Cuvânt pentru cei care încă mai cred că pelerinii sunt „pupători de oase”

Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte.

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.

De ce sunt pelerinii următori ai lui Hristos

Astăzi, într-o lume în care omul caută cu orice preţ confortul, pare extrem de greu de crezut că mai există persoane (şi nu puţine) dispuse să participe la pelerinaje şi să aştepte zeci de ore pentru a se închina la sfintele moaşte. Chiar dacă există voci care consideră pelerinajul o manifestare depăşită, care aparţine trecutului, fiind chiar un semn al retrogradării culturale, totuşi acest tip de manifestare religioasă nu este deloc învechită, nu este nici nouă, ci face parte din faptul religios, ca un răspuns al schimbărilor din societatea noastră. Sfintele moaşte confirmă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în contemporaneitate, întrucât nu inspiră teamă sau silă, ci sunt izvor de har.

Nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu

După Edictul de toleranţă din anul 313, catacombele şi mormintele martirilor au fost primele locuri de pelerinaj, iar Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a mers în Ţara Sfântă pentru a afla lemnul Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Această rânduială veche a Bisericii Ortodoxe, ce are ca rol apropierea oamenilor între ei şi a tuturor de Dumnezeu, este considerată o călătorie în emoţie şi rugăciune, cu dorinţa de a fi asemenea sfinţilor cu care sau spre care călătoresc. Într-un pelerinaj, credinciosul trebuie să se schimbe, să aibă o altă simţire întrucât intră în pridvorul sfinţeniei.

Pelerinajul este văzut o stare de jertfă, un efort de căutare a ajutorului divin, în care Dumnezeu apreciază şi răsplăteşte conlucrarea noastră. Poate fi considerat o mulţumire adusă divinităţii, fiind o formă de jertfă a timpului şi energiei, în funcţie de care se cunoaşte măsura dragostei. Această formă de regăsire şi de socializare trebuie să fie o întâlnire sub semnul sfinţeniei, convinşi fiind că darul lui Dumnezeu este bogat. Se spune că atunci când omul este necăjit, se apropie mai mult de Dumnezeu. De aceea, nicio lipsă nu este o piedică în calea pelerinajului, decât lipsa credinţei, întrucât Dumnezeu nu-i lasă lipsiţi pe cei care vin în pelerinaj, la fel ca în episoadele biblice. Într-un pelerinaj Îl căutăm pe Dumnezeu, iar cele materiale se adaugă vieţii noastre; nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu pentru că El este atotputernic, dar şi bun.

Pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia

O astfel de călătorie mistică reuşeşte să strângă oamenii în numele lui Dumnezeu, având în acelaşi timp şi o dimensiune misionară, esenţa misiunii Bisericii fiind căutarea sfinţeniei. Este un loc propice pentru catehizare pentru că aici oamenii sunt dornici să înveţe. În drum spre Emaus, Mântuitorul le-a tâlcuit din Scripturi celor doi ucenici şi abia apoi L-au cunoscut, la Frângerea Pâinii. Pelerinajul presupune mişcare (fizică) către Dumnezeu, dinamism, puterea lui Dumnezeu acolo unde se adună mai mulţi în numele Lui. El ne oferă şi direcţia de mers, drumul spre Hristos fiind un drum sigur, tocmai ţelul diferenţiind pelerinajul de turismul simplu.

Este adevărat că pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia. În acest fel avem ocazia să ne punem în ordine gândurile şi putem să ne gândim mai mult la ceilalţi. De asemenea, trebuie să transformăm energia fizică în energie spirituală, pelerinajele pe verticală ajutându-ne să acumulăm anumite elemente de sprijin pentru marele pelerinaj pe orizontală, de la moarte la viaţă.

Ţelul comun şi starea specială de împărtăşire a condiţiei de pelerin îl ajută pe om într-o anumită formă de educare a trupului. Pelerinajul se învaţă, iar motivaţia şi susţinerea este asigurată şi de grup. De aceea, se spune că rândul te transformă în pelerin, te face să intri în starea bucuriei libere de întâlnire cu sacrul. Comunitatea apropiată, bazată pe credinţă, emoţie şi dialog îl ajută pe pelerin să stabilească nişte relaţii total diferite faţă de viaţa sa obişnuită. Prin comunicare se ajunge la comuniune, creându-se astfel comunitatea. Ştiindu-se că în racla cu sfintele moaşte este concentrat foarte mult sacru, nerăbdarea, tensiunea şi emoţia din rând sunt foarte mari, iar persoanele implicate sunt depăşite uneori de această stare.

Pelerinul e mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu

Pelerinajul este o întâlnire cu cei cărora biruinţa asupra slăbiciunilor firii materiale le-a adus cununa sfinţeniei, sub forma nestricăciunii trupurilor. Umanitatea pelerinilor se întăreşte în credinţă prin contactul cu mărturiile concrete ale biruinţei asupra firii stricăcioase a omului, cu ajutorul harului Sfântului Duh. Este adevărat că minunile nu se manifestă atât de vizibil pe cât ar vrea oamenii pentru că ar fi prea mici; cele mai mari minuni sunt însă nevăzute, în interior. Minunea cea mai mare este că niciun om care vine cu sinceritate la pelerinaj nu pleacă fără să aibă un folos, fiind mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu.

Ceea ce este important este faptul că Dumnezeu nu ne sileşte, ci ne aşteaptă să pornim spre El, nu ne lasă să parcurgem singuri toată calea, ci vine în întâmpinarea noastră. Un pas mic făcut de om către Dumnezeu, este completat de Părintele Atotputernic în locurile unde noi mai avem de lucrat. În această călătorie mistică, în care timpul şi spaţiul părăsesc coordonatele obişnuite, credincioşii sunt animaţi de dorinţa de experiere a sacrului şi de întâlnire cu umanul transfigurat.

Chiar dacă pentru unii pelerinajul poate fi un troc, şi nu o transformare, totuşi nicio jertfă formală nu rămâne nerăsplătită. În această rupere de ritm în viaţa omului obişnuit, dorinţa de a participa la un eveniment minunat îi ajută pe oameni să treacă proba fizică a pelerinajului şi să înţeleagă faptul că un incident care se petrece în rând, nu se reverberează la raclă. Într-o epocă a vitezei, pelerinii aleg să se oprească pentru un moment şi să petreacă un anumit timp la rând pentru întâlnirea cu sfinţii, putându-se spune că aleg, cu bună ştiinţă, „calea cea strâmtă”.

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑