Cum îți transformi viața prin obiceiuri mici, dar sigure

Ai simțit vreodată că ești blocat? Ai încercat să faci schimbări în bine și ai eșuat? A încerca să obții rezultate diferite cu aceeași strategie poate fi o definiție a nebuniei, așa că e nevoie de o abordare diferită și de o strategie nouă. Pe scurt, alternativa propusă se bazează pe obiceiuri mici (pași mărunți, dar zilnici) pornind de la premisa că a face puțin este infinit mai bine decât să nu faci nimic, iar a face câte puțin în fiecare zi are un impact mult mai mare asupra vieții tale decât să faci mult într-o sigură zi. Pare foarte simplu, chiar banal, dar te asigur că ideea din spate este cu adevărat revelatoare.

Un miniobicei este o versiune mult mai mică a unui obicei pe care dorești să îl dobândești. Un miniobicei înseamnă un comportament pozitiv extrem de mărunt pe care te „forțezi” să îl faci în fiecare zi. Puterea lui vine din faptul că e „prea mărunt pentru a da greș” și te ajută să devii mai pregătit pentru a-ți transforma viața decât 99% dintre oamenii din lume. Un comportament care este mai ușor de pus în aplicare decât să nu fie pus în aplicare. Este extrem de important ca un astfel de obicei să fie „stupid de mărunt” pentru a părea stupid comparativ cu lucrurile de care ești tu în stare. Tocmai aici stă secretul acestei tehnici.

Fiecare își dorește să aibă comportamente sănătoase permanente, obiceiuri bune care, aplicate cu recurență, nu au cum să nu dea rezultate. Dar dacă vrei să faci schimbări de durată trebuie să încetezi să mai lupți contra creierului tău. E clar că orice călătorie măreață începe cu un singur pas. Dar se pare că pașii mărunți funcționează mai bine decât țelurile ambițioase. Cum anume? Cu ajutorul unei strategii care colaborează cu creierul tău. Primul semn că începi să ai un obicei este reducerea rezistenței întâmpinate. Atunci când ai de îndeplinit o sarcină, creierul tău analizează și apoi solicită un preț în voință pentru a-ți permite să intri în camera de comandă. Poți cere o cantitate limitată de control în fiecare zi, însă după ce ai dobândit controlul, trebuie să rămâi la conducere.

Studiile arată că aproximativ 45% din comportamentele noastre sunt determinate de obiceiuri. Dar tot studiile arată că, cu cât nivelurile de stres sunt mai ridicate, cu atât ne este mai greu să ne schimbăm viețile. Subconștientul omului iubește eficiența, adică lucrurile repetate și realizate cu un minim de energie, adică obiceiurile. Atunci când suntem obosiți sau stresați, sarcinile care se repetă preiau conducerea. De aceea, e important ce automatisme ne formăm.

Cât durează să dobândești un obicei nou? Cele mai răspândite păreri sunt că ar dura între 21 și 30 de zile. Dar studii mai complexe arată că durata medie necesară pentru deprinderea unui obicei este de 66 de zile (deși durata poate varia între 18 și 254 de zile). A omite o zi poate nu oprește procesul în sine, dar cu siguranță te poate descuraja.

Dar ce strategie alegem în formarea unui obicei: motivația sau voința? Așteptăm să fim motivați sau ne forțăm să avem voință? Deși cam fiecare acțiune a noastră se realizeză în urma unei combinații între motivație și voință, avem tendința să ne bazăm pe una mai mult decât pe cealaltă. Regula spune că atunci când nu ești motivat să faci ceva, consumul de voință crește extrem de mult. Dacă e să ne gândim că obiceiurile au nevoie de repetiție constantă, iar motivația depinde foarte mult de starea ta, atunci răspunsul pare să fie destul de clar. Pe scurt, activitățile bune pentru noi nu sunt genul de lucruri pentru care găsim facil motivația. Este adevărat că atunci când ești complet motivat, costul voinței este aproape zero. Însă nu e deloc ușor să creezi motivație la cerere și nici să-ți schimbi sentimentele prin gândire. E foarte probabil să avem multe momente în viață în care să nu putem fi motivați să ne găsim motivația, iar din cauza acestor momente, obiceiurile riscă să piară înainte de a putea să apară. Dacă folosești voința, te vei putea baza pe motivație, pentru că motivația apare mult mai repede atunci când acționezi mai întâi. În plus, voința se poate antrena, iar repetarea frecventă a sarcinilor mici este modul ideal de a-ți exersa „mușchiul voinței”.

Totuși, se pare că și această voință se poate epuiza, principalele cauze fiind efortul, dificultatea percepută, emoțiile negative, oboseala subiectivă și nivelurile de glucoză din sânge. Dacă reușim să depășim aceste obstacole, șansele de reușită sunt extrem de mari. Iar dacă voința este cu adevărat limitată, atunci miniobiceiurile cu siguranță o conservă, deoarece pornesc de la lucruri mici. Este aproape imposibil să simți că nu ai suficientă voință pentru a finaliza un miniobicei precum o flotare pe zi, nu-i așa?

Legea scăderii entuziasmului (Legea utilității marginale descrescătoare) ne spune că repetiția nu ne face mai entuziaști în a face lucruri: cu cât ești pe cale să deprinzi un obicei, cu atât vei fi mai puțin implicat în acesta. A cincea felie de pizza îți va plăcea mai puțin decât a patra și a patra mai puțin decât a treia. E simplu. Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai simți nimic niciodată sau că ceea ce vei simți nu este bine, ci trebuie doar să nu permiți acestor stări și sentimente să te oprească din ceea ce îți propui să faci. De aceea e important să ne putem baza pe voință.

Deși ne bazăm pe voință pentru aceste miniobiceiuri, motivația joacă un rol important atunci când alegem să ne depășim ținta măruntă. De obicei, devenim motivați după ce începem, rareori înainte de a acționa. Dar după ce începi, vei dori să faci mai mult pentru că e mai ușor să continui decât să te oprești (dacă putem spune așa). Partea bună e că miniobiceiurile nu au limită superioară, ci doar inferioară. Asta te va motiva într-un mod nesperat să-ți depășești ținta, știind că dacă nu o faci, e, oricum, în regulă. Miniobiceiurile nu te împiedică să faci mai mult, ci dimpotrivă, te stimulează să poți depăși obiectivul atunci când ești pregătit.

Începutul duce tot greul unei acțiuni, iar de cele mai multe ori, dacă știm că nu vom termina, preferăm nici să nu mai incepem. Sună cunoscut? Creierul înregistrează întotdeauna comportamentul, nu intenția. Așteaptă-te la puțin și vei deveni capabil să faci mai mult! Acesta este un sistem de gândire și acțiune care ne face să ne simțim câștigători, iar cine se simte câștigător, se comportă ca un câștigător. Deși fiecare miniobicei va fi foarte mic, vei avea nevoie de voință și disciplină pentru a le îndeplini zilnic. Țința lor este o rată de succes de 100%, nu de 99%.

Faptul că nu ne putem schimba peste noapte este un mecanism de protecție. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla în caz contrar. Dar vestea bună e că al tău creier nu încearcă să se apere împotriva pașilor mici, ci mai degrabă împotriva schimbărilor drastice. Atunci când schimbarea este lentă și treptată, creierul tău înțelege că respecți regulile lui. Un pas mărunt și un comportament dorit înseamnă o probabilitate ridicată de a face și pașii următori. După ce faci primul pas, ești oficial în mișcare și aproape că e mai greu să te oprești decât să continui mișcarea. Niciun pas nu este prea mărunt, iar dacă întâmpini rezistență în a îndeplini o sarcină, fă-o mai măruntă și atunci creierul tău o va accepta. Atât timp cât îți propui câte puțin, vei fi de neoprit! Fii persoana cu obiective ridicole și realizări mărețe în loc să fii persoana cu obiective impresionante și rezultate ridicole.

Mai multe idei și sfaturi practice găsiți în cartea lui Stephen Guise – Miniobiceiuri. Obiceiuri mai mici, rezultate mai mari.

Ce ne motivează cu adevărat?

Atunci când vine vorba despre motivație, majoritatea oamenilor cred că cea mai bună metodă pentru a motiva este utilizarea unor recompense. Însă se pare că secretul satisfacției și performanței este nevoia profund umană de a ne dirija propriile vieți, de a învăța și de a crea lucruri noi, de a deveni mai buni și de a face din lume un loc mai bun.

Pe lângă stimulentele biologice, ființele umane mai au un stimulent recunoscut de mult timp, și anume răspunsul la recompensele și pedepsele din mediu. Însă la jumătatea secolului al XX-lea, s-a remarcat că oamenii au și un alt treilea stimulent, numit motivație intrinsecă. Societățile, precum computerele, au sisteme de operare, instrucțiuni și protocoale ce pun totul în mișcare. Primul sistem de operare al oamenilor (Motivație 1.0) viza doar supraviețuirea, iar al doilea (Motivație 2.0) s-a bazat pe recompensele și pedepsele externe. Această abordare a funcționat bine pentru responsabilitățile rutinare din secolul al XX-lea, însă în secolul al XXI-lea, Motivația 2.0 pare că are nevoie de optimizare.

Pedepsiți de recompense?

Atunci când recompensele și pedepsele se întâlnesc cu cel de-al treilea stimulent, pot distruge motivația intrinsecă, pot reduce performanța și pot paraliza creativitatea. Mai mult decât atât, pot chiar încuraja comportamentul imoral, pot genera dependență și pot încuraja gândirea pe termen scurt. Încercați să încurajați un copil să învețe matematica plătindu-l pentru fiecare pagină pe care o finalizează din manual – și, aproape sigur, va deveni mai harnic pe termen scurt și își va pierde interesul pentru matematică pe termen lung.

Însă recompensele și pedepsele nu sunt cu totul negative. Pot fi eficiente pentru sarcini de rutină bazate pe reguli (algoritmice), pentru că nu au ce motivație intrinsecă să submineze și ce creativitate să paralizeze. Și pot fi și mai eficiente dacă cei care oferă astfel de recompense explică de ce sarcinile sunt necesare, recunosc că sunt plictisitoare și le acordă angajaților autonomie în privința modului de executare. Pentru sarcinile conceptuale non-rutinare (euristice), recompensele sunt mai periculoase – mai ales cele din categoria „dacă-atunci”. Dar recompensele de tip „acum-că” – recompensele necondiționate, oferite după îndeplinirea unei sarcini – pot fi, uneori, pozitive pentru activitățile ceva mai creative, mai ales dacă furnizează informații utile despre performanță.

Prin natura lor, recompensele ne limitează concentrarea. Sunt utile atunci când calea către o soluție este clară. Ne ajută să privim înainte și să avansăm mai rapid. În cazul recompenselor externe care devin singurul obiectiv care contează, oamenii vor alege calea cea mai rapidă pentru a le obține, chiar dacă este una incorectă. Când recompensa este activitatea însăși, nu există scurtături.

Știați că? Asocierea recompenselor cu sarcinile nobile, creative sau inerent interesante – oferirea lor fără înțelegerea științei motivării – este un joc foarte periculos, putând face mai mult rău decât bine? De aceea, se spune că a plăti donatorii de sânge nu este doar imoral, ci și ineficient.

 

Recompense și pedepse: Cele șapte defecte fatale

1.Pot distruge motivația intrinsecă

2.Pot diminua performanța

3.Pot paraliza creativitatea

4.Pot elimina comportamentele pozitive

5.Pot încuraja înșelăciunea, soluțiile rapide și comportamentul imoral

6.Pot crea dependență

7.Pot stimula gândirea pe termen scurt.

Motivația intrinsecă generează creativitate

Teoria autodeterminării susține că avem trei nevoi psihologice înnăscute – competența, autonomia și interconectarea. Când aceste nevoi sunt satisfăcute, suntem motivați, productivi și fericiți. Când nu sunt satisfăcute, motivația, productivitatea și fericirea noastră se prăbușesc.

Motivația 2.0 se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip X – comportament alimentat mai degrabă de dorințe extrinseci decât intrinseci și preocupat mai puțin de satisfacția inerentă a unei activități și mai multe de recompensele externe la care duce activitatea.

Motivația 3.0, optimizarea necesară pentru buna funcționare a economiei din secolul al XX-lea, se bazează pe și încurajează comportamentul de Tip I. Aceasta este mai puțin preocupat de recompensele externe pe care le aduce o activitate și mai mult de satisfacția inerentă a activității în sine. Pentru succes profesional și împlinire personală, ar trebui să trecem de la Tipul X la Tipul I. Vestea bună este că persoanele de Tip I sunt făcute, nu născute, iar comportamentul de Tip I duce la creșterea performanței, îmbunătățirea sănătății și la creșterea stării generale de bine.

Suntem sortiți să fim indivizi autonomi, nu automate individuale

„Setarea noastră implicită” este să fim autonomi și autodirijați. Din nefericire, circumstanțele conspiră adesea pentru a schimba această setare implicită și pentru a ne transforma din Tip I în Tip X. Pentru a încuraja comportamentul de Tip I și performanța ridicată pe care o facilitează, prima cerință este autonomia. Oamenii au nevoie de autonomie în privința sarcinilor (ce fac), timpului (când fac), echipei (cu cine fac) și metodei (cum fac). Companiile care oferă autonomie, uneori în doze radicale, își depășeșc concurenții.

În timp ce Motivația 2.0 solicită ascultare, Motivația 3.0 solicită implicare. Numai implicarea poate duce la perfecționare – a deveni mai bun în ceva ce contează. Perfecționarea începe cu „starea de flux” – experiențe optime în care provocările cu care ne confruntăm sunt extrem de adaptate la aptitudinile noastre. Dar perfecționarea respectă trei reguli specifice: este o mentalitate (necesită capacitatea de a-ți considera aptitudinile infinit perfectibile), este dureroasă (necesită efort, voință și practică deliberată) și este asimptotă (e imposibil de atins pe deplin, ceea ce o face în același timp frustrantă și ispititoare). Într-o experiență numită autotelică, obiectivul se autoîndeplinește: activitatea este propria ta recompensă.

Prin natura lor, oamenii caută un scop, o cauză mai mare și mai durabilă decât ei înșiși. În cadrul organizațiilor, această „motivație a scopului” se exprimă în trei feluri: în obiective care se folosesc de profit pentru a atinge un scop; în cuvinte care exprimă mai mult decât propriul interes; și în politici care le permit angajaților să urmărească scopul în condițiile stabilite de ei. Așadar, scopul furnizează energia de activare a vieții.

Mai multe informații despre acest subiect incitant puteți afla citind cartea Drive – Ce anume ne motivează cu adevărat, scrisă de Daniel Pink.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑