„Tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce adaptează valorile universale ale Evangheliei la cel ce ascultă”

 

Comunicatorul Michael Bland spunea că dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, cel mai probabil aceștia ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi. Cât de mult poate aplica Biserica această „adecvare în comunicare” și care este scopul ultim al comunicării în Biserică ne spune, în interviul următor, preotul și jurnalistul Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Suntem puși astăzi în fața unei culturi a divertismentului, adesea considerată extrem de superficială. Superficialitatea ne deformează percepția asupra realității, iar omul superficial este și mai ușor de manipulat, înghițind pe nemestecate stereotipurile și prejudecățile. Cum comunicăm într-o astfel de lume și cum putem să ne ferim de manipulare?

Pentru a comunica eficient ai nevoie de două lucruri esențiale: să știi bine ce vrei să transmiți și să știi să transmiți pe înțelesul celui căruia îi comunici. E principiul formulat de Sf. Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 22).

Ca să nu fii manipulat ai nevoie de alte două lucruri: să cunoști cât de cât tematica legată de ceea ce ți se spune (o putem numi cultură generală) și să cercetezi dacă ceea ce ți se spune este chiar așa. Iar când comunicarea vizează pe altcineva, ascultă și CE SPUNE celălalt, nu doar ce se spune DESPRE el.

 

Folosindu-se deplin de puterea cuvântului, Mântuitorul Hristos poate fi considerat cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor. Care credeți că trebuie să fie specificul discursului Bisericii în actualitate, pentru a păstra un echilibru între tradiție și contemporaneitate?

 

Dacă separăm tradiția de contemporaneitate, am distrus Biserica. Nu uitați că tradiția Bisericii are un aspect dinamic, ce constă în transmiterea valorilor universale ale Evangheliei într-un anume timp și loc prin anumite tehnici de contextualizare, de adaptare a mesajului la cel ce ascultă (pe limba lui, spuneam mai sus). Este exact ceea ce ne-a învățat Hristos când predica în pilde: marile adevăruri universale și profunde ale Împărăției Cerurilor sunt lămurite prin exemple comune, luate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Și încă ceva: Hristos n-a ocolit nici o întrebare, așadar nici Biserica nu trebuie să ocoleacă temele așa-zis „fierbinți”. Dacă discursul Bisericii va fi inadecvat, nu va mai interesa pe nimeni. Și atunci va rata împlinirea mandatului: de a câștiga pe oameni la Hristos, de a-L face pe Hristos cât mai ușor de înțeles. Iar concurența e mare, pentru că lumii nu-i vorbește doar Biserica, ci există o sumedenie de alte entități care se luptă să câștige inima oamenilor.

Poate presupune astăzi „darul limbilor” tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui?

 

 

În trecut, darul „vorbirii în limbi” presupunea transmiterea unor învățături în limba înțeleasă de ascultător. Apostolii deveneau, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, niște translatori ai Evangheliei către alte popoare. Astăzi, deși avem chiar limbi de largă circulație internațională pe care le pricepem ușor, avem altă problemă: înțelegem cuvintele, dar nu mai pricepem sensurile. Comunicăm dar nu mai cuminecăm. Vorbim limba veacului, nu și a aproapelui. Limbajul de lemn, robotizat, standardizat, tehnicizat etc, duce la o răcire a Duhului. Asta pentru că, deși vorbim cu gura, nu prea se mai vorbește cu inima, ci cu portofelul. Ori cazul Simon Magul ar trebui să ne învețe (pentru a câta oară) că nu putem folosi limbajul iubirii Duhului Sfânt pentru a face profit. Lumea are de ales între comerțul cu aproapele și slujirea aproapelui. Iar provocarea comercialului e permanent asupra Bisericii, de la Iuda încoace. El l-a auzit pe Hristos, dar nu L-a înțeles. Spiritul afacerist i-a alterat puterea de a pricepe ce aude. Știți cum se spune: „drumul cel mai lung e de la ureche la inimă”.

Conform teoriei agenda setting, mass media nu le poate spune (neapărat) oamenilor CE să gândească, dar cu siguranță le spune LA CE să se gândească. Cum ne alegem subiectele cu adevărat relevante și cum putem scăpa de preocuparea față de false probleme?

 

Mass-media nu este un sistem omogen, ci este o sumă de canale de comunicare, fiecare având specificul lui. Ne aflăm exact în situația descrisă de Sf. Vasile cel Mare, care dădea pildă albina: deși câmpul e presărat cu felurite plante, ea merge doar la florile care dau nectar. Așa să facem și noi, cum zice și Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1 Tes 5,21). Dar pentru asta e nevoie să înveți ce anume este „binele”. Aici intervine îndrumarea duhovnicească a celor cu experiență, a „părinților” în duh. Cine merge după capul lui, sigur va eșua. Așadar, ca să vă dau un răspuns, ne trebuie mai întâi o bună așezare duhovnicească, pentru a nu alerga după subiecte inutile (instinctele trebuie bine educate, mai ales pentru că presa le ațâță pentru audiență). Iar apoi, ne trebuie un îndrumător duhovnicesc, să ne învețe „florile” care au nectar, nu otravă.

Poate criza sensului în postmodernitate să conducă spre o reînviere religioasă, în totală opoziție cu mult promovata secularizare?

 

Poate. Hristos a zis că și pietrele pot mărturisi, dacă e cazul. Reînvierea e oricând posibilă, cu o singură condiție: să se vrea. De la Adam încoace, marea problemă a umanității nu este lipsa lui Dumnezeu, ci înlocuirea Lui. Religia nu poate să dispară, căci omul trebuie să fie legat sufletește de ceva. Depinde însă de ce anume se leagă: de Cer sau de lumesc. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei, 6,21). Secularizarea nu-i decât tendința omului de se pune el în locul lui Dumnezeu (Anti-Hrist). Deci e mult mai grav decât moartea sufletului: transformarea omului în drac: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Isaia 14,13). Ei bine, câtă vreme ne păstrăm smerenia și evităm tendința de a deveni dumnezeii propriei vieți, mai este o șansă de înviere, chiar dacă grijile materiale ne asupresc. Însă alegerea e doar la noi. Dumnezeu stă pe Cruce și se uită ce facem.

„Arta autentică românească este o artă vie, impregnată de trăirile sufletești ale artiștilor de ieri și de azi”

Artă și meșteșug, ,,scrierea’’, ,,pictarea’’ sau ,,încondeierea’’ cu ceară fierbinte a ouălor de Paşti este o activitate extrem de veche a poporului nostru, care ne încântă şi astăzi prin realizările sale de o inegalabilă frumuseţe. La Moldoviţa, în Bucovina, localitate în care s-a sălăşluit etnia huţulă din timpuri străvechi, această tradiţie este la ea acasă. Ouăle de Paşti  sunt o mărturie că datinile, credinţele şi obiceiurile pascale se integrează elementelor cu deosebită valoare ale culturii spirituale populare fiind cele ce definesc, alături de multe altele, particularităţile etnice ale poporului nostru.

Membră în Uniunea Artiştilor Plastici din România şi distinsă cu numeroase premii în cadrul celor mai importante expoziţii şi saloane de artă din lume, Lucia Condrea este un artist unic, iar ouăle închistrite ce-i poartă semnătura sunt imaginea unui har cu care doar cei aleşi de Dumnezeu să-şi bucure semenii sunt dăruiţi. Lucrările Luciei Condrea sunt la loc de cinste în marile muzee ale lumii, Case Regale precum şi în numeroase colecţii personale, ea fiind o ,,sursă’’ inepuizabilă de idei şi concepţii în arta românească contemporană. În cele ce urmează, doamna Lucia Condrea ne va vorbi despre secretele artei unice a închistririi ouălor, despre legătura cu tradiția și despre autenticitatea artei care îi poartă numele.

 

Închistrirea ouălor de Paște este o tradiție ridicată la rang de artă în zona Bucovinei. Care este legătura dinte huțuli și acest tip de artă?

M-am născut într-un ținut binecuvântat de Dumnezeu – Bucovina. Aici, timpul și-a scris Cartea Eternității cu fiecare trăire a naturii transcendente, cu fiecare semn al artei tradiționale, cu fiecare gând al visului trăit și împlinit. Aici la Moldovița, leagănul vieții mele, s-a întrupat veșnicia în fiecare gând al oamenilor care a fost transfigurat în artă. Crezul vieții mele poate fi definit prin veșnica trudă a creației, trăită pentru frumos.

În anii copilăriei mele fiecare locuitor al comunei își aranja la loc de cinste cele mai frumoase ouă pline în coșulețe speciale, este o istorie a locului. Aceste ouă au fost păstrate din generație în generație, pentru că aici a fost și este tradiția ouălor închistrite a huțulilor. Cu timpul, această tradiție a fost preluată și generalizată în toată România. De aceea, în muzeul ouălor care îmi poartă numele, comoara de preț o constituie secțiunea ouălor vechi. Am pornit de la un meșteșug tradițional și după mulți ani de muncă am realizat „Arta Condrea”.

Cromatica folosită pentru încondeierea și închistrirea ouălor se regăsește pe costumele populare din zona Bucovinei. Vorbiți-ne puțin despre semnificația obiectelor de artă pe care le creați.

Dintre toate obiceiurile românești, cel al închistririi ouălor de Paști este de departe cel mai gingaș și mai cald. Poate că nicăieri ca în Bucovina oul nu este privit cu atât de multă dragoste și nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Din copilărie am deprins tainele acestui meșteșug minunat pe care l-am perfecționat de-a lungul anilor, ajungând să „scriu” pe coaja fragilului și delicatului ou poveștile minunate ale acestui tărâm de basm.

Din păcate suntem invadați de o industrie a kitsch-ului în toate domeniile artei. Artizanatul are un scop comercial și se urmărește câștigarea banilor pe seama unor obiecte care sunt asemănătoare cu cele autentice, realizate pe bandă, ca într-o fabrică. De multe ori ele sunt o jalnică reproducere a originalului. Și în arta încondeierii ouălor de Paști, o artă tradițională a culturii populare românești, am constatat că s-a produs o adevărată invazie a kitsch-ului, lucru care m-a întristat peste măsură. Veşnica trudă a creaţiei, trăirea pentru frumos sunt crezul meu  în viaţă. Prin lucrările mele am încercat o nouă conotaţie în artă, un anumit gust, o percepţie originală, valoare şi o formă artistică împotriva kitsch-ului.

Până astăzi ați participat la peste 120 de expoziții internaționale, din 11 țări. Cum a fost începutul activității dumneavoastră în această artă?

În România timpurilor noastre, a fi păstrător de datini și tradiții înseamnă a fi „om cu suflet mare”. Arta populară românească reprezintă un tezaur, o bogăție neprețuită de comori. Artistul autentic este însuflețit de o dorință nestăvilită de a crea un obiect de artă spre bucuria semenilor săi și pentru a-L cinsti pe Dumnezeu. Uneori când creez, când din mâinile mele izvorăsc aceste „minuni pe coajă de ou” eu nu-mi explic de unde am atâta forță creatoare și inspirație spontană. Arta autentică românească este o artă vie, impregnată de trăirile sufletești ale artiștilor de ieri și de azi.

În România am expus în 1993 la Teatrul Național București cu ocazia „Congresului femeilor din Balcani”, unde, din nouă țări participante, am obținut locul I. A doua expoziție personală a fost organizată de către Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și Mitropolia Moldovei și Bucovinei la Sala Gotică – Trei Ierarhi, în 2007. Din anul 2008, sunt și membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Pentru că fiecare ou are povestea lui, în anul 2007 ați deschis la Moldovița un muzeu inedit al oului, cu peste 5000 de exponate, în care se regăsesc și tehnicile specifice ale „Artei Condrea”. Ce bijuterii ovoidale unice se pot admira în acest muzeu și ce vă propuneți pentru viitor?

Muzeul ouălor încondeiate „Lucia Condrea” Moldovița – Bucovina este un muzeu de autor. Timp de peste 30 de ani am creat modele și creații noi, cu mare dificultăți în execuție, respectând vechile simboluri religioase. În urmă cu 23 de ani am participat în prima expoziție internațională în Belgia și Germania am expus patru tehnici personale în „Arta Condrea”: dantelăria, grafica, ceara în relief, lucrări tradiționale. În următorii ani, am creat pentru România încă patru tehnici personale, lucrările abstracte, vechi cusături huțule, lucrări de antichitate, broderiile, laseta și covoarele.

Muzeul cuprinde trei secțiuni, care includ lucrările vechi (ce demonstrează că Moldovița este o zonă de tradiție a ouălor închistrite) și lucrări internaționale care le-am obținut la schimb de la colegii mei de pe toate continentele și care îmbogățesc muzeul prin diversificarea tehnicilor de lucru. Muzeul conține 56 de vitrine: trei cu lucrări vechi, șase cu lucrări internaționale și 47 de vitrine cuprind lucrările mele în opt tehnici de lucru. În secțiunea cu lucrări autentice vechi, avem mai multe ouă cu o vechime între 100 și 200 de ani. Despre muzeu, despre munca mea, a familiei și a prietenilor mei voi scrie o carte în anii următori.

De câțiva ani organizați o şcoală internaţională de vară a ouălor închistrite, în cadrul căreia  străini din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii vin să înveţe acest meşteşug. Ce calități sunt necesare pentru a învăța și practica acest tip de artă?

Școala de vară internațională este o activitate specifică muzeului și atrage grupuri de turiști din toată lumea cu programări anterioare. Am dorit să-mi brevetez munca mea, rezultatele muncii mele să-i inspire și pe alții. Acest brevet al școlii este un rezultat firesc al muncii de o viață pe tărâmul artei și certifică valoarea excepțională a creațiilor.

Diferența de metodă de lucru între a încondeia și a închistri este foarte mare. Când eram mică, la bunicii mei se încondeiau ouă. Se foloseau cerneluri speciale, tușuri colorate, creioane chimice, iar cu ajutorul peniței se realizau diverse motive geometrice pe ou. La Moldovița, dintotdeauna ouăle s-au închistrit cu chișița, folosindu-se ceară de albine fierbinte pentru protejarea succesivă a băilor de culoare. Este nevoie întotdeauna de răbdare, inspirație și multă muncă. Însă rezultatele și satisfacțiile pot fi înălțătoare pentru toată lumea.

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑