pentru utilizator sau unei nevoi specifice a clientului. Totuși, cel mai important element este siguranța că ritualurile sunt împărtășite, întrucât acestea nu își îndeplinesc menirea dacă nu sunt recunoscute și proclamate. Într-adevăr, religia chiar a reușit, de-a lungul secolelor, să transforme ritualurile în forme rafinate de artă recunoscute pe scară largă.

O gândire holistică

Religia facilitează apariția sentimentului de coeziune în cadrul unei comunități. În interiorul acesteia se poate astfel naște și consolida credința, care va cimenta relațiile dintre membrii comunității, creând sentimente puternice de apartenență. Brandurile se străduiesc să creeze acest sentiment de apartenență și să dezvolte comunități prin stabilirea unui set de valori comune care să-i unească pe consumatori.

Autenticitatea este o componentă esențială în istoria oricărei religii, iar fervoarea religioasă apare rareori în lipsa acesteia. Principalele religii ale lumii și-au fondat legitimitatea în timp, reușind să inspire și să atragă devoțiunea, tradiția și autenticitatea. Într-o lume a copiilor și a falsurilor de toate tipurile, autenticitatea reprezintă unul dintre motivele pentru care evoluția unui brand și poveștile create în jurul imaginii sale devin din ce în ce mai importante.

Pe lângă conceptul de „autenticitate”, brandurile împrumută de la religie și pe cel de „stabilitate”. Cu cât rămâne mai mult neschimbat, un brand își consolidează mai bine încrederea în rândul consumatorilor. Menținându-și calitatea și consecvența și furnizând servicii pe care se poate conta, brandul devine un reper stabil în viața clientului său.

Vorbind despre brandurile de succes, expertul danez Martin Lindstrom propune o perspectivă holistică asupra brandingului, în care abordarea senzorială completă este esențială. Niciun brand existent nu poate pretinde că se adresează tuturor celor cinci simțuri, însă aproape orice religie poate susține acest lucru: fiecare cult religios are propriile sale culori, uniforme, simboluri, decoruri, ritualuri etc. Tămâia , de exemplu, are un caracter ritualic religios, fiind un simbol al transformării și al înălțării spirituale. Locașurile de cult se remarcă și prin calități acustice speciale, fiecare religie având propriul său sunet unic. Chiar dacă este dificil de „simțit” spritul, religiile au reușit să creeze referințe simbolice pentru a-și ajuta adepții să empatizeze. Gustul vinului în ortodoxie sau ostia romano-catolică, tikka hindusă de un roșu aprins, aplicată ferm pe frunte cu degetul mare, atingerea și sărutarea cărților sacre sau mătăniile răsucite în mâini – toate acestea dovedesc faptul că și senzația tactilă face parte din experiența religioasă. Așadar, brandurile încearcă astăzi, mai mult ca oricând poate, să creeze o stimulare senzorială totală, inspirându-se din modelul religios de identificare și recunoaștere ce implică simțurile.

Cine nu și-ar dori un „manager de brand atotputernic”?

Religiile au cultivat dimensiunea mistică și misterul încă de la începuturile lor. Și în cazul brandurilor, necunoscutele se pot dovedi a fi o sursă de inspirație la fel de importantă ca și elementele cunoscute (gândiți-vă doar la rețeta Coca-Cola). Cu cât caracterul mistic cultivat de brand este mai pregnant, cu atât produsul acestuia are mai multe șanse de a fi căutat și admirat.

Brandul religiei e intangibil, iar puterea acestuia nu stă în banii adunați la cutia milei. Cine nu și-ar dori un manager de brand atotputernic? Dar religia nu este o afacere, ci brandurile tind să devină o formă de religiozitate. A avea un brand înseamnă a avea o identitate puternic conturată, ceea ce religia are datorită experienței milenare a Bisericii. Așadar, lucrurile stau puțin diferit față de o privire superficială și pripită asupra instituției Bisericii și asupra religiei.

Tehnic și simplist vorbind, cine vrea să creadă are nevoie doar de un preot pentru a se mântui. În funcție de sensul pe care îl dăm vieții, putem regăsi rostul respectiv peste tot. Cine are urechi de auzit, poate să audă, iar cine are ochi de văzut, poate să vadă. Ce trebuie să facă cei care critică Biserica? Să fie sinceri și să nu aibă „libertatea drept acoperământ al răutății” pentru că „toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”. Ce trebuie să facă Biserica și slujitorii ei? Să urmeze cuvintele care înmulțesc dragostea: „Dacă vă urăște cineva, iertați-l, ca să nu existe în acest fel doi oameni răi”. Pentru că până la urmă contează perspectiva. Și bunăvoința.

„Știinţa are nevoie de religie pentru că descoperirile ei nu vin la pachet cu un manual de utilizare”

Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache este licențiat în matematică (1995) și în teologie ortodoxă (2002) al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În perioada 2001-2009 a urmat programe de master în filosofie, psihologie, fizică teoretică și teologie ortodoxă. Din anul 2011 este doctor în filosofie (magna cum laude) al aceleași universități, cu teza Dimensiunea cosmică a per-soanei (coordonată de prof. univ. dr. Ștefan Afloroaei). Este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași și director adjunct al Centrului de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie și Știință. Începând cu anul 2005, a inițiat și coordonat proiecte de cercetare în aria dialogului dintre teologie și știință. A publicat peste 200 de articole de popularizare, cu tematică interdisciplinară, în săptămânalul Lumina de Duminică al Patriarhiei Române. Este fondatorul și redactorul-șef al revistei online Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science și realizatorul emisiunii Lumina Celui Nevăzut – o producție Trinitas Tv. În prezent este doctorand al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, pregătind o teză ce vizează neuroștiințele vieții spirituale (coordonată de prof. univ. dr. Leon Zăgrean). Ultima sa carte publicată se numește Eşti ceea ce trăieşti. Câteva date recente din neuroştiinţe şi experienţele duhovniceşti ale Filocaliei (300 pagini, Editura Trinitas, Bucureşti 2017).
În următorul interviu vom înțelege în ce măsură au nevoie religia și știința una de cealaltă, dacă se pot valida reciproc și dacă cercetarea și știința medicală ne pot apropia sau nu de Dumnezeu.

„Sensul deplin al vieții este cel care depășește limitele ființei mele”

Louis Pasteur spunea că „puțină știință te îndepărtează de Dumnezeu, iar mai multă știință te readuce la El”. Are știința nevoie de religie? În ce măsură religia și știința se pot valida reciproc?

Experienţa ultimilor decenii ne-a arătat că putem progresa remarcabil în planul descoperirilor ştiinţifice, rămânând însă deficitari în privinţa calităţii vieţii.
Aceasta ar putea scoate la iveală ceva relevant despre nevoile unei umanităţi care încearcă să se bizuie în principal pe datele şi realizările ştiinţelor. Pe de o parte, descoperirile ştiinţifice nu sunt doar capătul unui efort de cercetare a lumii sensibile. Ele pot fi şi un început de drum în reflecţia filosofică şi teologică privind înţelesurile mai cuprinzătoare ale vieţii şi premisele pentru o viaţă îmbunătăţită. Pentru aceasta însă, pe lângă descoperirea ştiinţifică sau realizarea inginerească propriu-zisă, ar trebui să intre în joc un anumit travaliu interpretativ, care nu mai este logic şi univoc precum raţionamentul ştiinţific. Teoria mecanicii cuantice este, poate, cel mai bun exemplu aici. Formalismul este valid, şi în uz, de mai multe decenii, dovedindu-se a fi extrem de precis, motiv pentru care fizicieni de marcă au susţinut că avem de-a face cu cea mai precisă, cea mai bine verificată dintre teoriile fizice. Însă nici acum nu avem la îndemână o interpretare a datelor ei, care să fie unanim acceptată de fizicieni.
Maniera aceasta de valorificare a datelor ştiinţifice se dovedeşte a fi necesară în câmpul educaţional, de exemplu, dar şi în planul mai general al vieţii. În absenţa acestor preocupări reflexive, cunoaşterea ar rămâne o simplă acumulare de date. Unele cercetări din filosofie afirmă că noi suntem structuraţi în felul acesta. Omul nu poate fi întru totul mulţumit de explicaţiile ştiinţifice referitoare la lume şi viaţă şi de puterile pe care le pune la îndemâna tehnica. Hermeneutica, fenomenologia ne conving despre faptul că, mai mult decât simplele explicaţii ale ştiinţei, privind un fapt sau altul, noi căutăm o anumită înţelegere de sine, şi o anumită înţelegere a lumii pentru a configura iar şi iar, tot mai adecvat, raporturile noastre cu semenii şi cu lumea.
Anumite consideraţii filosofice însă merg mai departe. Întreprinderile omeneşti şi viaţa omului în ansamblu vizează până la urmă sensuri mai cuprinzătoare, pentru care merită să trăim. Cu această constatare însă, ne situăm deopotrivă şi în câmpul credinţei şi al ştiinţelor. Pe de o parte, în ştiinţele medicale şi în psihologie găsim autori care afirmă că un anumit sens al vieţii, câtă vreme este înţeles şi asumat, are valenţe terapeutice. Trăind cu sens, punând eforturile noastre în legătură cu acel sens, afirmă unii autori din sfera ştiinţei, suntem mai tari în faţa încercărilor vieţii, mai rezistenţi în suferinţă, mai generoşi şi mai puţin înfricoşaţi de moarte. Victor Frankl a subliniat, de exemplu, acest lucru, afirmând că omul are nevoie de sens şi că acesta îi sporeşte persoanei capacitatea de suportabilitate în situaţiile adverse. Psihologul Martin Seligmann evidenţiază, de asemenea, faptul că dincolo de starea de bine oferită de plăcerile simţurilor şi de cea furnizată de activităţile în care suntem performanţi (cum ar fi sportul sau arta, practici care oferă ocazii stări de flux), viaţa cu sens este cea care, în aprecierea psihologului, furnizează omului cel mai înalt grad de fericire.
Pe de altă parte, cu afirmaţii de acestea am ajuns în cuprinsul experienţei teologice. Pentru că sensul deplin, care împlineşte viaţa mea este acela care depăşeşte limitele fiinţei mele, vizând binele ceilorlalţi. În viaţa spirituală a credinţei creştine, omul duhovnicesc se nevoieşte să îşi organizeze toate eforturile sale pentru despătimire şi pentru cultivarea virtuţilor, ca să slujească semenilor lui, după modelul lui Hristos. Şi, venind cumva în completarea constatărilor fenomenologice şi ştiinţifice care indică faptul că viaţa omului este strâns legată de un sens, teologia creştină subliniază faptul că pe om îl împlineşte comuniunea cu Dumnezeu, iubirea pe care o primeşte şi cea pe care o poate oferi, precum şi siguranţa că persoanele iubite şi iubirea pentru ele sunt eterne. În fine, ceea ce este remarcabil, în unele rezultate recente din câmpul neuroştiinţelor găsim rezultate care sprijină această constatare, rezultate care arată că practicarea virtuţilor ameliorează starea de sănătate, generozitatea şi iertarea, compasiunea sau recunoştinţa fiind stări benefice pentru om.
Privind aşadar aceste constatări, s-ar putea spune că ştiinţa are nevoie de filosofie şi religie, câtă vreme omul caută sensuri pe care prima, în cuprinsul formalismelor ei nu i le poate oferi. Ştiinţa are nevoie de credinţă, câtă vreme omul caută dragostea şi viaţa împlinită prin slujirea altora, câtă vreme el simte că este destinat să trăiască veşnic. Dezideratele strădaniei duhovniceşti, lucrările şi nevoinţele vieţii spirituale nu pot lipsi din proiectul devenirii fiinţei omeneşti.
În fine, ştiinţa are nevoie de religie pentru că descoperirile ei nu vin la pachet cu manualul de utilizare a lor. Ţinând cont de puterile extraordinare pe care ştiinţa şi ingineria le pun astăzi în mâinile omului, este uşor de înţeles că un vid etic ar expune lumea unor pericole majore.

„Medicina şi neuroştiinţele pledează în favoarea vieţii spirituale și a vieţii religioase”

Medicina ar trebui să fie una dintre cele mai umaniste științe ale vieții. În Antichitate, medicii erau pluridezvoltați și aveau o perspectivă amplă asupra corpului uman. Astăzi însă, se constată o ruptură în cercetarea medicală. Cercetarea și știința medicală te pot apropia de Dumnezeu sau e medicina ruptă de Dumnezeu?

Într-adevăr, în ultimul secol, abordarea cercetărilor ştiinţifice a suferit mutaţii considerabile. În zorii ştiinţelor, întreaga explorare a lumii a fost alimentată de nevoia unor răspunsuri la marile întrebări ale vieţii. Cât de mare este Universul? Cum este posibilă ordinea în lumea fizică? De ce instrumentarul matematic al minţii mele descrie atât de bine realitatea fizică? Ce este viaţa? Cum este posibilă conştiinţa? În ultimele decenii însă, orientarea cercetărilor ştiinţifice s-a schimbat semnificativ. Temele de cercetare fundamentală au o pondere redusă, în vreme ce subiectele care anunţă potenţial de aplicabilitate în industrie sau pe scară largă, şi venituri ulterioare considerabile, sunt privilegiate. Această schimbare de strategie ar putea fi pusă pe seama urgenţei problematicilor de natură economică sau de sănătate cu care se confruntă lumea. Alţi autori pun aceste situaţii în sarcina finanţatorilor ştiinţei. Cumva, urmând unei observaţii pe care o face filosoful H.-G. Gadamer, s-ar putea spune că şi banii au avut un cuvânt important de spus și hotărăsc drumul ştiinţei şi activitatea cercetătorului.
Cred că şi în sfera cercetărilor medicale, ca parte a cercetării ştiinţifice, paradigma aceasta este prezentă. Soluţiile patentate de tratament, fie că este vorba de un nou medicament sau de un procedeu tehnic, de pe urma unor cercetări ştiinţifice, pot prezenta un interes mai mare întrucât asigură recuperarea investiţiilor şi un profit important. Sunt mai puţin susţinute explorările care vizează remediile naturiste, medicina comportamentală sau abordările integrative.
Totuşi, apar încă numeroase rezultate în cercetarea medicală de ultimă oră, cu deschidere către viaţa spirituală. Studiile despre fericire, aparţinând unor nume consacrate în domeniu, au evidenţiat că nu câştigurile mai mari şi nici divertismentul consumat în exces nu furnizează o stare de fericire. Aşa au apărut explorări care scot la lumină legătura dintre stările emoţionale şi sănătate, efectele benefice ale meditaţiei, compasiunii şi rugăciunii, sau cele care privesc modul cum practicarea voluntariatului, a conectivităţii sociale sau atașamentul matern în perioada copilăriei au o contribuţie importantă la starea generală a persoanei. Cu acest gen de cercetare, medicina şi neuroştiinţele pledează, asemenea unor avocaţi foarte convingători, în favoarea vieţii spirituale și vieţii religioase. Sunt numeroase nume cu mare greutate în lumea medicală, care în ultimele decenii au dezvoltat cercetări ample în aceste arii.
Pe de altă parte, ponderea îngrijorător de mare a depresiei şi a anxietăţii a crescut, de la an la an, chiar în ţările unde serviciile medicale, puterea de cumpărare şi industria divertismentului ating nivele dintre cele mai mari. Acest contrast neașteptat, între condițiile de viață și afectarea psihică, au determinat reconsiderarea prevenţiei în prioritățile organismelor care răspund de sănătate. Aşa au apărut şi cercetările recente, într-o arie nouă numită neuroştiinţele sănătăţii, care mută o parte din frontul de luptă pentru eradicarea afecţiunilor în cel de explorare a condiţiilor psihologice, comunitare şi spirituale care asigură sănătatea persoanei. Sunt în atenţie practicile, obişnuinţele, comportamentele sau condiţiile de viaţă cu rol în starea de sănătate. Cu acest gen de abordare, ştiinţele medicale au în sfera preocupărilor lor o abordare integrativă, holistică a omului.
În fine, şi oferta fondurilor private de cercetare este importantă, câtă vreme sunt luate în seamă versiuni noi, integrative, de înțelegere a tratamentului medical şi a sănătății. Practica vieţii spirituale, depăşirea adicţiilor, cultivarea compasiunii, generozitatea şi recunoștința, depăşirea adicţiilor şi reconectarea vieţii persoanei la comunitate s-au dovedit că au efecte semnificative în ameliorarea sănătăţii. În general, înţelegând să abordeze starea de sănătate a persoanei într-o strânsă legătură cu planul personal şi profesional, emoţional, dar şi existenţial, cercetarea medicală capătă un interes tot mai bine conturat pentru perspectiva holistică a vieţii, depăşind exigențele adesea înguste ale investiţiei profitabile. Câtă vreme prin aceste întreprinderi, se pledează pentru grija față de oameni, medicina păstrează o preocupare pentru calitatea vieţii.

„Medicina întâlneşte credinţa în inima medicului care se roagă pentru pacienţii lui”

În secolul al XXI-lea, cercetarea și învățământul medical par să fie din ce în ce mai depersonalizate și despiritualizate. Cum poate știința medicală să Îl descopere pe Dumnezeu în interiorul ființei și corpului uman?

În decorul aş spune destul de strâmt al datelor ştiinţifice, o deschidere favorabilă spiritualităţii este anevoioasă. Unele consideraţii formulate în câmpul neuroştiinţelor sugerează că ceea ce performăm, ca activitate zilnică, instaurează treptat şi limitele înţelegerii noastre. Fără o deschidere către lecturile de factură filosofică, literară sau artistică, fără o viaţă consistent angajată în relaţiile interpersonale, activând doar în decorul datelor de laborator, rămânem departe de unele teme cu valenţe spirituale. Cognitiv vorbind, nu suntem abilitaţi să le apreciem anvergura şi importanţa, pentru că ele vin la pachet cu un set de întrebări pe care nu ni le-am pus niciodată, cu un set de cuvinte şi înţelesuri pe care nu suntem obişnuiţi să le folosim. În marginea acestui gând, trebuie să constatăm că orice expertiză, câtă vreme i ne încredinţăm, ne plafonează. Încât, chiar dacă cineva ne provoacă să vorbim despre nevoia de a crede, despre împlinirea sensului vieţii, despre dorinţa de a trăi veşnic şi de a fi mai bun, despre puterea iubirii sau despre capacitatea extraordinară a fiinţei omeneşti de a simboliza lucruri şi experienţe, şi de a-i înţelege pe semeni şi de a se jertfi pentru ei, vom părăsi cu greu evaluarea strict ştiinţifică a acestor situaţii, sesizând cu dificultate relevanţa lor.
Având în grijă viaţa omului, s-ar putea spune că medicina este cea mai umanistă dintre ştiinţe. Şi este aşa câtă vreme medicii sunt şi oameni de spirit, cu o anumită erudiţie. Şi aşa şi este. Unii dintre medicii de astăzi sunt scriitori, chiar membri în Uniunea Scriitorilor, alţii au preocupări de filosofie, alţii urmăresc studiile globale, alţii au lecturi cu teme de spiritualitate şi tradiţie creştină românească. Unii dintre ei sunt foarte implicaţi în activităţile cu caracter filantropic, alţii au familii numeroase, experiind dragostea şi jertfelnicia trăită de părinţii cu mulţi copii, educându-i în spiritul credinţei creştin-ortodoxe. Credinţa, experienţa concretă a vieţii de familie, dar şi lectura şi preocupările filosofice sau artistice ne pot deschide către teritoriul vieţii spirituale. Astăzi ştim aceasta mai precis, întrucât chiar neuoştiinţele indică faptul că fiecare experienţă importantă, mai ales dacă este repetată, rămâne întipărită în dispoziţiile noastre, având un tot mai bine definit corelativ neural care o favorizează, între altele posibile, în viitor. Ceea ce facem, aşadar, ne face într-o bună măsură.
De aceea, aş spune că mai degrabă medicii, prin spiritul lor înnobilat, îl pot descoperi pe Dumnezeu, mai degrabă decât ar putea-o face ştiinţele medicale în genere. Dacă dincolo de specializarea pe care o fac, de buna lor pregătire, ei rămân deschişi către viaţă, către semeni, şi către experienţa credinţei, către reflecţia adâncă, vor câştiga asemeni oricărui om şi poate chiar mai mult, o anumită sensibilitate duhovnicească. Cred că medicina întâlneşte credinţa în inima medicului care se roagă pentru pacienţii lui, mai înainte ca această întâlnire să fie prezentă în prelegeri sau în conferinţe.
În general, nici teologia, nici omul credincios nu aşteaptă de la medicină sau de la medic dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Cu referire la întreg demersul ştiinţific, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că demonstraţii sau dovezi ştiinţifice despre existenţa lui Dumnezeu nu vor fi niciodată posibile. Nu pentru că Dumnezeu nu există, ci pentru ca adeziunea credinţei, la fel ca şi iubirea, să rămână acte libere, fără constrângerile care ar decurge de pe urma evidenţelor.

Cum afectează sănătatea ignorarea părții spirituale a omului și cum se corelează patologia umană și terapia medicală cu patologia și terapia spirituală? Ar putea ca acestea să constituie puncte de lucru prin care noi să aducem spiritualitatea în cercetarea medicală, din perspectivă științifică?

Da, acestea ar putea constitui un loc de convergenţă în care cercetarea ştiinţifică şi spiritualitatea se apropie semnificativ. Am spus deja că avem o sumedenie de rezultate care indică faptul că iertarea, comunicarea cu intimitate, într-ajutorarea, compasiunea sau voluntariatul sunt căi de acţiune, prin care putem modifica semnificativ starea de sănătate. Pe de altă parte, există foarte multe constatări care indică faptul că diversele dezechilibre ce intervin în viaţa cotidiană pot da naştere unor afecţiuni. Putem invoca aici câteva dintre aceste constatări: expunerea la stres, fără un mecanism suficient de bun care să ne ajute să conferim semnificații situațiilor noastre de viață, sporeşte vulnerabilitatea persoanei; lipsa ataşamentului matern, lipsa iubirii la vârstă fragedă corelează cu un risc mai mare al incidenţei adicţiilor la vârstă adultă; expunerea repetată la mesaje cu un conţinut violent desensibilizează, reducând disponibilităţile empatice; confortul excesiv reduce disponibilitatea pentru efort, antrenând o anumită fragilitate a voinţei; căutarea obsesivă a plăcerii simplifică proiectul de viaţă; ofertele irezistibile ale postmodernităţii şi numeroasele ei constrângeri, antrenează, în variate grade de intensitate, diverse patologii: depresia, anxietatea, însingurarea, computer addiction, work addiction, video-games addiction, shopping addiction, money addiction, smart-phone addiction, internet addiction, second life addiction etc. În ultima vreme, se evidențiază tot mai mult cum aceste patologii informaționale (care decurg din proasta gestiune a oportunităților pe care ni le oferă bunăstarea şi producţiile high-tech) survin pe fondul unei vieți dezechilibrate, din care lipsesc legăturile interpersonale trainice, activitatea fizică și intelectuală susținută, contactul cu mediul natural, precum și aspirațiile înalte.
Da, din perspectivă spirituală, aceste situații evidențiază cum patimile dezechilibrează viața persoanei și afectează major calitatea ei. La polul opus, substimularea senzorială, cultivarea reflecției, alocarea unui timp pentru implicarea persoanei în activități de întrajutorare a semenilor, activitățile fizice susținute, în aer liber, rugăciunea și meditația, lectura și comunicarea intimă, fiecare se dovedesc ca având un important aport în calitatea vieții.

Sfinții Doctori fără de arginți au fost tămăduitori în numele lui Hristos și misionari ai Lui, în special prin rugăciunea lor fierbinte către Dumnezeu. Când și cum apare posibilitatea miracolului în vindecarea omului?

Miracolul există în orice vindecare. O afirmă medicii cu experienţă şi cu o excelentă pregătire ştiinţifică. Medicina înregistrează miracole inexplicabile chiar şi acolo unde nimeni nu voieşte să le vadă. Este vorba, între altele, de misteriosul fenomen placebo, care este insuficient explorat şi înţeles, dar şi de numeroasele cazuri de remisie spontană cunoscute în medicină. Mulţi, desigur, nu văd în acestea niciun miracol. Şi au dreptate, dacă privirea lor este înscrisă strict în paradigma ştiinţifică aflată în uz. Depinde de modul în care privim. Cu aceasta, suntem într-o situaţie înrudită cu cea prezentă în teologie. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă, în debutul unui text din volumul 6 al culegerii filocalice, că Dumnezeu nu este nicăieri, pentru cei ce privesc trupeşte, dar că El este pretutindeni, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte lumea şi viaţa.

„Omul are nevoi care depășesc posibilitățile lumii, dar natura ne pregătește reflecția pentru Înviere”

Creația în general ne oferă lecții extrem de puternice pentru sănătatea noastră: de la inteligența plantelor până la puterea vindecătoare a naturii. Mai cu seamă primăvara, regenerarea naturii prefigurează învierea noastră. Cum vedeți rolul postului Paștelui în „regenerarea noastră spirituală” din societatea de consum?

Întreaga natură este o şcoală a vieţii. Iar regenerarea lumii vii primăvara este una dintre lecţiile ei cele mai însufleţitoare.
În cheia aceasta, natura ne pregăteşte cumva reflecţia pentru Învierea lui Hristos. Suntem ajutaţi de ea, în cugetele noastre, să apreciem mai bine miracolul vieţii şi al devenirii şi al învierii, care, produs la dimensiunile întregii naturi, ne presează din toate părţile să ne uimim şi să resimţim dorinţa noastră de înnoire.
Pe de o parte, prin tot ceea ce ne oferă, lumea se dovedeşte a fi locul vieţuirii noastre. Nu doar pentru că pe Pământ găsim hrană pentru supravieţuire şi materiale de construcţie pentru a făuri civilizaţii. Lumea este şi locul exersării noastre artistice, inspirându-ne cu frumuseţile ei, dar este şi laboratorul de explorare a tainelor raţionalităţii lumii, pentru cei ce se încumetă să păşească pe teritoriul ştiinţelor, dar şi loc al reflecţiei noastre filosofice. În ea găsim şi o sursă de inspiraţie pentru poezie, şi sunete potrivite pentru a creaţiile muzicale. Dar în ea găsim şi o adevărată farmacie, dacă este să dăm crezare statisticilor care ne spun că aproape 40% din producţia farmaceutică a lumii se bazează pe ceea ce ne oferă natura.
Însă omul are nevoi care depăşesc posibilităţile lumii. Noi simţim nevoia unei vieţi depline şi a unei primăveri eterne. Nu prelungirea unei vieţi la umbra morţii, nici revenirea ciclică la o viaţă sub auspiciile acestei lumi, sub ameninţarea nedeplinătăţii, a păcatului şi a morţii.
Nevoia aceasta se împlineşte prin lucrarea Celui ce a biruit moartea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Învierea Lui este viaţa deplină a lumii. Pentru aceasta însă, este nevoie de lucrarea despătimiri, de curăţire lăuntrică, prin mărturisire şi post, eforturi care pregătesc simţurile şi înţelegerea noastră cu o abilitate şi sensibililitate noi, mai încăpătoare pentru aceste sensuri cuprinzătoare, mai receptive la Persoana Lui şi la lucrarea lui Dumnezeu.

Sursa: ziaruldesanatate.ro

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑