Iubirea care durează doar o singură zi

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Avem zile în care trebuie să mulţumim, zile în care trebuie să iubim sau să ne aducem aminte de mamă şi de tată. Dar ce facem în celelalte zile? Prea multă mecanizare şi formalizare. Iubirea este una dintre realităţile cele mai mediatizate, dar se încadrează şi în rândul celor mai degenerate subiecte. Dragostea nu mai este percepută neapărat ca un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jertfelnic, ci se rezumă adesea la priviri, vorbe şi gesturi seducătoare spre păcat. O reducere a iubirii doar la aspectul ei erotic arată caracterul mercantil, senzual şi comercial al zilei de 14 februarie, zi din care Dumnezeu lipseşte şi, de aceea, nu poate fi numită sărbătoare. O zi dedicată erotismului, pusă sub patronajul unui sfânt, în care se prezintă un hedonism ambalat frumos. Aşa este înţeleasă „sărbătoarea” Sfântului Valentin de pe 14 februarie, o zi cu o semnificaţie aparent pozitivă, atât de mediatizată încât se vorbeşte despre ea şi la posturile de televiziune pentru copii. În această zi specială, zeci de milioane de trandafiri sunt făcuţi cadou, iar peste 15% dintre femeile din Statele Unite ale Americii îşi trimit singure flori. Însă, contrar aşteptărilor, mai mult de jumătate dintre femei afirmă că nu consideră ziua de Sfântul Valentin o zi romantică, iar trei sferturi dintre ele nu ar dori să fie cerute de soţie în această zi, de exemplu.

Ziua iubirii de profit

Sărbătoare a secolului al XX-lea, ziua Sfântului Valentin reprezintă o mină de aur pentru comercianţii din multe state. Astfel, magazinele vând cărţi, felicitări, dulciuri şi tot felul de alte produse în formă de inimă, iar restaurantele oferă meniuri speciale petru această ocazie. În SUA, „sărbătoarea” aduce vânzări de peste 14 miliarde de dolari anual, mult mai mult decât se vinde de Memorial Day sau de Halloween şi comparabil cu volumul de vânzări realizat în preajma Crăciunului. Există state, cum sunt de exemplu ţările islamice sau Rusia, care critică extrem de aspru fenomenul Valentine’s Day, afirmând că aceasta este o sărbătoare superficială,  cu accente preponderent comerciale. În acest sens, sunt interzise tipărirea, fabricarea şi distribuirea de produse specifice acestei ocazii. În regiunea Belgorod, din sudul Rusiei, autorităţile au interzis sărbătoarea Sfântului Valentin, susţinând că este o sărbătoare ce „contravine culturii ruse”. De altfel, în anul 2008, soţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev, a lansat o ofensivă împotriva acestei sărbători venite din Occident, prin promovarea unei versiuni alternative ruseşti, numită „Ziua familiei, a dragostei şi a fidelităţii”, care are loc pe data de 8 iulie.

Sfântul Valentin este o sărbătoare artificială, care a devenit importantă din cauza celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când aceasta nu există. Poate fi considerată cel mult o zi a celor care şi-ar dori să iubească, dar duşmanul lor cel mai aprig e dimineaţa zilei de 15 februarie. Oamenii care iubesc cu adevărat nu au nevoie de această zi. Sentimentele de iubire şi romantism manifestate în acea zi nu sunt oare false? Unde sunt acestea în celelalte zile? Această sărbătoare inventată de vânzătorii de felicitări pare a fi o zi în care se celebrează singurătatea oamenilor, într-o încercare disperată de a scăpa de ea sau de a arăta sentimente care nu sunt evidente.

Pentru doi tineri care îşi fac zilnic declaraţii de iubire, ce nevoie mai este de o zi anume în care să-şi ofere alte nimicuri cu valoare sentimentală?”

Profesorul şi psihologul american Mark D. White afirmă că „sărbătoarea Sfântului Valentin se adresează cuplurilor care trăiesc din plin fiorul pasiunii, ori tocmai aceştia nu au nevoie de o zi specială pentru a-şi arăta sentimentele”. În opinia profesorului, tinerii îndrăgostiţi sunt exact aceia care fac oricum abuz de mici gesturi şi daruri romantice pentru a-şi manifesta dragostea. În cazul cuplurilor care au deja vechime, fie că sunt căsătorite sau nu, partenerii au propriile date de serbat: de la ziua în care s-au cunoscut până la ziua căsătoriei. Acestea sunt date obligatorii în calendarul acestora, fiind prilejuri pentru o sărbătoare privată a propriei relaţii.

Dar psihologii americani susţin că cei care profită cel mai mult de pe urma acestei aşa-numite „sărbători a iubirii” sunt cei care nu au o relaţie adevărată de iubire. Cei mai dornici să marcheze data de 14 februarie sunt aflaţi într-o relaţie nedefinită, interesantă, dar nu suficient de închegată încât s-o afişeze oficial. Astfel, un bărbat care a ieşit de mai multe ori cu o femeie, dar nu a ajuns încă la faza intimităţii, va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a reuşi acest lucru graţie Sfântului Valentin, sfântul declarat responsabil cu problemele sentimentale ale omenirii. La fel de nerăbdători să profite de atmosfera încărcată de feromoni sunt şi persoanele care trăiesc o dragoste nemărturisită. Acesta este momentul protrivit pentru a-i oferi persoanei după care suspină o felicitare sau o cutie de bomboane în formă de inimă. Într-o altă zi a anului, mulţi s-ar jena să facă acest lucru, ştiind că riscă să se facă de râs dacă sentimentele nu le sunt împărtăşite, dar de Sfântul Valentin astfel de gesturi şi declaraţii de iubire sunt permise, iar şansele ca răspunsul să fie favorabil sunt cel puţin la fel de mari ca şi aşteptările celor care-şi încearcă norocul.

Avem nevoie de o zi specială pentru a celebra dragostea?

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că atunci când îi spui unei persoane „Te iubesc”, îi spui, de fapt, „Tu nu vei muri niciodată”. Aşadar, iubirea nu are termen de garanţie şi cu atât mai mult nu este valabilă doar o zi. Oamenii nu se îndrăgostesc doar pentru că există o zi de acest fel, iar cei ce se iubesc, nu se iubesc mai aprins pentru că s-a ridicat o zi la rangul de „zi a îndrăgostiţilor”. Nu trebuie să uităm că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii. Noi trebuie să sărbătorim iubirea în fiecare zi, prin dăruirea de sine şi prin deschiderea faţă de celălalt. Pasiunea în cuplu nu se întreţine doar prin dovezi ritualice de iubire cu ocazia sărbătorilor, ci prin atenţia zilnică faţă de partener. Dragostea romantică se poate manifesta printr-o mulţime de gesturi simple, care nu costă nimic, dar care arată partenerei că este mai mult decât persoana care îţi calcă o cămaşă. De aceea, spiritualitatea ortodoxă are o viziune integratoare, iar spiritul critic în lumina creştină conduce la discernământ chiar şi în astfel de cazuri.

„Creştinii sunt ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a lui Hristos”

Curajul sau bărbăţia reprezintă însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ca virtute creştină, curajul se manifestă în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care îl îndepărtează pe creştin de la realizarea binelui, dar şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume. Adevăratul curaj se arată în suferinţă şi în răbdare, dar această virtute nu suprimă total frica, ci întăreşte voinţa omului de a lupta pentru înfăptuirea binelui. Despre curaj ca virtute creştină ne va vorbi, în materialul următor, preotul militar Adrian Morţun, de la Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iaşi.

Cum poate fi definită virtutea curajului?

Fiecare creştin este chemat să împlinească cuvântul Sfintei Evanghelii, pe care este dator să-l transpună în propria sa viaţă. Împlinirea unei asemenea datorii presupune înfruntarea pericolelor care se opun realizării binelui şi învingerea poftelor care ne împiedică în realizarea acestui bine. Aici intră în lucrare virtutea morală a curajului, ca însuşire sufletească necesară fiecărui creştin, virtute fără de care trăirea învăţăturilor Evangheliei nu este posibilă.

Este curajul o trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin?

Trăsătura fundamentală ce trebuie să se regăsească în caracterul fiecărui creştin este virtutea iubirii, căci iubirea creştină stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi creştine. Plecând de la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, creştinul îşi desăvârşeşte viaţa prin cultivarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Dacă ne referim la faptul că Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe temelia mărturisirii curajoase a credinţei de către Sfinţii Apostoli, putem afirma despre virtutea curajului că este o virtute fundamentală şi nu trebuie să lipsească din definirea caracterului unui creştin. Nicolae Steinhardt afirma că „fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtutea curajului este absolut necesară pentru modelarea vieţii conform cerinţelor evanghelice concomitent cu depăşirea oricărui obstacol ce ar putea zădărnici o astfel de viaţă. „Nu am face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a unui om, pe lângă onoare”, afirma filosoful antic Aristotel.

„Fiecare om devine din momentul botezului un nou ales ostaş al lui Hristos”

Mântuitorul îndeamnă de multe ori la îndrăzneală prin cuvintele „Nu te teme! Crede numai!” Care este raportul dintre credinţă şi curaj?

Credinţa este izvorul fiecărei virtuţi, deci şi izvor al curajului. Credinţa este cea care naşte curajul şi tot ea este cea care alungă teama. Prin credinţă creştinul are permanent înaintea sa pe Cel nevăzut şi atunci nimic nu îl tulbură şi nu îl înfricoşează. Curajul izvorât din credinţă este virtutea prin care toate celelalte virtuţi se întăresc şi cresc spre rodirea faptelor bune. În acest sens, C. S. Lewis afirma: „curajul nu este pur şi simplu una dintre virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când este adusă în încercare: şi anume când e adusă în cea mai înaltă realitate”. Pe de altă parte, rădăcina virtuţilor poate fi găsită în legea morală naturală sădită în om de către Dumnezeu la creaţie, numai că firea umană slăbită de păcatul strămoşesc avea nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rodi fapte bune şi acest har a fost dăruit omului prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Laşitatea care-l face pe creştin să fugă de încercările şi greutăţile vieţii este un păcat în aceeaşi măsură în care este şi îndrăzneala care-l face să nesocotească primejdia duhovnicească şi care-l expune pe creştin pericolelor şi capcanelor întinse de către diavol. Plutarh subliniază diferenţa dintre curaj şi îndrăzneală afirmând că „a fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului.”

Care sunt cele mai bune exemple pentru practicarea virtuţii curajului, în afară de Mântuitorul Hristos?

În Vechiul Testament îl avem ca exemplu pe dreptul Iov care a îndurat cu curaj încercările la care a fost supus de către diavol şi nu a renunţat nicio clipă la credinţa în Dumnezeu, dar regăsim această virtute la toţi patriarhii şi drepţii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu: Avraam s-a mutat în pământul Canaanului, Moise a preluat conducerea poporului şi l-a scos din Egipt, Samson a biruit pe Filisteni chiar sacrificându-şi viaţa.

În Noul Testament avem exemplul femeii cananeence care a îndrăznit să ceară ajutor Mântuitorului şi a îndurat insulta ce i s-a adus în public şi care a fost răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei. De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei a fost răsplătită cu apa cea vie, învăţatul Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, îl descoperă pe Mesia cel mult aşteptat şi importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Am amintit de Sfinţii Apostoli, pe a căror propovăduire s-a întemeiat Biserica, dar nu trebuie să uităm curajul martirilor care au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii. Despre martiri, Sfântul Apostol Pavel spune: „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, dar tot ei au şi îndurat: „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”(Evrei 11, 33-34; 37-38). Să nu uităm că martirii au luptat cu lumea păgână de afară, iar noi, cei de astăzi, avem de luptat cu pornirile rele din noi.

Se poate vorbi despre un stil evanghelic militar, ţinând cont de verbele active, imperioase prezente în Sfânta Scriptură (stăruiţi, privegheaţi, fiţi gata, mergeţi, căutaţi, încingeţi-vă)?

Fiecare om devine din momentul botezului un „nou ales ostaş al lui Hristos” şi din acest punct de vedere putem vorbi despre creştini ca şi ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a Domnului, având drept regulament cuvântul Sfintei Scripturi şi fiind înarmaţi cu armele spirituale de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni, 6, 13-17). Tot la acelaşi apostol găsim exprimat în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge”, îl numeşte pe Timotei un bun ostaş al lui Hristos, căruia și îi recomandă: „luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică”. Dacă ne întoarcem la momentul creaţiei vom vedea că, încă de atunci, omul primeşte primele porunci pe care trebuie să le ducă la îndeplinire: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” şi „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”.

„Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4,18). Consideraţi că frica vine de la diavol?

Frica este în primul rând o consecinţă a căderii în păcat. În cartea Facerii ni se spune: „dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Singura frică justificată şi acceptată în creştinismul ortodox este frica de Dumnezeu şi frica faţă de păcat. Frica nu vine de la Dumnezeu şi Scriptura mărturiseşte în acest sens că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (II Timotei 1,7). Frica poate fi folosită de către diavol pentru a-l împiedica pe creştin să biruiască în încercările vieţii, dar încrederea în iubirea şi mila lui Dumnezeu, în jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos sunt menite să risipească orice urmă de frică din sufletul creştinului. Frica este o stare de paralizie a sufletului pe care diavolul încearcă să ne-o insufle şi prin care doreşte să anihileze orice lucrare dumnezeiască în noi. Prin frică, diavolul încearcă să ne scoată din luptă şi să ne anuleze lucrarea duhovnicească. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la îndepărtarea fricii şi la îmbrăţişarea curajului: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Unul din efectele fricii îl reprezintă îndepărtarea de Hristos faţă de Care ne dovedim dragostea „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat”, aşa cum ne învaţă acelaşi părinte Nicolae Steinhardt.

Curajul este o virtute doar slujind iubirii şi dreptăţii?

Fiecare virtute creştină trebuie să se afle într-o legătură interdependentă cu toate celelalte virtuţi şi numai cultivarea tuturor virtuţilor dă caracteristica unei trăiri creştine autentice. Din această perspectivă, curajul nu poate fi doar în slujba iubirii sau doar în slujba dreptăţii, ci el se află în slujba tuturor virtuţilor ce împodobesc un suflet creştin în măsura în care ajută la creşterea şi întărirea lor. În acelaşi sens, Clare Booth Luce, editor, dramaturg şi om politic american a spus: „curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi”. Creştinul e dator să se împodobească cu frumuseţea vieţuirii creştine şi să facă fapte bune, dar în acelaşi timp are datoria de a se feri de fapte rele şi de păcat.

Care sunt roadele practicării virtuţii curajului?

Roadele curajului sunt în primul rând statornicia în împlinirea cuvântului evangheliei şi răbdarea în faţa suferinţelor sufleteşti şi trupeşti. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de adversar. Virtutea curajului a fost, este şi va fi în veci susţinută de iubire ca virtutea supremă, pe când frica, teama, laşitatea, care sunt opuse curajului, au fost, sunt şi vor fi susţinute întotdeauna de ură. Avem o istorie bogată şi ziditoare pentru noi, prin multitudinea de exemple de moralitate şi de sfinţenie a eroilor neamului şi a martirilor credinţei, care prin jertfa lor nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu. Lor se cuvine să le urmăm, imitându-le trăirea, având mereu în minte şi cuvintele lui Descartes: „toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul”.

Tinerii în societate și în Biserică

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

De n-ar fi fost iubirea…

Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.

Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne  dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…

Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.

Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.

Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.

„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.

„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.

 

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑