Iubirea care durează doar o singură zi

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Avem zile în care trebuie să mulţumim, zile în care trebuie să iubim sau să ne aducem aminte de mamă şi de tată. Dar ce facem în celelalte zile? Prea multă mecanizare şi formalizare. Iubirea este una dintre realităţile cele mai mediatizate, dar se încadrează şi în rândul celor mai degenerate subiecte. Dragostea nu mai este percepută neapărat ca un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jertfelnic, ci se rezumă adesea la priviri, vorbe şi gesturi seducătoare spre păcat. O reducere a iubirii doar la aspectul ei erotic arată caracterul mercantil, senzual şi comercial al zilei de 14 februarie, zi din care Dumnezeu lipseşte şi, de aceea, nu poate fi numită sărbătoare. O zi dedicată erotismului, pusă sub patronajul unui sfânt, în care se prezintă un hedonism ambalat frumos. Aşa este înţeleasă „sărbătoarea” Sfântului Valentin de pe 14 februarie, o zi cu o semnificaţie aparent pozitivă, atât de mediatizată încât se vorbeşte despre ea şi la posturile de televiziune pentru copii. În această zi specială, zeci de milioane de trandafiri sunt făcuţi cadou, iar peste 15% dintre femeile din Statele Unite ale Americii îşi trimit singure flori. Însă, contrar aşteptărilor, mai mult de jumătate dintre femei afirmă că nu consideră ziua de Sfântul Valentin o zi romantică, iar trei sferturi dintre ele nu ar dori să fie cerute de soţie în această zi, de exemplu.

Ziua iubirii de profit

Sărbătoare a secolului al XX-lea, ziua Sfântului Valentin reprezintă o mină de aur pentru comercianţii din multe state. Astfel, magazinele vând cărţi, felicitări, dulciuri şi tot felul de alte produse în formă de inimă, iar restaurantele oferă meniuri speciale petru această ocazie. În SUA, „sărbătoarea” aduce vânzări de peste 14 miliarde de dolari anual, mult mai mult decât se vinde de Memorial Day sau de Halloween şi comparabil cu volumul de vânzări realizat în preajma Crăciunului. Există state, cum sunt de exemplu ţările islamice sau Rusia, care critică extrem de aspru fenomenul Valentine’s Day, afirmând că aceasta este o sărbătoare superficială,  cu accente preponderent comerciale. În acest sens, sunt interzise tipărirea, fabricarea şi distribuirea de produse specifice acestei ocazii. În regiunea Belgorod, din sudul Rusiei, autorităţile au interzis sărbătoarea Sfântului Valentin, susţinând că este o sărbătoare ce „contravine culturii ruse”. De altfel, în anul 2008, soţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev, a lansat o ofensivă împotriva acestei sărbători venite din Occident, prin promovarea unei versiuni alternative ruseşti, numită „Ziua familiei, a dragostei şi a fidelităţii”, care are loc pe data de 8 iulie.

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Pentru doi tineri care îşi fac zilnic declaraţii de iubire, ce nevoie mai este de o zi anume în care să-şi ofere alte nimicuri cu valoare sentimentală?”

Profesorul şi psihologul american Mark D. White afirmă că „sărbătoarea Sfântului Valentin se adresează cuplurilor care trăiesc din plin fiorul pasiunii, ori tocmai aceştia nu au nevoie de o zi specială pentru a-şi arăta sentimentele”. În opinia profesorului, tinerii îndrăgostiţi sunt exact aceia care fac oricum abuz de mici gesturi şi daruri romantice pentru a-şi manifesta dragostea. În cazul cuplurilor care au deja vechime, fie că sunt căsătorite sau nu, partenerii au propriile date de serbat: de la ziua în care s-au cunoscut până la ziua căsătoriei. Acestea sunt date obligatorii în calendarul acestora, fiind prilejuri pentru o sărbătoare privată a propriei relaţii.

Dar psihologii americani susţin că cei care profită cel mai mult de pe urma acestei aşa-numite „sărbători a iubirii” sunt cei care nu au o relaţie adevărată de iubire. Cei mai dornici să marcheze data de 14 februarie sunt aflaţi într-o relaţie nedefinită, interesantă, dar nu suficient de închegată încât s-o afişeze oficial. Astfel, un bărbat care a ieşit de mai multe ori cu o femeie, dar nu a ajuns încă la faza intimităţii, va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a reuşi acest lucru graţie Sfântului Valentin, sfântul declarat responsabil cu problemele sentimentale ale omenirii. La fel de nerăbdători să profite de atmosfera încărcată de feromoni sunt şi persoanele care trăiesc o dragoste nemărturisită. Acesta este momentul protrivit pentru a-i oferi persoanei după care suspină o felicitare sau o cutie de bomboane în formă de inimă. Într-o altă zi a anului, mulţi s-ar jena să facă acest lucru, ştiind că riscă să se facă de râs dacă sentimentele nu le sunt împărtăşite, dar de Sfântul Valentin astfel de gesturi şi declaraţii de iubire sunt permise, iar şansele ca răspunsul să fie favorabil sunt cel puţin la fel de mari ca şi aşteptările celor care-şi încearcă norocul.

Avem nevoie de o zi specială pentru a celebra dragostea?

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că atunci când îi spui unei persoane „Te iubesc”, îi spui, de fapt, „Tu nu vei muri niciodată”. Aşadar, iubirea nu are termen de garanţie şi cu atât mai mult nu este valabilă doar o zi. Oamenii nu se îndrăgostesc doar pentru că există o zi de acest fel, iar cei ce se iubesc, nu se iubesc mai aprins pentru că s-a ridicat o zi la rangul de „zi a îndrăgostiţilor”. Nu trebuie să uităm că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii. Noi trebuie să sărbătorim iubirea în fiecare zi, prin dăruirea de sine şi prin deschiderea faţă de celălalt. Pasiunea în cuplu nu se întreţine doar prin dovezi ritualice de iubire cu ocazia sărbătorilor, ci prin atenţia zilnică faţă de partener. Dragostea romantică se poate manifesta printr-o mulţime de gesturi simple, care nu costă nimic, dar care arată partenerei că este mai mult decât persoana care îţi calcă o cămaşă. De aceea, spiritualitatea ortodoxă are o viziune integratoare, iar spiritul critic în lumina creştină conduce la discernământ chiar şi în astfel de cazuri.

Cuvânt pentru cei care încă mai cred că pelerinii sunt „pupători de oase”

Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte.

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.

De ce (spunem că) dragostea durează trei ani

Filosofia, teologia, psihologia și alte nenumărate domenii au încercat fiecare să ofere, în felul lor, o anumită definiție specifică dragostei. Acest fenomen complex a fost studiat și de către psihologii sociali, care nu s-au lăsat influențați de multitudinea definițiilor oferite de literatură sau cinematografie și au încercat să stabilească tendințele comportamentale și cognitive proprii stării de a fi îndrăgostit. Astfel, s-a arătat că îndrăgostiții se gândesc în mod constant la persoana iubită, doresc să petreacă cât mai mult timp cu ea și au adesea tendința de a-i supraestima calitățile. Totuși, există părerea general răspândită că „dragostea durează trei ani”. Însă ce înseamnă cu adevărat acest lucru? Oare chiar dispare dragostea după această perioadă de timp?

Robert Sternberg este un psiholog care s-a făcut cunoscut prin cercetările sale asupra inteligenței, realizând și studii solide legate de sentimentul dragostei. Potrivit teoriei sale (numită și „triunghiul dragostei”), dragostea are trei componente: pasiunea reprezintă componenta motivațională, ce reflectă în principal atracția sexuală; intimitatea corespunde componentei emoționale și se referă la dorința de a fi împreună cu celălalt, de a-i împărtăși experiențele fericite, dar și cele neplăcute; angajamentul reprezintă componenta cognitivă și include decizia de a fi împreună cu celălalt, decizia de a continua relația, reafirmată chiar și în momentele de criză.

Teoria psihologului afirmă că relațiile de iubire din orice cuplu pot fi descrise combinând cele trei ingrediente principale. De exemplu, dragostea pasională înseamnă pasiune și intimitate lipsite de angajament, iar dragostea prietenească are drept componente intimitatea și angajamentul, fără pasiune. Pasiunea singură, fără intimitate și fără angajament duce la dragoste nebună. În lipsa intimității, combinația dintre pasiune și angajament e numită de autor dragoste stupidă (el apreciază că un astfel de sentiment leagă unele vedete de la Hollywood). În sfârșit, toate trei componentele se regăsesc în ceea ce Sternberg numește dragoste desăvârșită.

Cunoscând această interesantă teorie, putem să înțelegem cuvintele de la începutul articolului. Într-adevăr, psihologii spun că pasiunea (reflectată în componenetele atracției sexuale) ar fi cea care dispare prima, într-un interval de aproximativ trei ani, iar fără prezența celorlalte două elemente, orice relație este sortită eșecului. Așadar, pentru a face dragostea să dureze este nevoie de toate cele trei elemente ale „triunghiului dragostei”, într-o îmbinare diferită, în funcție de stadiul relației.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑