De ce sunt pelerinii următori ai lui Hristos

Astăzi, într-o lume în care omul caută cu orice preţ confortul, pare extrem de greu de crezut că mai există persoane (şi nu puţine) dispuse să participe la pelerinaje şi să aştepte zeci de ore pentru a se închina la sfintele moaşte. Chiar dacă există voci care consideră pelerinajul o manifestare depăşită, care aparţine trecutului, fiind chiar un semn al retrogradării culturale, totuşi acest tip de manifestare religioasă nu este deloc învechită, nu este nici nouă, ci face parte din faptul religios, ca un răspuns al schimbărilor din societatea noastră. Sfintele moaşte confirmă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în contemporaneitate, întrucât nu inspiră teamă sau silă, ci sunt izvor de har.

Nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu

După Edictul de toleranţă din anul 313, catacombele şi mormintele martirilor au fost primele locuri de pelerinaj, iar Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a mers în Ţara Sfântă pentru a afla lemnul Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Această rânduială veche a Bisericii Ortodoxe, ce are ca rol apropierea oamenilor între ei şi a tuturor de Dumnezeu, este considerată o călătorie în emoţie şi rugăciune, cu dorinţa de a fi asemenea sfinţilor cu care sau spre care călătoresc. Într-un pelerinaj, credinciosul trebuie să se schimbe, să aibă o altă simţire întrucât intră în pridvorul sfinţeniei.

Pelerinajul este văzut o stare de jertfă, un efort de căutare a ajutorului divin, în care Dumnezeu apreciază şi răsplăteşte conlucrarea noastră. Poate fi considerat o mulţumire adusă divinităţii, fiind o formă de jertfă a timpului şi energiei, în funcţie de care se cunoaşte măsura dragostei. Această formă de regăsire şi de socializare trebuie să fie o întâlnire sub semnul sfinţeniei, convinşi fiind că darul lui Dumnezeu este bogat. Se spune că atunci când omul este necăjit, se apropie mai mult de Dumnezeu. De aceea, nicio lipsă nu este o piedică în calea pelerinajului, decât lipsa credinţei, întrucât Dumnezeu nu-i lasă lipsiţi pe cei care vin în pelerinaj, la fel ca în episoadele biblice. Într-un pelerinaj Îl căutăm pe Dumnezeu, iar cele materiale se adaugă vieţii noastre; nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu pentru că El este atotputernic, dar şi bun.

Pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia

O astfel de călătorie mistică reuşeşte să strângă oamenii în numele lui Dumnezeu, având în acelaşi timp şi o dimensiune misionară, esenţa misiunii Bisericii fiind căutarea sfinţeniei. Este un loc propice pentru catehizare pentru că aici oamenii sunt dornici să înveţe. În drum spre Emaus, Mântuitorul le-a tâlcuit din Scripturi celor doi ucenici şi abia apoi L-au cunoscut, la Frângerea Pâinii. Pelerinajul presupune mişcare (fizică) către Dumnezeu, dinamism, puterea lui Dumnezeu acolo unde se adună mai mulţi în numele Lui. El ne oferă şi direcţia de mers, drumul spre Hristos fiind un drum sigur, tocmai ţelul diferenţiind pelerinajul de turismul simplu.

Este adevărat că pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia. În acest fel avem ocazia să ne punem în ordine gândurile şi putem să ne gândim mai mult la ceilalţi. De asemenea, trebuie să transformăm energia fizică în energie spirituală, pelerinajele pe verticală ajutându-ne să acumulăm anumite elemente de sprijin pentru marele pelerinaj pe orizontală, de la moarte la viaţă.

Ţelul comun şi starea specială de împărtăşire a condiţiei de pelerin îl ajută pe om într-o anumită formă de educare a trupului. Pelerinajul se învaţă, iar motivaţia şi susţinerea este asigurată şi de grup. De aceea, se spune că rândul te transformă în pelerin, te face să intri în starea bucuriei libere de întâlnire cu sacrul. Comunitatea apropiată, bazată pe credinţă, emoţie şi dialog îl ajută pe pelerin să stabilească nişte relaţii total diferite faţă de viaţa sa obişnuită. Prin comunicare se ajunge la comuniune, creându-se astfel comunitatea. Ştiindu-se că în racla cu sfintele moaşte este concentrat foarte mult sacru, nerăbdarea, tensiunea şi emoţia din rând sunt foarte mari, iar persoanele implicate sunt depăşite uneori de această stare.

Pelerinul e mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu

Pelerinajul este o întâlnire cu cei cărora biruinţa asupra slăbiciunilor firii materiale le-a adus cununa sfinţeniei, sub forma nestricăciunii trupurilor. Umanitatea pelerinilor se întăreşte în credinţă prin contactul cu mărturiile concrete ale biruinţei asupra firii stricăcioase a omului, cu ajutorul harului Sfântului Duh. Este adevărat că minunile nu se manifestă atât de vizibil pe cât ar vrea oamenii pentru că ar fi prea mici; cele mai mari minuni sunt însă nevăzute, în interior. Minunea cea mai mare este că niciun om care vine cu sinceritate la pelerinaj nu pleacă fără să aibă un folos, fiind mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu.

Ceea ce este important este faptul că Dumnezeu nu ne sileşte, ci ne aşteaptă să pornim spre El, nu ne lasă să parcurgem singuri toată calea, ci vine în întâmpinarea noastră. Un pas mic făcut de om către Dumnezeu, este completat de Părintele Atotputernic în locurile unde noi mai avem de lucrat. În această călătorie mistică, în care timpul şi spaţiul părăsesc coordonatele obişnuite, credincioşii sunt animaţi de dorinţa de experiere a sacrului şi de întâlnire cu umanul transfigurat.

Chiar dacă pentru unii pelerinajul poate fi un troc, şi nu o transformare, totuşi nicio jertfă formală nu rămâne nerăsplătită. În această rupere de ritm în viaţa omului obişnuit, dorinţa de a participa la un eveniment minunat îi ajută pe oameni să treacă proba fizică a pelerinajului şi să înţeleagă faptul că un incident care se petrece în rând, nu se reverberează la raclă. Într-o epocă a vitezei, pelerinii aleg să se oprească pentru un moment şi să petreacă un anumit timp la rând pentru întâlnirea cu sfinţii, putându-se spune că aleg, cu bună ştiinţă, „calea cea strâmtă”.

Adevărata poveste a femeii din Prahova care s-a întâlnit cu Sfânta Parascheva

Despre persoana care a trecut la Domnul, în anul 2013, în preajma sărbătorii Sfintei Parascheva, în timp ce se afla la rând pentru a se închina la sfintele moaşte, s-au spus multe în mass-media. Din păcate, cel mai adesea abordările presei au fost de natură să îndurereze şi mai mult familia doamnei Florica. Era, aşadar, o datorie morală ca, alături de alte forme de sprijin acordate, să o fie oferită familiei şansa de a relata cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile, oferind şi publicului posibilitatea de a cunoaşte povestea reală a celei care a ales să vină la Iaşi, deşi se ştia foarte bolnavă.

Pentru Florica Niţă din satul Poienarii Rali, judeţul Prahova, întâlnirea cu Sfânta Parascheva reprezenta punctul central al fiecărui an. Dacă nu reuşea să ajungă la Iaşi, atunci acel an era unul trist pentru ea. Pentru acest ultim pelerinaj a riscat totul, încredinţând toată viaţa ei lui Dumnezeu şi Sfintei Parascheva. Iar pentru că avea o credinţă adevărată, nu s-a înfricoşat de întâlnirea cu Dumnezeu în locul cel mai presus de ceruri.

Doamna Florica s-a bucurat de mulţi prieteni, unii dintre ei chiar preoţi. Părintele Alexandru Maxim, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Poienarii Rali, o descrie pe doamna Florica drept o „persoană devotată Bisericii, ce se îngrijea ca în fiecare post să se spovedească şi să se împărtăşească“. Vorbind despre suferinţa doamnei Florica, este convins că „toate greutăţile din lumea aceasta tind să ne trezească, să ne spună că locul nostru nu este aici. Chiar dacă în aceste momente durerea este reală, Dumnezeu are o rânduială bine stabilită pentru fiecare om în parte, iar acest lucru ne dă speranţă“. Atunci când a aflat despre decesul enoriaşei sale la Iaşi, părintele s-a gândit încă o dată la grija pe care le-o poartă Dumnezeu celor care-L iubesc. „Momentul morţii este unul foarte important şi de aceea nu cred că oricine putea să treacă la viaţa cea veşnică în preajma Cuvioasei Parascheva. Doamna Florica s-a luptat cu o suferinţă cumplită, însă chiar şi acest ultim act de a merge spre sfinţenie l-a făcut cu nădejdea că la capăt o aşteaptă Hristos“, spune părintele Alexandru cu un glas blând.

Părintele Dan Nedelcu a copilărit cu doamna Florica şi a cunoscut-o cum nu se poate mai bine, fiind vecini foarte mult timp. „De 20 de ani s-a luptat cu bolile şi a cunoscut suferinţa şi atunci s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Era nelipsită de la Taina Sfântului Maslu la Mănăstirea Pissiota şi mergea aşa cum putea în pelerinaje pe la mănăstiri. Chiar dacă familia nu a fost la sentimentul ei anul acesta, ea a ţinut neapărat să meargă la Iaşi cu grupul de enoriaşi din zonă. Familia nu a reuşit să o oprească pentru că avea o încredere foarte mare în Cuvioasa Parascheva, că îi va mai dărui încă un an pentru a putea să-şi ducă crucea în continuare“, spune părintele Dan, în timp ce în colţul ochilor parcă se adună lacrimi. Credinţa, întărită de nădejde şi de dragoste, a ajutat-o pe doamna Florica să treacă de orice obstacol în dorinţa ei de a se întâlni cu Dumnezeu. „Pentru ea, credinţa devenise o a doua natură. Avea un respect deosebit şi, cu toate că am copilărit împreună şi am fost foarte apropiaţi, întotdeauna îmi spunea «părinte» cu multă dragoste. Este un exemplu viu de jertfă şi deşi simţea că ar putea să nu se mai întoarcă, ea a mers la Iaşi pentru că o iubea pe Cuvioasa. Eu cred că poate fi considerată o martiră, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului, atât timp cât se ştia bolnavă, lua zilnic aproape 30 de pastile, şi cu toate acestea ea a plecat încrezătoare că Dumnezeu o va întări,  murind pentru Hristos şi pentru credinţă“, afirmă părintele, rostind cuvintele din ce în ce mai greu.

„Când venea luna octombrie, era singura ei bucurie“

De 15 ani, alături de soţul Dumitru, doamna Florica era nelipsită de la pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Anul trecut, din cauza faptului că a fost internată în spital, nu a reuşit să ajungă, iar acest lucru i-a adus o supărare ce i-a agravat boala. Deşi avea un cupon ce atesta nenumăratele ei boli, tanti Florica nu a dorit să-l folosească, ci considera că acest rând la care stătea de fiecare dată era un fel de canon pe care trebuia să-l îndeplinească. Chiar dacă în ultimii ani mergea sprijinindu-se de prietenele sale pentru a ajunge la rând, de îndată ce ajungea acolo parcă toate durerile îi dispăreau. „Într-un an a fost nevoită să stea 2 săptămâni în pat după ce s-a întors acasă, dar în următorul an a mers din nou“, ne spune domnul Dumitru cu nostalgie în glas.

Bolile de care suferea doamna Florica ar putea să descurajeze pe orice om: poliartrită, astm, suferinţă cardiacă. Dar pentru cele două fiice ale ei, Daniela şi Mariana, pentru soţul şi nepoţii ei, doamna Florica a ales să înfrunte toate bolile, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu şi în mijlocirea Sfintei Parascheva. În ultimul timp, plămânii doamnei Florica se oxigenau doar la 20% din capacitate şi avea nevoie de un aparat special pentru a putea respira. Însă, ea a renunţat la acest aparat ca să meargă la Cuvioasa. „În timpul anului nu mergea nicăieri, nici măcar până la magazin, dar când venea luna octombrie, era singura ei bucurie. În ultimul timp, nu mai putea merge nici la biserica din sat din cauza bolii, dar la Cuvioasa niciodată nu a renunţat. A stat într-un an 24 de ore la coadă, iar când a venit acasă se simţea în al nouălea cer. Anul acesta a fost prima dată când a luat cu ea actele medicale, spunând că poate nu va reuşi să stea la rând“, îşi aminteşte Mariana, încercând să-şi stăpânească lacrimile.

De fiecare dată când mergea la Cuvioasa, doamna Florica se ruga pentru toţi cei pe care îi cunoştea şi ştia că au probleme, îi trecea în acatiste şi niciodată nu le cerea bani. Familia era una dintre priorităţile doamnei Florica. Şi-a crescut cu bucurie nepoţii, iar dorinţa ei cea mai arzătoare era să îl vadă mare şi pe ultimul nepot. „Fata mea nu a stat o săptămână întreagă de vacanţă acasă, ci mereu simţea nevoia să vină la bunica ei“, mărturiseşte Mariana, îndreptându-şi privirea spre copil. Mereu cu cărticele sfinte la ea, doamna Florica avea grijă ca în fiecare an să cumpere iconiţe pentru toţi cei apropiaţi. „Nu voia să ia niciun ban pentru nimic, ci spunea că acesta este darul ei. În fiecare an ne aducea mir, tămâie şi floricele de la Cuvioasa, pe care le purtam cu noi mereu“, spune Daniela oftând.

Atunci când era mai în putere, doamna Florica cutreiera toate mănăstirile şi bisericile din împrejurimi, deoarece acolo se simţea în largul ei. Pucheni, Odăi sau Şirna erau locuri unde mergea de fiecare dată la hramuri, de multe ori chiar pe jos. Părintele Nicodim de la Mănăstirea Pissiota, care era duhovnicul ei, o întreba mereu „Floricuţa, cum ai ajuns până aici pentru că ştiu că eşti bolnavă?“. O dădea mereu exemplu de credinţă, spunând că Dumnezeu o întăreşte să călătorească atât de mult, o învredniceşte să se închine la sfintele moaşte şi o ajută să ajungă acasă. „Noi o duceam cu bicicleta la gară şi o aduceam tot pe bicicletă  înapoi, dar la biserică nu renunţa, ci întotdeauna încerca să-şi păstreze starea de rugăciune. Când la biserică preoţii se împărtăşeau, iar lumea începea să vorbească, ea citea întotdeauna dintr-o carte de rugăciuni“, afirmă Mariana, rememorând momentele.

„Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu“

Doamna Florica era foarte apropiată de Dumnezeu, dar şi de semeni. „Era exact genul de persoană care, dacă era lovită peste un obraz, îl întorcea şi pe celălalt. Întotdeauna căuta să ajute pe oricine cu tot ceea ce putea şi de aceea nu a încăput lumea în biserică la înmormântarea ei. A fost un pelerinaj continuu şi la ea pentru că toată lumea care a iubit-o s-a perindat pe la ea să-şi ia rămas-bun, chiar dacă a stat acasă o singură zi. Nu se certa niciodată cu nimeni, ba avea obiceiul să ne spună să nu-i mai certăm nici pe cei mici, chiar dacă de multe ori meritau. Oricât de mult suferea, mereu găsea puterea să ne arate un zâmbet cald şi întotdeauna încerca să-şi ascundă boala faţă de cei dragi“, povesteşte Mariana.

Momentele din apropierea hramului Cuvioasei Parascheva de anul acesta sunt rememorate cu greu de către familie. Domnul Dumitru, soţul doamnei Florica, îşi aminteşte exact firul întâmplărilor. „Când am ajuns la capătul rândului, m-a rugat să mergem mai repede. Nu am apucat să intrăm în rând, ci s-a aşezat pe o bordură pentru că deja i s-a făcut rău. În tot acest timp, Cuvioasa era aşezată spre închinare, iar exact când clopotele băteau, ea s-a prăbuşit“, spune bărbatul cu luciditate în glas. Însă, Cuvioasa Parascheva a vegheat-o pe credincioasa sa Florica. „Când am venit să o luăm pe mama, de jur-împrejur era ceaţă, în apropiere de Iaşi a început să plouă, dar când am ajuns, a ieşit un soare atât de frumos încât nu ne venea să credem. Nu am putut să o luăm din Iaşi până când nu s-a terminat slujba din ziua de Sfânta Parascheva. Apoi a plecat liniştită din Iaşi, mulţumită, cred eu, că a participat la întreaga sărbătoare a Cuvioasei“, spune Daniela. „Mama a presimţit că moare. De câte ori pleca de acasă, i se rupea inima că îi lăsa pe nepoţi acasă şi întorcea capul spre ei de nenumărate ori. Acum doar s-a urcat în maşină şi a plecat. A preferat să meargă departe de noi, să moară lângă Cuvioasa, în linişte şi mai aproape de Dumnezeu“, adaugă Mariana. „Ea a mers acolo pentru că aşa a dorit ea, nu a forţat-o nimeni. Mă rugam la Sfânta Parascheva să ne întărească pe noi şi să o ajute să se închine. Lumea ne acuză că noi am lăsat-o să meargă, dar dacă se întâmpla ceva acasă, o aveam toată viaţa pe conştiinţă că nu am lăsat-o să meargă la Cuvioasa“, continuă Mariana.

În familia Niţă, credinţa a început să fie lucrătoare prin iubire odată cu doamna Florica. „Ea l-a atras şi pe tata către Biserică. În primul an, a fost singură la Iaşi şi i-a fost foarte greu. Al doilea an, l-a convins şi pe tata să meargă, şi văzând cât de frumos este acolo, nu au mai lipsit niciodată. Şi anul acesta i-a spus mamei: «Chiar dacă nu poţi merge tu, voi merge eu»“, îşi aminteşte Mariana. „Mama ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu. Eu locuiesc chiar lângă o biserică cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva şi, aşa cum ne-a învăţat mama, merg să-mi împărtăşesc copiii. Era foarte fericită că am botezat copilul în biserica Sfintei Parascheva“, spune cu nostalgie Mariana.

Deşi poate părea paradoxal, moartea doamnei Florica a întărit credinţa familiei, la fel cum ea a încercat în viaţa sa. „Chiar dacă noi ne aşteptam ca tata să aibă o reacţie opusă Bisericii după acest eveniment nefericit, nu s-a întâmplat acest lucru. Credem că Sfânta Parascheva va avea grijă de ea şi ne va ocroti şi pe noi în continuare pentru că aceasta era dorinţa mamei: să fim uniţi“, îmi spune Daniela, privindu-mă în ochi. Domnul Dumitru mărturiseşte cu lacrimi în ochi că va merge în continuare, atât timp cât îl va învrednici Dumnezeu, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. „Voi merge în fiecare an de acum încolo, pentru a-i mulţumi Cuvioasei Parascheva şi pentru a-i aprinde o lumânare soţiei mele“, hotărăşte bărbatul.

Doamna Florica nu a mai reuşit, anul acesta, să se închine sfintelor moaşte, dar, aşa cum sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, în cuvântul de învăţătură de după Sfânta Liturghie oficiată pe 14 octombrie 2013, dumneaei s-a întâlnit, totuşi, cu Sfânta Parascheva, acolo, în ceruri. Veşnica ei pomenire!

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑