Tinerii în societate și în Biserică

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

În lumea de astăzi este foarte important pentru oameni în general și pentru tineri în special să reușească în societate. Fără a cădea în prejudecata generalizării, modalitățile sau consecințele acestei reușite cu orice preț sunt adesea lipsite de valențe etice, în condițiile în care viața în Hristos nu pare a fi apanajul celor tineri. Dar Biserica are rolul de a trezi societatea și de a-i aminti că nu ea dă măsura tuturor lucrurilor. Și nu contează ce spun alții, atâta vreme cât noi știm ce zice Hristos. În acest context, cunoașterea, trăirea și practicarea valorilor creștine devine condiție a unei vieți echilibrate, în împăcare cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Pentru aceasta, tinerii trebuie să înțeleagă corect libertatea proprie, să respecte libertatea celorlalți și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

Tinerețea este un timp în care omul trebuie să aleagă, să ia decizii, știind că toți tinerii au vocația sfințeniei. Dar pentru a ne putea pune speranța în tineri, trebuie mai întâi să investim în ei. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși, la vârsta asta, nu se înțeleg. Ei trebuie tratați ca parteneri ai mântuirii în Biserică, pentru că nu ne mântuim singuri, dar nici la grămadă.

Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor

Dincolo de prejudecățile conform cărora religia ține de trecut, ortodoxia nu este doar un mod de a gândi, ci e un mod de a trăi întâlnirea cu Dumnezeu prin schimbarea vieții. De aceea, fiecare om are nevoie de ceva care să-l definească înaintea lui Dumnezeu. Adesea însă, o gravă „incultură pedagogică” îi împiedică să-și dezvolte vocațiile și să intre în contact cu bucuria întâlnirii cu Hristos.

Biserica trebuie să ajute generațiile tinere să-și pună întrebări asupra sensului existenței și să le ofere răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții întrucât tânărul are nevoie să-și găsească punctele de reper în viața duhovnicească. Tinerii așteaptă să vadă în Biserică modele autentice de viață, nu un spațiu al legilor și al interdicțiilor. Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, în care se produce o permanentă întinerire în Duhul Sfânt, iar Dumnezeu se adresează fiecăruia într-un mod personal. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sindicat din care poți demisiona, ci este bucurie, stare de har și împlinire a vieții. De aceea, tinerii au nevoie de participare la viața efectivă a Bisericii, nu de superficialitate sau de o relație contabilicească cu Dumnezeu.

Singura libertate a unui om e libertatea față de păcat

Tinerii nu trebuie să se teamă să mărturisească prezența lui Hristos în viața lor pentru că sunt parte integrantă a planului prin care Hristos a înnobilat Biserica. Întrucât mântuirea nu este doar un punct care să fie atins, ci un întreg proces complex, tinerii trebuie să aibă dorința de a crește permanent împreună cu Hristos. Tinerețea ca stare de spirit include un dinamism și un curaj cu bun simț, elemente necesare responsabilizării personale și comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii.

Orice tânăr trebuie să își dorească în mod liber întâlnirea cu Hristos, fiind convins că Domnul nu întârzie niciodată la întâlnire. Însă dorința de libertate îi determină pe tineri să aibă adesea o etică diferită de cea a Bisericii. Mentalitatea hedonistă și transformarea libertății în libertinaj îi fac pe tineri să scape din vedere un lucru esențial: singura libertate a unui om e libertatea față de păcat.

Tinerii își doresc să nu se mai simtă străini de Biserică, să nu constate o ruptură a experienței religioase de viața cotidiană. Este esențial ca atunci când se apropie cu sinceritate și entuziasm de orice formă de religiozitate, tânărul să nu fie tratat cu indiferență, pentru că el poate considera tăcerea o formă de agresivitate.

Într-unul dintre discursurile sale, Patriarhul Daniel spunea că în Biserică, nu există tineri sau bătrâni, ci doar tineri de vârste diferite. Totuși, tinerețea poate fi considerată o vârstă a îndoielilor fără de care credința nu poate să rodească. De fiecare dată când un tânăr constată că viața trupească nu e suficientă, începe să simtă un gol. Atunci trebuie să fie deschiși, sinceri, atenți și să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru a-i ajuta, Biserica trebuie să-i învețe să iubească și să-i încurajeze spre „a fi”, nu spre „a avea”. Și cum nu pot iubi ceea ce nu cunosc, e necesară ieșirea în întâmpinarea lor, deoarece atunci când înțeleg actualitatea mesajului, tinerii sunt dispuși să acționeze.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” – Despre libertate și libertinaj

Simon spunea că „libertatea – fără de care nu există morală – nu este puterea de a face, ci puterea de a alege”. Libertatea a fost descoperită, definită și redescoperită de-a lungul istoriei, strigătul acestei libertăți traversând, de asemenea, firul istoriei. Este un cuvânt frumos, pe care orice ideologie încearcă să-l importe în patrimoniul personal.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma că Dumnezeu Își restrânge atotputernicia Lui în fața libertății omului, iar un teolog occidental vorbește chiar despre o „slăbiciune a lui Dumnezeu în fața libertății persoanelor umane”, slăbiciune care dovedește tocmai atotputernicia și înțelepciunea divină: Dumnezeu nu violentează voința omului.

Libertatea nu este un dat static, ci trebuie câștigată în fiecare zi, e un dar care se dezvoltă în interior și se răsfrânge în exterior. În societate ne bucurăm de libertate de manifestare până când nu îngrădim libertatea semenului nostru. Putem fi liberi din punct de vedere social, dar în interiorul nostru suntem constrânși de propriile limitări. De aceea, constrângerile exterioare pot fi premise pentru dezvoltarea libertății lăuntrice, după cum cei din temnițele comuniste se simțeau mult mai liberi decât în societate. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că nevoia de a alege între bine și rău este o urmare a căderii în păcat. Tocmai de aceea sfântul nu mai are nevoie să aleagă, pentru că el nu se mai desparte de Dumnezeu, Care este Libertatea Supremă.

Libertatea religioasă și libertatea de conștiință sunt garantate de Constituția României și dezvoltate în Legea Cultelor sau Legea 489 din 2006. Însă spațiul public e un spațiu populat de valori împărtășite de comunitate și nu putem vorbi despre o teorie a vidului ca neutralitate religioasă. Biserica este un spațiu al libertății și e în dialog cu societatea. Doar în Biserică putem găsi libertatea deplină pentru că ea este o însușire a lui Dumnezeu.

Natura libertății e însăși natura umană ca și chip al lui Dumnezeu și presupune posibilitatea exprimării conform propriei voințe. Religia presupune nu doar un crez interior, ci și o mărturisire liberă a credinței. Altfel spus, pentru a avea valoare, orice faptă trebuie să fie făcută în mod liber și conștient. Fiecare are atâta libertate religioasă pe cât are deschidere și dorință de a manifesta din punct de vedere religios ceea ce simte în interior. Libertatea religioasă nu trebuie să se limiteze doar la recunoașterea acestui drept, ci se definește și în măsura capacității noastre de a o valorifica.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”. Astfel, nu putem vorbi de libertate fără a vorbi și despre responsabilitate. De multe ori însă, noi nu încercăm să ne aprofundăm libertatea, ci încercăm să ne-o târguim după bunul nostru plac. Uneori, propria libertate ne încurcă și încercăm să scăpăm de ea, încredințând-o unor persoane străine. Ce libertate ai dacă te temi de moarte? De aceea, libertatea vine doar cu Cel care biruiește moartea, Hristos – libertatea absolută.

Libertatea e percepută extrem de diferit și de aceea ea trebuie educată. Pseudolibertatea sau libertinajul reprezintă căderea omului care se sperie de prezența lui Dumnezeu în lume și în viața lui. Acest libertinaj poate fi o camuflare a laxismului moral, iar o libertate care are la bază un protest sau o revoltă nu are cum să fie o libertate adevărată.

Voia lui Dumnezeu nu limitează, nu supune, ci arată că libertatea se manifestă în jertfă, iubire și ascultare. Atunci când S-a Întrupat, Hristos a cerut voie Sfintei Fecioare Maria să-L poarte în pântece și să ia trup omenesc. Așadar, deși poate părea paradoxal, ascultarea (după exemplul Mântuitorului) ne conduce la libertate. Concluzionând, putem spune că libertatea trebuie pusă în mâinile lui Hristos, Cel care ne-a oferit-o și care ne ajută să o dezvoltăm.

De n-ar fi fost iubirea…

Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.

Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne  dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…

Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.

Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.

Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.

„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.

„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.

 

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑