„Cumpătarea trebuie înţeleasă ca un exerciţiu de redobîndire a raiului pierdut”

Din cauza păcatului strămoşesc, omul este înclinat să se iubească pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Cumpătarea îl ajută pe om să se preocupe de sine în mod dezinteresat şi să dobândească echilibrul fizic şi spiritual. Altfel spus, prin virtutea cumpătării se menţin în ordine afectele profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi sufleteşti. Părintele Dorin Ploscaru, de la parohia Vaduri II din judeţul Neamţ, ne va vorbi în continuare despre cum putem dobândi şi păstra virtutea cumpătării în lumea de astăzi.

Ce este virtutea cumpătării şi cum trebuie ea înţeleasă de oamenii de astăzi?       

Virtutea cumpătării nu trebuie înţeleasă de omul de astăzi ca o coerciţie sau abstinenţă, ci mai degrabă  ca un exerciţiu de chibzuinţă, de libertate şi dreaptă socoteală. Bunul Dumnezeu îi dă omului posibilitatea de a se bucura de toate fără a abuza, fără a cădea în extrema cealaltă: lăcomia sau îmbuibarea. Vir-ibus(lat.) = bărbăție, virtute, vârtute – asta defineşte de fapt. A fi un om virtuos, înseamnă a fi bărbat. A fi bărbat, duhovniceşte vorbind, înseamnă a te împotrivi păcatului, a sta drept, puternic, în faţa tentaţiei de orice fel ar fi ea: de la oameni sau de la diavol. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale, în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea sa. Dar virtutea cumpătării cere şi stăpânirea poftelor (1Petru 2,11). Cumpătarea se arată astfel foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu păcatului şi îndemnului la păcat. Ignorarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr-o boală îndelungată”( Cuvîntarea 29 la Epistola către Evrei). Cumpătarea deci trebuie înţeleasă de oamenii de astăzi ca un exerciţiu de admiraţie faţă de Dumnezeu, ca un exerciţiu de libertate, ca un exerciţiu de redescoperire a frumuseţii şi miresmei lăuntrice a omului care face din trupul său „templu al Duhului Sfânt” şi, de ce nu, ca un exerciţiu de dobândire şi redobândire a raiului pierdut.

Când putem spune că cineva a dobândit virtutea cumpătării?

Zi de zi  lucrăm şi exersăm virtutea cumpătării, de dimineaţă până seara, fiecare dintre noi. Cât reuşim? Ştiutorul inimilor cunoaşte. Important este să ne străduim, să ne aflăm pe cale. Sigur, sunt Sfinţii, pustnicii, eremiţii, asceţii care duceau şi duc o viaţă extrem de aspră. Dar şi în lume, între mireni sunt persoane care au dobândit virtutea cumpătării. Îi vedem lângă noi: gustă câte puţin din toate, se bucură de toate şi de toţi, cu măsură, cu îngăduinţă, cu blândeţe şi bunătate: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor. 6,1).

„Cumpătarea aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului”

Este cumpătarea cea care poate pune ordine în viaţa omului?

Cumpătarea vine de la a cumpăni, a ţine în cumpănă dreaptă, a ţine în echilibru firea, a fi om socotit, omul care-şi ţine în frâu pornirile instinctuale. Cumpătarea, fără îndoială aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului. Toate furtunile se potolesc. Toate „valurile” şi „vânturile” se liniştesc în chip minunat. Ambiţia, vanitatea, megalomania, autosuficienţa, „plăcerea”, „puterea” şi „averea” fac parte din viaţa omului. De ce? Pentru că omul realizează ceea ce spune Solomon împăratul în Ecleziast: „vanitas vanitatis omnia vanitas”:  „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune” (Ecl. 1,1). Din păcate, toate aceste adevăruri sunt descoperite şi acceptate târziu în viaţa omului. E bine însă şi atunci „Târziu Te-am descoperit, o, Iubire!” strigă duios şi cu sincer regret Fericitul Augustin în „Confesiuni”, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii”(1Cor.14,33).

Sfinţii Părinţi afirmă că virtutea cumpătării trebuie să cuprindă toate simţurile omului. Cum anume se poate realiza acest lucru?                  

Cele cinci simţuri ale omului prin care intră păcatul şi tentaţiile lumii după Sfinţii Părinţi trebuie „despătimite”, aşa cum spunea Părintele Cleopa Ilie când se adresa poporului: „acum mai lăsaţi-mă să mă duc să plivesc şi să prăşesc şi eu  buruienile din ogorul meu”. Văzul, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul trebuiesc „acordate” la „sunetele” celeste  ale bunătăţii şi frumuseţii (Kalokagatheia = binele şi frumosul , în concepţia Sfinţilor Părinţi). „Transfigurarea” lor se poate realiza după Sfinţii Părinţi prin rugăciune pentru a dobândi des-pătimirea, liniştirea şi iluminarea. „Frumuseţea care va salva lumea”, celebra sintagmă dostoievskiană este dorinţa, setea permanentă a omului după Frumos, după paradisul pierdut, iar acest Frumos nu este  altul decât Hristos, Logosul întrupat în istorie. Aşadar, unirea celor cinci simţuri ale omului cu Frumuseţea reprezintă unirea omului cu Hristos sau locuirea în Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2,20).

Care sunt efectele cumpătării asupra trupului şi a sufletului sau care este legătura dintre cumpătare şi sănătate?       

Pentru a dobândi sănătatea trupului, e nevoie să dobândim sănătatea sufletului. Cumpătarea (chibzuinţa) ne ajută să realizăm acest lucru, echilibrul fericit între suflet şi  trup. Este important  de subliniat că sufletul este dirijorul, iar trupul este orchestra. Sau violonistul este sufletul, iar trupul vioara. Totul începe de acolo din minte, inimă şi voinţă, din modul de a gândi. Mentalitatea, concepţia, modul de a vedea, de a fi receptiv la schimbare înseamnă totul.

Postul ne trasează cadrul necesar pentru dobîndirea virtuţii cumpătarii. Cum trebuie să facem trecerea de la post la perioada de după post?

Trecerea de la post la perioada de după post se face treptat, aşa după cum tot treptat intrăm în post. Vedem în calendar în mod clar toate aceste indicaţii şi recomandări. Omul după fire are tendinţa de a se îmbuiba, de a face abuz. Şi atunci trupul suferă şi împreună cu el şi sufletul, după cum zice Sfântul Pavel: „Pentru multele mele păcate mi se îmbolnăveşte trupul”.

„Dacă esti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia”

Care sunt roadele şi care este scopul dreptei socoteli?

Dreapta socoteală, discernământul sau chibzuinţa este mult lăudată de Sfinţii Părinţi şi o găsim enumerată în capitolele Filocaliei, în paginile Proloagelor, Sinaxarelor şi în Vieţile Sfinţilor. Ce este dreapta-socoteală, care este scopul ei şi care-i sunt roadele? Iată ce ne spune părintele Cleopa: „Dreapta socoteală sau darul deosebirilor, este podoaba faptelor bune, precum zice Sfântul Isac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeşte măsura”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte de cele trei părţi ale sufletului şi ce trebuie să-i dăm fiecăreia: părţii raţionale a sufletului să-i dăm citire, vederi duhovniceşti şi rugăciune, părţii mânioase să-i dăm dragoste duhovnicească, care se opune urii, iar părţii poftitoare să-i dăm înfrânare şi cumpătare. Roadele dreptei socoteli sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

Consideraţi că astăzi, mai mult ca oricând, ne este pusă la încercare cumpătarea prin ispitirea nevoii de a avea tot mai mult?                                                      

Nevoia de a avea tot mai mult a fost dintotdeauna ca o pantă a istoriei pe care omul a tot alunecat fără să se mai poată opri. Dacă eşti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia,  cum memorabil se exprimă într-un vers poetul Vasile Voiculescu: „O, Doamne sunt contemporan cu Tine / Şi sunt contemporan cu veşnicia”. Lăsându-te cuprins de verbul „a avea” nu mai ai loc în tine pentru verbul „a fi”. Or, Hristos Domnul asta îţi cere. Să fii contemporan cu El. Să nu ai nimic şi să ai totul, să ai totul neavând nimic. Să dobândeşti dăruind, cum s-ar exprima părintele Nicolae Steinhardt. Să trăieşti prin celălalt. Să cucereşti împărăţia, prin aproapele, prin fratele. Omul, înstrăinându-se de Dumnezeu, a devenit egoist, egolatru, egocentric. El caută să tot adune, să adune, să strângă. Înstrăinarea de Domnul Iubirii îi împietreşte inima. Nu aude, nu poate auzi, pricepe şi înţelege chemarea: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt.6,33). Nevoia de a avea tot mai mult a fost şi este fără îndoială o ispită a omului dintotdeauna, căreia a trebuit să-i facă faţă după modelul ispitirii Domnului pe muntele Carantaniei.

Tinerii în societate și în Biserică

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” – Despre libertate și libertinaj

Simon spunea că „libertatea – fără de care nu există morală – nu este puterea de a face, ci puterea de a alege”. Libertatea a fost descoperită, definită și redescoperită de-a lungul istoriei, strigătul acestei libertăți traversând, de asemenea, firul istoriei. Este un cuvânt frumos, pe care orice ideologie încearcă să-l importe în patrimoniul personal.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma că Dumnezeu Își restrânge atotputernicia Lui în fața libertății omului, iar un teolog occidental vorbește chiar despre o „slăbiciune a lui Dumnezeu în fața libertății persoanelor umane”, slăbiciune care dovedește tocmai atotputernicia și înțelepciunea divină: Dumnezeu nu violentează voința omului.

Libertatea nu este un dat static, ci trebuie câștigată în fiecare zi, e un dar care se dezvoltă în interior și se răsfrânge în exterior. În societate ne bucurăm de libertate de manifestare până când nu îngrădim libertatea semenului nostru. Putem fi liberi din punct de vedere social, dar în interiorul nostru suntem constrânși de propriile limitări. De aceea, constrângerile exterioare pot fi premise pentru dezvoltarea libertății lăuntrice, după cum cei din temnițele comuniste se simțeau mult mai liberi decât în societate. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că nevoia de a alege între bine și rău este o urmare a căderii în păcat. Tocmai de aceea sfântul nu mai are nevoie să aleagă, pentru că el nu se mai desparte de Dumnezeu, Care este Libertatea Supremă.

Libertatea religioasă și libertatea de conștiință sunt garantate de Constituția României și dezvoltate în Legea Cultelor sau Legea 489 din 2006. Însă spațiul public e un spațiu populat de valori împărtășite de comunitate și nu putem vorbi despre o teorie a vidului ca neutralitate religioasă. Biserica este un spațiu al libertății și e în dialog cu societatea. Doar în Biserică putem găsi libertatea deplină pentru că ea este o însușire a lui Dumnezeu.

Natura libertății e însăși natura umană ca și chip al lui Dumnezeu și presupune posibilitatea exprimării conform propriei voințe. Religia presupune nu doar un crez interior, ci și o mărturisire liberă a credinței. Altfel spus, pentru a avea valoare, orice faptă trebuie să fie făcută în mod liber și conștient. Fiecare are atâta libertate religioasă pe cât are deschidere și dorință de a manifesta din punct de vedere religios ceea ce simte în interior. Libertatea religioasă nu trebuie să se limiteze doar la recunoașterea acestui drept, ci se definește și în măsura capacității noastre de a o valorifica.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”. Astfel, nu putem vorbi de libertate fără a vorbi și despre responsabilitate. De multe ori însă, noi nu încercăm să ne aprofundăm libertatea, ci încercăm să ne-o târguim după bunul nostru plac. Uneori, propria libertate ne încurcă și încercăm să scăpăm de ea, încredințând-o unor persoane străine. Ce libertate ai dacă te temi de moarte? De aceea, libertatea vine doar cu Cel care biruiește moartea, Hristos – libertatea absolută.

Libertatea e percepută extrem de diferit și de aceea ea trebuie educată. Pseudolibertatea sau libertinajul reprezintă căderea omului care se sperie de prezența lui Dumnezeu în lume și în viața lui. Acest libertinaj poate fi o camuflare a laxismului moral, iar o libertate care are la bază un protest sau o revoltă nu are cum să fie o libertate adevărată.

Voia lui Dumnezeu nu limitează, nu supune, ci arată că libertatea se manifestă în jertfă, iubire și ascultare. Atunci când S-a Întrupat, Hristos a cerut voie Sfintei Fecioare Maria să-L poarte în pântece și să ia trup omenesc. Așadar, deși poate părea paradoxal, ascultarea (după exemplul Mântuitorului) ne conduce la libertate. Concluzionând, putem spune că libertatea trebuie pusă în mâinile lui Hristos, Cel care ne-a oferit-o și care ne ajută să o dezvoltăm.

Filosofia îmbunătățește performanțele școlare

De-a lungul timpului, au existat numeroase încercări de a îmbunătăți performanțele școlare ale elevilor, prin intermediul unor măsuri care s-au dovedit mai mult sau mai puțin inspirate. Însă o încercare recentă desfășurată în Marea Britanie pare să confirme o soluție destul de eficientă – predarea filosofiei!

Un studiu publicat în 2015 demonstrează că elevii de 9-10 ani care au participat la o serie de lecții orientate către filosofie au prezentat îmbunătățiri semnificative ale performanțelor școlare față de colegii lor dintr-un grup de control. Studiul a implicat peste 3000 de copii din 48 de școli din toată Anglia. Copiii care au participat la cursuri de filosofie și-au îmbunătățit abilitățile matematice și de lectură, având aproximativ două luni de progrese suplimentare în comparație cu elevii care nu au participat la acest curs. Scopul real al orelor de filosofie a fost de a le îmbunătăți elevilor încrederea de a pune întrebări și de a construi argumente, dar beneficiile școlare suplimentare au fost de necontestat.

Cursurile de filosofie îmbunătățesc abilitățile matematice și de lectură

Ce au inclus aceste cursuri de filosofie? Elevii au aflat, de fapt, despre concepte cum ar fi cunoaștere, adevăr, dreptate, corectitudine, contemplând la întrebări de genul „Este bine să privăm pe cineva de libertatea sa?“ De asemenea, copiii au avut un interval de timp special alocat pentru reflecție în tăcere. Este demn de remarcat faptul că anumite îmbunătățiri școlare au fost remarcate în rândul elevilor care provin din medii defavorizate. Abilitățile de citire ale celor care au participat la cursuri s-au îmbunătățit cu 4 luni, iar abilitățile matematice cu 3 luni.

„Feedbackul de la profesori pe parcursul întregului proces sugerează că aceste cursuri de filosofie creează oportunitatea de implicare pentru elevi și posibilitatea dezvoltării culturii școlare și a gândirii în ansamblu, dar și a capacităților de vorbire și ascultare prin folosirea argumentelor logice. Ei au constatat un impact benefic chiar mai larg, cum ar fi la nivelul încrederii, răbdării și a stimei de sine“, susțin cercetătorii Stephen Gorard, Nadia Siddiqui și Beng Huat See de la Universitatea Durham în studiul lor.

Programul „Philosophy for Children“ – pregătirea pentru viața de adult

Interesant este faptul că în anul 1970, profesorul Matthew Lipman din New Jersey a înființat în SUA Institute  for  the  Advancement  of  Philosophy  for  Children și programul „Philosophy for Children“. Lipman și colegii săi au realizat un mic studiu inițial în legătură cu programul lor în anul 1980, folosind 40 de elevi de la 2 școli din districtul Montclair – New Jersey. Elevii au fost împărțiți în două grupuri: grupul de intervenție a participat la programul „Philosophy for Children“ de două ori pe săptămână, iar grupului de control i-a fost predate studii sociale. Studiul a raportat îmbunătățiri semnificative în raționamentul logic și lectură, conform California  Test  of  Mental  Maturity.

Așadar, cu siguranță Socrate ar fi de acord cu aceste studii, confirmând că elevii care participă la cursuri de filosofie vor deveni mai inteligenți și mai bine pregătiți pentru viața de adult.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑